ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3798/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 2896/120/2012, în baza art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul B.C.C., aflat în Penitenciarul Mărgineni. A fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat în favoarea acestuia. Pentru a pronunța această soluție, examinând pe fond cererea, după admiterea ei în principiu, instanța a reținut că, deși art. 136 alin. (2) C. proc.

pen. stabilește că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie a inculpatului sub control judiciar ori pe cauțiune, cu toate acestea, în raport de natura faptelor deduse judecății, de modul și împrejurările concrete de comitere și de stadiul procesual în care se află judecata, în speță, nu sunt suficiente garanții în vederea realizării eficiente a acestui scop în modalitățile sus-menționate. S-a constatat că inculpatul îndeplinește una dintre condițiile de bază ale admisibilității cererii de liberare provizorie sub control judiciar, anume aceea prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care este dedus judecății nu depășește limita maximă de 18 ani închisoare, stipulată de acest text de lege, însă, potrivit art. 160 2 alin. (2) C. proc.

pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, sau prin alte asemenea fapte. S-a reținut că în mod constant jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea în cursul procedurii judiciare aflată în curs: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces, riscul ca în cazul eliberării să încerce să împiedice desfășurarea procesului penal sau să comită alte infracțiuni ori riscul ca acesta să tulbure ordinea publică.

Totodată, s-a reținut că prin decizia nr. 17 pronunțată în dosarul nr. 23/2011 de către înalta Curte de Casație și Justiție, pe calea recursului în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 160 8a alin. (2) teza a Ii-a și alin. (6) teza a Ii-a C. proc.

pen., instanța de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului", din examinarea considerentelor care au stat la baza pronunțării acestei decizii de către instanța supremă rezultând că s-a avut în vedere că, în absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

S-a reținut că, deși inclusiv prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se admite că prin gravitatea deosebită a acuzațiilor și prin reacția publicului la acestea se justifică o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, la menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfășurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menținerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivității, riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfășurări a procesului penal. S-a constatat că apelantul inculpat B.C.C. este dedus judecății pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap.

la art. 323 C. pen. și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă privativă de libertate de 3 ani închisoare. S-a apreciat, astfel, că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat nu este întemeiată, această concluzie fiind fundamentată pe analiza datelor evidențiate de decizia pronunțată pe calea recursului în interesul legii, respectiv: pe probele administrate nemijlocit, gravitatea faptelor deduse judecății și pericolul concret pentru ordinea publică al acestora, impactul social al faptelor reținute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale și sănătatea acestuia.

A fost avut în vedere și faptul că, în repetatele sale decizii, Curtea Europeană a evidențiat că gravitatea sancțiunii aplicabile este un factor relevant în aprecierea existenței pericolului de sustragere sau de obstrucționare a cursului procesului, fiind în egală măsură recunoscut că gravitatea pedepsei la care acuzatul se poate aștepta în caz de condamnare, poate să fie considerată în mod legitim ca fiind de natură a-l incita să fugă, apreciere care este pe deplin valabilă și în cazul apelantului-inculpat, date fiind limitele pedepselor pentru care acesta este dedus judecății. Totodată, s-a apreciat că, deși judecata în primă instanță s-a finalizat prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare, iar apelantul a adoptat o conduită procesuală de recunoaștere a vinovăției sale conform art. 320 1 C. proc.

pen., cauza aflându-se în curs de judecată în apel, cu toate acestea nu este oportună punerea în libertate sub control judiciar a inculpatului întrucât riscurile influențării bunei desfășurări a procesului penal nu sunt în totalitate eliminate sau serios diminuate. S-a mai reținut că, deși inculpatul susține că prin recunoașterea vinovăției sale conform art. 320 1 C. proc. pen., nu mai poate influența cursul procesului penal, o atare posibilitate nu este exclusă, din moment ce apelul este o cale devolutivă de atac, ce permite readministrarea probelor, cu atât mai mult cu cât unul dintre coinculpați a adoptat o conduită procesuală fondată pe lipsa participației sale penale.

S-a constatat, de asemenea, că în ceea ce privește acest aspect, ce vizează riscul influențării bunei desfășurări a procesului penal, sunt relevante atât natura și modul de comitere a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, dar mai ales gradul de participație penală care este reținut în sentința apelată, din acest punct de vedere observându-se că, potrivit celor reținute în considerente, inculpatul B.C.C. a avut rolul de lider al asocierii infracționale ce a avut ca scop derularea infracțiunilor de trafic de droguri, al cărei obiect material a fost reprezentat de o cantitate mare de cannabis, de circa 900 grame, iar asocierea infracțională dedusă judecății a avut o durată și un număr semnificativ de membri.

În al doilea rând, în ceea ce privește impactul punerii în libertate a inculpatului, chiar sub control judiciar, s-a apreciat că acesta ar fi, actualmente, unul negativ în comunitatea locală din care provine acesta, deoarece nu se poate aprecia în mod solid argumentat că, până la acest moment procesual, ecourile publice ale faptei deduse judecății ar fi, în mod substanțial, diminuate, iar pe cale de consecință punerea în libertate a inculpatului ar putea constitui o încurajare, în rândul opiniei publice, pe linia comiterii unor fapte de același gen. Cu privire la durata arestului preventiv, s-a reținut că apelantul este arestat preventiv de la data de 19 martie 2012, perioada scursă până la această dată nefiind în măsură să depășească exigențele unui termen rezonabil de soluționare, raportat la complexitatea cauzei și implementarea măsurilor specifice criminalității organizate.

Nici aspectele de ordin personal și umanitar invocate de către inculpat în susținerea cererii sale, respectiv dorința de continuare a studiilor și sprijinul părintesc, de altfel firesc, de care se bucură pentru o eventuală reintegrare socială, nu au fost apreciate ca fiind argumente suficient de puternice pentru a se aprecia că punerea sa în libertate sub control judiciar ar corespunde exigențelor unei bunei desfășurări a procesului penal, subsumându-se deci scopului măsurilor preventive, așa cum acesta este definit în art. 136 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva încheierii din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 2896/120/2012, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.C.C., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate și, pe fond, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al articolului anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani". Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie. Dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda"), inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație. Dimpotrivă, instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen. să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În opinia instanței, expresia „date" conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracțională. Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptelor, la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul. Instanța poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la, audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtează stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație.

Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. S-a decis astfel, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței deduse judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus și Curtea de Apel Ploiești - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului B.C.C., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive. Se reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale inculpatului au fost avute în vedere de către curtea de apel, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate. Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.C. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.C. împotriva încheierii din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în dosarul nr. 2896/120/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 noiembrie 2012