ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3798/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3798/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești - Secția Penală și

pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 2896/120/2012, în

baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca

neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

către inculpatul B.C.C., aflat în Penitenciarul Mărgineni.

A

fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare

avansate de stat în favoarea acestuia.

Pentru

a pronunța această soluție, examinând pe fond cererea, după admiterea ei în

principiu, instanța a reținut că, deși art. 136 alin. (2) C. proc. pen.

stabilește că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea

provizorie a inculpatului sub control judiciar ori pe cauțiune, cu toate

acestea, în raport de natura faptelor deduse judecății, de modul și

împrejurările concrete de comitere și de stadiul procesual în care se află

judecata, în speță, nu sunt suficiente garanții în vederea realizării eficiente

a acestui scop în modalitățile sus-menționate.

S-a

constatat că inculpatul îndeplinește una dintre condițiile de bază ale

admisibilității cererii de liberare provizorie sub control judiciar, anume

aceea prevăzută de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., în sensul că

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care este dedus

judecății nu depășește limita maximă de 18 ani închisoare, stipulată de acest

text de lege, însă, potrivit art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.,

liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există

date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă, sau prin alte asemenea fapte.

S-a

reținut că în mod constant jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a

dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea în cursul

procedurii judiciare aflată în curs: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la

proces, riscul ca în cazul eliberării să încerce să împiedice desfășurarea

procesului penal sau să comită alte infracțiuni ori riscul ca acesta să tulbure

ordinea publică.

Totodată,

s-a reținut că prin decizia nr. 17 pronunțată în dosarul nr. 23/2011 de către

înalta Curte de Casație și Justiție, pe calea recursului în interesul legii, s-a

statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 160

8a

alin. (2) teza a Ii-a și alin. (6) teza a Ii-a C. proc. pen., instanța de

judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie

sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile

care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna

desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori

inculpatului", din examinarea considerentelor care au stat la baza pronunțării

acestei decizii de către instanța supremă rezultând că s-a avut în vedere că,

în absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii

organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control

judiciar a inculpatului, instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce

privesc faptele pentru care este cercetat, cât și la datele care

circumstanțiază persoana inculpatului. S-a reținut că, deși inclusiv prin

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se admite că prin gravitatea

deosebită a acuzațiilor și prin reacția publicului la acestea se justifică o

detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, la menținerea măsurii

arestării preventive pe parcursul desfășurării procesului penal trebuie avute

în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin

inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea,

menținerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivității,

riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfășurări a procesului penal.

S-a constatat că apelantul inculpat B.C.C. este dedus

judecății pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003

rap. la art. 323 C. pen. și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, fiind

condamnat la o pedeapsă rezultantă privativă de libertate de 3 ani închisoare.

S-a

apreciat, astfel, că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat nu

este întemeiată, această concluzie fiind fundamentată pe analiza datelor evidențiate

de decizia pronunțată pe calea recursului în interesul legii, respectiv: pe

probele administrate nemijlocit, gravitatea faptelor deduse judecății și

pericolul concret pentru ordinea publică al acestora, impactul social al

faptelor reținute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata

arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale și sănătatea

acestuia.

A

fost avut în vedere și faptul că, în repetatele sale decizii, Curtea Europeană

a evidențiat că gravitatea sancțiunii aplicabile este un factor relevant în

aprecierea existenței pericolului de sustragere sau de obstrucționare a

cursului procesului, fiind în egală măsură recunoscut că gravitatea pedepsei la

care acuzatul se poate aștepta în caz de condamnare, poate să fie considerată

în mod legitim ca fiind de natură a-l incita să fugă, apreciere care este pe

deplin valabilă și în cazul apelantului-inculpat, date fiind limitele

pedepselor pentru care acesta este dedus judecății.

Totodată,

s-a apreciat că, deși judecata în primă instanță s-a finalizat prin pronunțarea

unei hotărâri de condamnare, iar apelantul a adoptat o conduită procesuală de

recunoaștere a vinovăției sale conform art. 320

1

C. proc. pen.,

cauza aflându-se în curs de judecată în apel, cu toate acestea nu este oportună

punerea în libertate sub control judiciar a inculpatului întrucât riscurile

influențării bunei desfășurări a procesului penal nu sunt în totalitate

eliminate sau serios diminuate.

S-a

mai reținut că, deși inculpatul susține că prin recunoașterea vinovăției sale

conform art. 320

1

C. proc. pen., nu mai poate influența cursul procesului

penal, o atare posibilitate nu este exclusă, din moment ce apelul este o cale

devolutivă de atac, ce permite readministrarea probelor, cu atât mai mult cu

cât unul dintre coinculpați a adoptat o conduită procesuală fondată pe lipsa

participației sale penale.

S-a

constatat, de asemenea, că în ceea ce privește acest aspect, ce vizează riscul

influențării bunei desfășurări a procesului penal, sunt relevante atât natura

și modul de comitere a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul,

dar mai ales gradul de participație penală care este reținut în sentința

apelată, din acest punct de vedere observându-se că, potrivit celor reținute în

considerente, inculpatul B.C.C. a avut rolul de lider al asocierii

infracționale ce a avut ca scop derularea infracțiunilor de trafic de droguri,

al cărei obiect material a fost reprezentat de o cantitate mare de cannabis, de

circa 900 grame, iar asocierea infracțională dedusă judecății a avut o durată

și un număr semnificativ de membri.

În

al doilea rând, în ceea ce privește impactul punerii în libertate a

inculpatului, chiar sub control judiciar, s-a apreciat că acesta ar fi,

actualmente, unul negativ în comunitatea locală din care provine acesta,

deoarece nu se poate aprecia în mod solid argumentat că, până la acest moment

procesual, ecourile publice ale faptei deduse judecății ar fi, în mod

substanțial, diminuate, iar pe cale de consecință punerea în libertate a

inculpatului ar putea constitui o încurajare, în rândul opiniei publice, pe

linia comiterii unor fapte de același gen.

Cu

privire la durata arestului preventiv, s-a reținut că apelantul este arestat

preventiv de la data de 19 martie 2012, perioada scursă până la această dată

nefiind în măsură să depășească exigențele unui termen rezonabil de soluționare,

raportat la complexitatea cauzei și implementarea măsurilor specifice

criminalității organizate.

Nici

aspectele de ordin personal și umanitar invocate de către inculpat în

susținerea cererii sale, respectiv dorința de continuare a studiilor și

sprijinul părintesc, de altfel firesc, de care se bucură pentru o eventuală

reintegrare socială, nu au fost apreciate ca fiind argumente suficient de

puternice pentru a se aprecia că punerea sa în libertate sub control judiciar

ar corespunde exigențelor unei bunei desfășurări a procesului penal,

subsumându-se deci scopului măsurilor preventive, așa cum acesta este definit

în art. 136 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva

încheierii din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești - Secția Penală și

pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 2896/120/2012,

în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.C.C., solicitând admiterea căii

de atac promovate, casarea încheierii atacate și, pe fond, admiterea cererii de

liberare provizorie sub control judiciar.

Concluziile

formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și

ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta

Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru

considerentele care urmează.

Potrivit

art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile

preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat

într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu

închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru

a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

În

alin. (2) al articolului anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul

măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune.

Deși

nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind

o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit

prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal

în ansamblul său.

Din

analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control

judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima

condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată

de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei

stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și

gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub

acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc.

pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani".

Condiția

negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui

comportament după punerea sa în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C. proc. pen. prevăd că

liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea

folosește sintagma „se poate acorda"), inculpatul având doar o vocație la

beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea

condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității

lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea

acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci

doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii

cererii de liberare în orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen. să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă

necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței, expresia „date" conținută în textul

de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în sensul

legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din

dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la

infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o

justifice.

Prin

urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă

existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe

de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate

infracțională.

Legea

nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la

examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia

înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptelor, la

circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele

care caracterizează inculpatul.

Instanța

poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut

necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin

menținerea arestării preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența

controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei.

Din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se

arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de

paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în

libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la, audiere.

Pentru

a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtează stabilit cu exactitate

domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție

de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea

penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea

judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică

cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod

rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

S-a

decis astfel, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției

provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de

condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului

cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată,

s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest

în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând

datele speței deduse judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională,

corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, înalta Curte apreciază -

astfel cum a dispus și Curtea de Apel Ploiești - că, în acest moment, controlul

judiciar nu poate fi instituit inculpatului B.C.C., fiind insuficient pentru

realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C.

proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

Se

reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale inculpatului au fost avute

în vedere de către curtea de apel, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind

suficiente pentru a justifica punerea în libertate.

Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca

fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul B.C.C.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.C. împotriva încheierii din 12

noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești - Secția Penală și pentru Cauze cu

Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 2896/120/2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 19 noiembrie 2012