ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2533/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 iulie 2012, Curtea de

Apel Constanța, secția penală și pentru  cauze penale cu minori  și de

familie,  ca instanță de recurs,  a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului D.C.B.

Pentru a dispune

astfel, Curtea a reținut că, în cauză, subzistă în continuare temeiurile care

au determinat luarea măsurii arestării preventive și care au fost consolidate

prin pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului, care, deși

nedefinitivă, conturează presupunerea rezonabilă că acesta a comis faptele

deduse judecății și constituie un argument suplimentar pentru privarea de

libertate a inculpatului.

Indiciile temeinice

de comitere a faptelor sunt susținute de mijloacele de probă administrate în

cauză și redate în hotărârea primei instanțe, acestea fundamentând concluzia

îndeplinirii cerințelor impuse de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.

S-a apreciat că este

aplicabil cazul prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., având în

vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile cercetate,

dar și pericolul social concret pentru ordinea publică, raportat la

circumstanțele și împrejurările de fapt ale comiterii faptei, astfel cum a fost

reținută în sarcina inculpatului.

Curtea a apreciat, în

raport de acuzațiile aduse inculpatului, modul în care se reține că a acționat

și urmarea produsă, că pericolul concret pentru ordinea publică nu a dispărut

și nici nu s-a estompat, întrucât starea de insecuritate indusă cetățenilor

prin săvârșirea unor infracțiuni de o gravitate mare este, în mod evident, semnificativă

și durabilă în timp.

În concluzie, s-a

apreciat că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării

preventive, fiind singura măsură preventivă proporțională și menită să asigure

buna desfășurare a procesului penal.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs inculpatul D.C.B., cale de atac nemotivată în fapt

și drept.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este inadmisibil

pentru considerentele următoare:

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum

și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea

procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții

interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii

procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control

judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, secțiunile I și II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea

acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost

reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și

ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Astfel, pe de o

parte, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de

reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive,

determinate de lege.

Conform dispozițiilor

art. 141 alin. (1) C. proc. pen. pot fi atacate cu recurs încheierile date în

primă instanță și în apel, prin care se dispune cu privire la luarea,

menținerea, revocarea, încetarea măsurilor preventive.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se observă că încheierile date

de instanța de judecată ca instanță de recurs prin care se dispune menținerea

unei măsuri preventive, sunt definitive, legiuitorul neprevăzând, în mod

expres, nici o cale de atac împotriva acestora.

Coroborând textele de

lege anterior menționate se constată că încheierea atacată de inculpat a fost

pronunțată de Curtea de Apel Constanța ca instanță de recurs, este definitivă,

astfel că demersul procesual al acestuia apare ca inadmisibil.

Recunoașterea unei

căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală

constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul, ca inadmisibil.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.C.B. împotriva Încheierii din

data de 5 iulie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze

penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 9610/212/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 august 2012.

Procesat de GGC - N