Decizia nr. 27 din 04 decembrie 2017

Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Sesizarea s-a realizat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, ataşându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudenţă relevantă.

Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, republicată, denumită în continuare Legea nr. 8/2006:

Problema de drept ce a creat divergenţă de practică judiciară vizează stabilirea instanţei competente material şi funcţional care trebuie să soluţioneze în prima instanţă contestaţiile formulate de pensionarii sistemului public de pensii, ce au şi calitatea de membri ai uniunii de creatori, împotriva deciziilor emise de Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006.

În stabilirea competenţei materiale şi funcţionale a primei instanţe, divergenţa de opinie a rezultat din interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006 şi art. 9 din aceeaşi lege.

În cadrul Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă, problema de drept care a generat practica divergentă s-a ivit în cadrul soluţionării cauzelor privind conflictul negativ de competenţă între Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Braşov şi Secţia I civilă – Complet specializat litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul aceluiaşi tribunal.

În fapt, litigiile au ca obiect contestaţiile formulate de pensionarii din sistemul pensiilor militare de stat şi din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, ce au şi calitatea de membri ai uniunilor de creatori, împotriva deciziilor de încetare a indemnizaţiei prevăzute de art. 1 din Legea nr. 8/2006, în contradictoriu cu emitentul deciziilor, Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale.

Deciziile au fost emise ca urmare a încetării calităţii de pensionar în sistemul public de pensii a beneficiarilor acestora, începând cu luna ianuarie 2016, pe considerentul că aceştia, aplicându-li-se prevederile Legii nr. 223/2015, devin pensionari ai sistemului pensiilor militare de stat, fiind eliminaţi de la beneficiul Legii nr. 8/2006 în temeiul căreia au primit indemnizaţia lunară descrisă la art. 1 din Legea nr. 8/2006.

Trebuie remarcat că, ulterior, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 83/2016 în sensul completării unor dispoziţii din Legea nr. 8/2006, specificând faptul că dispoziţiile Legii nr. 8/2006 se aplică în mod corespunzător şi pensionarilor sistemului pensiilor militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, indiferent de data înscrierii la pensie, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege, însă aceste dispoziţii sunt aplicabile de la data intrării lor în vigoare.

O primă opinie, minoritară, a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006, stabilind că aceste contestaţii se soluţionează în primă instanţă de tribunal, ca litigii de contencios administrativ, în cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

S-a reţinut că decizia de stabilire (punere în plată) a indemnizaţiei lunare acordate pensionarilor din sistemul public de pensii potrivit Legii nr. 8/2006 este cenzurată de instanţa de contencios administrativ, iar, potrivit principiului simetriei juridice, decizia de încetare a plăţii acestei indemnizaţii nu poate fi cenzurată decât de aceeaşi instanţă. De asemenea, faptul că, în cuprinsul deciziei contestate, se face referire la încetarea calităţii reclamantului de pensionar în sistemul public de pensii şi încadrarea acestuia în calitatea de pensionar al sistemului de pensii militare, nu poate atrage competenţa unui complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale, întrucât competenţa unei instanţe nu poate fi stabilită în mod diferit, în funcţie de motivele invocate în emiterea deciziei contestate.

Chiar Legea nr. 8/2006 a prevăzut, în mod expres, că decizia de stabilire a indemnizaţiei lunare acordate pensionarilor din sistemul public de pensii este un act administrativ care trebuie cenzurat de instanţa de contencios administrativ şi, pe cale de consecinţă, şi decizia de încetare a acordării acestei indemnizaţii nu poate fi decât în competenţa aceleiaşi instanţe, indiferent de motivele de nelegalitate a acestui act administrativ invocate de către partea interesată.

Deci, prin aceeaşi lege, nu pot fi reglementate căi diferite de contestare a deciziei de încetare. În plus, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.650/2006) prevăd, la art. 8, că indemnizaţia lunară se acordă începând cu luna următoare celei în care a fost depusă cererea la casa teritorială de pensii, că admiterea sau respingerea cererii se face prin decizie emisă de casa teritorială de pensii care poate fi contestată conform Legii contenciosului administrativ, iar încetarea plăţii lunare a indemnizaţiei este reglementată de art. 10 care nu indică în mod expres o altă cale procedurală de contestare a deciziei de încetare.

În sensul acestei opinii s-au pronunţat: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 285 din 2.02.2017, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Olt, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea.

A doua opinie, majoritară, a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 8/2006 şi art. 10 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, în sensul că aceste litigii sunt litigii de asigurări sociale şi se soluţionează în primă instanţă de tribunale – complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul secţiei civile.

Au fost avute în vedere următoarele argumente:

Dispoziţiile art. 5 alin. (4) din lege, care fac trimitere la Legea nr. 554/2004, se referă la contestaţia formulată împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor la indemnizaţie. Faţă de obiectul acţiunii, contestaţie împotriva deciziei de încetare a indemnizaţiei stabilite conform Legii nr. 8/2006, este incidentă jurisdicţia din domeniul pensiilor din sistemul public şi alte drepturi de asigurări sociale.

Conform art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel.

Potrivit art. 153 lit. d) din aceeaşi lege, tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind hotărârile Comisiei centrale de contestaţii şi ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii privind deciziile de pensie.

De asemenea, potrivit art. 153 lit. f) din Legea nr. 263/2010, tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile privind refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale.

Art. 5 alin. (4) din lege nu poate fi însă interpretat în sensul că ar conferi instanţei de contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor privind deciziile emise de casele de pensii în legătură cu indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 8/2006.

În primul rând, se remarcă redactarea diferită a textului art. 5 alin. (4) faţă de cel al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 8/2006. Atunci când a dorit să confere instanţei de contencios administrativ competenţa de soluţionare a contestaţiilor privind dovada de membru în uniunile de creatori, legiuitorul a utilizat expresia „poate fi contestată potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004” – în sensul că Legea nr. 554/2004 se aplică în ansamblul său, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la competenţă. Dimpotrivă, când reglementează contestarea deciziei de punere în plată, legiuitorul utilizează formularea „poate fi contestată de solicitant, în condiţiile Legii nr. 554/2004” – înţelegând aşadar să facă trimitere doar la condiţiile de contestare prevăzute de Legea nr. 554/2004.

În al doilea rând, având în vedere condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea indemnizaţiei, respectiv aceea de a fi, pe de o parte, pensionar în sistemul public de pensii, şi, pe de altă parte, membru al unei uniuni de creatori de utilitate publică, se constată că, de îndată ce aspectele privind calitatea de membru al uniunii de creatori sunt definitiv tranşate de instanţa de contencios administrativ, în condiţiile art. 3 alin. (2), singurele chestiuni cu potenţial litigios sunt cele privind calitatea de pensionar al sistemului public de pensii, cum este cazul şi în speţă, cuantumul indemnizaţiei, stabilit prin raportare la pensia cuvenită, ori plata efectivă a acesteia, aşadar chestiuni ce ţin de domeniul pensiilor, fiind aşadar firesc să fie date în competenţa de soluţionare a instanţelor de asigurări sociale, aşa cum prevede art. 9 din Legea nr. 8/2006.

Nu în ultimul rând, o interpretare a art. 5 alin. (4) din lege în sensul că se conferă competenţă instanţelor de contencios administrativ în ce priveşte deciziile privind stabilirea, încetarea ori plata indemnizaţiei ar lipsi de conţinut dispoziţiile art. 9 care prevăd expres că indemnizaţiei i se aplică, în mod corespunzător, prevederile referitoare la jurisdicţia din domeniul pensiilor, fără nicio distincţie în funcţie de obiectul propriu-zis al litigiului.

Art. 9 se referă, pe de o parte, la prevederile referitoare la stabilirea, suspendarea, încetarea, plata pensiilor şi răspunderea juridică – aşadar la normele de drept material, iar, pe de altă parte, la jurisdicţia din domeniul pensiilor – aşadar, în mod distinct, la normele procedurale şi de competenţă, acestea din urmă fiind deopotrivă aplicabile, în mod corespunzător, în cazul indemnizaţiei prevăzute de Legea nr. 8/2006.

În speţă nu se atacă o decizie de punere în plată a indemnizaţiei, ci una de încetare a plăţii, astfel că art. 5 alin. (4) nu poate fi reţinut ca incident nici din această perspectivă. Acest articol se referă expres la decizia de punere în plată, iar, faţă de prevederile cu caracter general ale art. 9 în materie de competenţă, textul de la art. 5 alin. (4) ar putea fi considerat cel mult o excepţie, care nu poate primi decât o interpretare restrictivă.

De asemenea, potrivit art. 101 din Legea nr. 223/2015 care reglementează dispoziţii legale referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat, litigiile privind stabilirea şi plata drepturilor de pensii se soluţionează în primă instanţă de către tribunale, iar conform art. 102 al aceluiaşi act normativ, competenţa teritorială în soluţionarea cererilor îndreptate împotriva caselor de pensii sectoriale revine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul.

În continuare, art. 103 din Legea nr. 223/2015 stipulează că hotărârea tribunalului poate fi atacată cu apel.

Se observă că temeiul de drept al emiterii deciziei contestate, în unele speţe, respectiv al deciziei de încetare a indemnizaţiei prevăzute de art. 1 din Legea nr. 8/2006, este reprezentat de art. 109 alin. (1), art. 110 alin. (1) coroborat cu art. 123 din Legea nr. 223/2015, astfel încât judecătorul fondului trebuie să acorde prioritate normei speciale care conferă competenţă materială tribunalelor şi, respectiv, curţilor de apel. Nu atrage automat competenţa contenciosului administrativ calitatea de instituţie/autoritate publică, aceasta fiind o competenţă specială, care intervine doar în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de legiuitor, cu atât mai mult cu cât, în speţa de faţă, dispoziţiile Legii nr. 223/2015 sunt deosebit de clare privind competenţa instanţei, ce aparţine completelor specializate în soluţionarea cauzelor vizând jurisdicţia asigurărilor sociale, respectiv tribunalului, secţia civilă, conform art. 95 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, emiterea unei decizii de către o autoritate/instituţie publică nu determină implicit competenţa instanţei de contencios prin prisma caracterului de act administrativ şi a rangului autorităţii publice, în condiţiile existenţei unui act normativ cu caracter special care reglementează o anumită competenţă materială.

În acelaşi timp, menţionarea eronată în cuprinsul deciziei contestate a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 nu obligă judecătorul fondului a aprecia, în mod automat, asupra competenţei instanţei de contencios administrativ, de vreme ce această normă legală nu se regăseşte în norma specială reglementată de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, act normativ invocat de însăşi pârâtă.

În sensul acestei opinii s-au pronunţat: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3.161 din 15.11.2016, Tribunalul Neamţ, instanţele din raza teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Cluj, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti.

La nivelul Curţii Constituţionale, a fost identificată, cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, Decizia nr. 332 din 23 martie 2010 a instanţei de contencios constituţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-au constituit prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, excepţie respinsă ca fiind inadmisibilă la data de 23 martie 2010.

Curtea a observat că, prin iniţierea Legii nr. 8/2006, legiuitorul a urmărit instituirea unui beneficiu pentru membrii pensionari ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, având în vedere atât importanţa socială a activităţii de creaţie, cât şi necesitatea creării unor condiţii de viaţă mai bune pentru creatorii de valori spirituale aflaţi, în majoritatea lor, într-o situaţie materială precară.

Alături de condiţiile prevăzute iniţial pentru ca o persoană să se bucure de beneficiul instituit de Legea nr. 8/2006, condiţii ce apăreau ca justificate în raport cu obiectivele actului normativ şi care se refereau la calitatea de pensionar şi calitatea de membru al uniunilor de creatori prevăzute de lege, este introdusă o nouă condiţie, privind dobândirea dreptului la pensie în sistemul public de pensii. Această condiţie, care creează o diferenţiere între pensionarii având calitatea de membri ai uniunilor de creatori în funcţie de sistemul de pensii la care aparţin, ar fi justificată în măsura în care s-ar putea stabili existenţa unei legături strânse între acordarea indemnizaţiei lunare prevăzute de Legea nr. 8/2006 şi calitatea de pensionar în sistemul public.

S-a reţinut că, având în vedere ansamblul Legii nr. 8/2006, care, aşa cum se arată încă din titlu, circumscrie acordarea indemnizaţiei doar pentru pensionarii sistemului public de pensii, în realitate, problema pusă în discuţie vizează o omisiune legislativă, respectiv o problemă de legiferare pe care doar intervenţia legiuitorului o poate complini.

Ministerul Public a transmis punctul de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, în sensul primei opinii minoritare, şi anume că litigiile având ca obiect contestaţii îndreptate împotriva deciziilor de încetare a plăţii indemnizaţiei prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, formulate de membrii uniunii de creatori care au şi statut de pensionari din sistemul pensiilor militare de stat şi din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Se arată că, în demersul de identificare a instanţei competente să soluţioneze contestaţiile de genul celor ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, trebuie pornit de la distincţia între cazurile particulare, de încetare a plăţii indemnizaţiei de creator prevăzute de legea specială, şi cele generale, de încetare a plăţii pensiei, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, respectiv Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat. Astfel, se susţine că, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 8/2006, plata indemnizaţiei încetează începând cu luna următoare celei în care beneficiarul a decedat sau în cazul pierderii calităţii de membru, pe baza comunicării efectuate în acest sens de conducerea persoanei juridice prevăzute la art. 1 alin. (1).

Conform dispoziţiilor art. 10 lit. b) şi c) dinHotărârea Guvernului nr. 1.650/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 968 din 4 decembrie 2016, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 960/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1034 din 22 decembrie 2016, „încetarea plăţii indemnizaţiei lunare se face în următoarele situaţii: (…)

Pe lângă aceste situaţii expres prevăzute de lege, mai pot fi incluse în categoria cazurilor de încetare a plăţii indemnizaţiei şi acele situaţii care decurg din neîntrunirea unora dintre condiţiile cerute de Legea nr. 8/2006 pentru acordarea indemnizaţiei, cum ar fi retragerea statutului de utilitate publică al uniunii de creatori respective sau pierderea calităţii de pensionar în sistemul public de pensii al beneficiarului indemnizaţiei – cazul de faţă.

Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 8/2006, punerea în plată a indemnizaţiei se face în baza deciziei casei teritoriale de pensii competente, iar potrivit alin. (4), această decizie poate fi contestată de solicitant în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Aşadar, dacă punerea în plată a indemnizaţiei prin decizia casei de pensii poate fi contestată în condiţiile legii contenciosului administrativ, potrivit regulilor de simetrie juridică, este logic şi firesc ca şi decizia de încetare a plăţii acesteia să poată fi contestată potrivit aceleiaşi legi.

Nici ca natură juridică, indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 8/2006 nu reprezintă un drept de asigurări sociale, ci legiuitorul a urmărit instituirea unui beneficiu pentru membrii pensionari ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, având în vedere atât importanţa socială a activităţii de creaţie, cât şi necesitatea creării unor condiţii de viaţă mai bune pentru creatorii de valori spirituale aflaţi, în majoritatea lor, într-o situaţie materială precară.

Totodată, plata drepturilor prevăzute de Legea nr. 8/2006 nu se asigură din bugetul asigurărilor sociale de stat, ci, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 8 din aceeaşi lege, fondurile necesare plăţii acestora se plătesc din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, iarart. 11 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.650/2006, dispune clar că indemnizaţia lunară nu face parte din pensie şi se evidenţiază distinct pe documentul cu care se face plata pensiei.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 10 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.650/2006, încetarea plăţii pensiei conform prevederilor Legii nr. 263/2010 sau ale Legii nr. 223/2015 atrage încetarea plăţii indemnizaţiei lunare prevăzute de Legea nr. 8/2006.

Datorită legăturii de conexitate dintre indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 8/2006, ca simplu drept bănesc, şi dreptul la pensia în sistemul public sau militar, ca drept de asigurări sociale, jurisdicţia de dreptul asigurărilor sociale se va extinde şi în privinţa cauzelor având ca obiect contestaţiile asupra modului de stabilire a indemnizaţiilor, însă doar pentru acele situaţii în care cauzele de încetare/suspendare a plăţii acestora decurg din chiar cauzele de încetare/suspendare a plăţii pensiilor – ca bază de calcul pentru indemnizaţii – de care sunt indisolubil legate.

În acest sens au fost edictate prevederile art. 9 şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 8/2006, conform cărora prevederile referitoare la stabilirea, suspendarea, încetarea, plata pensiilor, răspunderea juridică şi jurisdicţia din domeniul pensiilor din sistemul public/din sistemul pensiilor militare de stat se aplică în mod corespunzător şi indemnizaţiei stabilite în condiţiile acestei legi.

Aceste dispoziţii reprezintă totodată imaginea în oglindă a dispoziţiilor similare din art. 117 din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 75 din Legea nr. 223/2015, conform cărora prevederile acestor legi referitoare la stabilirea şi modificarea drepturilor de pensie, la încetarea, suspendarea şi reluarea plăţii acestora se aplică şi indemnizaţiilor acordate prin legi speciale, ale căror stabilire şi plată se află, potrivit legii, în competenţa materială a caselor teritoriale de pensii, respectiv a caselor de pensii sectoriale, cu excepţia situaţiilor în care legea specială de reglementare dispune altfel.

Poziţia de dependenţă a dreptului la indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 8/2006 în raport cu dreptul principal la pensia în sistemul public/sectorial implică în mod necesar aplicarea unui regim unitar atât principalului, cât şi accesoriului, care în plan procesual se traduce prin supunerea amândurora aceloraşi reguli de competenţă, şi anume jurisdicţiei de dreptul asigurărilor sociale.

Astfel, atunci când cauzele de încetare a plăţii indemnizaţiei coincid cu cauzele de încetare a plăţii pensiei sau, mai bine spus, când încetarea plăţii indemnizaţiei este consecinţa încetării plăţii pensiei, de care este inseparabil legată, este absolut firesc să se acorde un singur tratament de către instanţa specializată în materia dreptului asigurărilor sociale.

În concluzie, ori de câte ori cauza de încetare a plăţii indemnizaţiei constă în lipsa uneia dintre condiţiile de acordare a acesteia cerute de Legea nr. 8/2006 (lipsa calităţii de membru a unei uniuni de creatori, lipsa/pierderea statutului de utilitate publică a uniunii de creatori, lipsa calităţii de pensionar în sistemul public, adică nonprivat de pensii), competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor administrative ale caselor de pensii de încetare a plăţii indemnizaţiei aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006.

În mod corelativ, în situaţia în care încetarea plăţii indemnizaţiei îşi are izvorul într-unui dintre cazurile prevăzute de art. 113 din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 71 din Legea nr. 223/2015 de încetare a plăţii pensiei înseşi, devin aplicabile dispoziţiile art. 9, respectiv art. 10 alin. (3) din Legea nr. 8/2006, care conferă competenţa de soluţionare a contestaţiilor instanţei specializate de jurisdicţia asigurărilor sociale.

Punctul de vedere al Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă este în sensul opiniei majoritare anterior expuse. La nivelul acestei instanţe, practica în soluţionarea conflictelor de competenţă menţionate s-a unificat în urma şedinţei din 25 februarie 2017, organizată în temeiul art. 25 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, în sensul stabilirii competenţei materiale şi funcţionale de soluţionare a acestor contestaţii în favoarea Secţiei I civile – complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul tribunalului.

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (4) şi art. 9 din Legea nr. 8/2006, instanţa competentă să soluţioneze în prima fază procesuală contestaţiile formulate de pensionarii sistemului public de pensii, ce au şi calitatea de membri ai uniunii de creatori, împotriva deciziilor emise de Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, este tribunalul, în complet specializat de litigii de asigurări sociale.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că această condiţie legală este îndeplinită în ceea ce îl priveşte pe titularul sesizării.

Aşadar, prezentul recurs este exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală, şi anume Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, ce poate fi titular al sesizării pentru promovarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare.

Art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive. Din analiza textului de lege se pot desprinde patru condiţii cerute pentru admisibilitatea recursului în interesul legii, şi anume: existenţa unei probleme de drept; această problemă de drept să fi primit dezlegări diferite; soluţiile să fie date prin hotărâri judecătoreşti definitive; nu în ultimul rând, ca o condiţie formală, hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

În primul rând, obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi anume priveşte probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a stabili competenţa materială şi funcţională în soluţionarea litigiilor având ca obiect contestaţia îndreptată împotriva deciziilor de încetare a plăţii indemnizaţiei prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, formulată de membrii uniunii de creatori care au şi statut de pensionari din sistemul pensiilor militare de stat şi din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, respectiv stabilirea naturii litigiului, dacă este un litigiu de asigurări sociale sau de contencios administrativ.

Pe de altă parte, s-a făcut dovada că soluţiile date de către instanţele judecătoreşti problemei deduse judecăţii sunt contradictorii, unele instanţe stabilind competenţa de soluţionare a acestor cauze în favoarea tribunalului, ca litigii de contencios administrativ, în cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal, altele în favoarea tribunalului, completul specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul secţiei civile, ca litigii de asigurări sociale.

De asemenea, este întrunită şi cerinţa ca soluţiile diferite să fie date prin hotărâri judecătoreşti definitive, fiind ataşate la memoriul de recurs copii ale acestor hotărâri definitive.

Este îndeplinită şi condiţia privind respectarea cerinţelor de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul tuturor curţilor de apel din ţară, prezentul recurs în interesul legii având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării.

Drept urmare, prezentul recurs în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate reglementate de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă.

Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată este aceea de a stabili instanţa competentă material şi funcţional să soluţioneze în primă instanţă contestaţiile formulate de pensionarii sistemului public de pensii, ce au şi calitatea de membri ai uniunii de creatori, împotriva deciziilor emise de Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006.

Deciziile au fost emise ca urmare a încetării calităţii de pensionar în sistemul public de pensii a beneficiarilor indemnizaţiei, începând cu data de 1.01.2016, pe considerentul că au devenit, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 223/2015, pensionari ai sistemului pensiilor militare de stat, fiind eliminaţi de la beneficiul Legii nr. 8/2006, în temeiul căreia au primit indemnizaţia lunară.

Trebuie remarcat faptul că, ulterior, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 83/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 4 mai 2016, în sensul completării Legii nr. 223/2015, prevăzând în mod expres că dispoziţiile Legii nr. 8/2006 se aplică în mod corespunzător şi pensionarilor sistemului pensiilor militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, indiferent de data înscrierii la pensie, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, însă acest act normativ completator nu era în vigoare la data emiterii deciziilor contestate în cauzele care au generat practica neunitară.

Din examinarea jurisprudenţei care a stat la baza promovării recursului în interesul legii se constată faptul că instanţele de judecată au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte instanţa competentă material să soluţioneze contestaţiile mai sus amintite, în sensul că acestea se soluţionează în prima fază procesuală de tribunale, soluţiile diferite privind competenţa funcţională a secţiilor din cadrul aceleiaşi instanţe, şi anume secţia de contencios administrativ şi fiscal, potrivit opiniei minoritare, respectiv secţia/completul specializat de asigurări sociale.

Soluţionarea problemei ce formează obiectul sesizării impune, cu prioritate, stabilirea naturii juridice a litigiului în care se contestă decizia prin care Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei prevăzute laart. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, şi anume dacă acesta este un litigiu de contencios administrativ sau un litigiu de asigurări sociale, competenţa materială urmând a decurge din această calificare.

Pentru aceasta, trebuie avute în vedere dispoziţiile legale relevante pentru dezlegarea problemei de drept: Legea nr. 8/2006 (forma în vigoare la data de 1 ianuarie 2016):

Din examinarea coroborată a acestor dispoziţii legale şi a argumentelor invocate în practica judiciară, cu referire la competenţa funcţională a instanţei în soluţionarea litigiilor având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziilor de încetare a plăţii indemnizaţiei prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, trebuie să se dea prevalenţă dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 8/2006, în sensul că aceste litigii sunt litigii de asigurări sociale şi se soluţionează de tribunal, în complet specializat de asigurări sociale.

Soluţia propusă valorifică atât interpretarea gramaticală a normelor juridice analizate, cât şi interpretarea sistematică şi logică a acestora, ţinând seama de ansamblul reglementării Legii nr. 8/2006 şi de întreaga legislaţie relevantă.

Astfel, este necesar a se face distincţie între tipurile de litigii izvorâte din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 8/2006:

litigii având ca obiect contestaţia împotriva deciziei de neacordare/respingere a cererii de acordare a indemnizaţiei prevăzute de această lege, care sunt supuse prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006, putând fi contestate de solicitant „în condiţiile Legii nr. 554/2004”;

litigii privind calitatea de membru al uniunii de creatori, care sunt supuse prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 8/2006, dovada eliberată în acest sens putând fi contestată „potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004”;

litigii privind plata efectivă sau calitatea de pensionar al sistemului public de pensii, care sunt supuse prevederilor art. 9 din Legea nr. 8/2006, respectiv „jurisdicţiei din domeniul pensiilor din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale”.

Cauzele care au născut practica neunitară supusă prezentului recurs în interesul legii sunt cele ce au ca obiect decizia de încetare a plăţii indemnizaţiei, ca urmare a încetării calităţii de pensionar al sistemului public de pensii, şi se subsumează celui de-al treilea tip de litigii mai sus arătate, pentru care legiuitorul a stabilit în mod explicit, prin art. 9 din Legea nr. 8/2006, competenţa de soluţionare în favoarea instanţelor specializate în dreptul asigurărilor sociale.

Decizia de încetare a plăţii indemnizaţiei, care presupune cu necesitate existenţa unei decizii anterioare privind acordarea acesteia, nu se confundă cu decizia de respingere a cererii de acordare a indemnizaţiei prevăzute de Legea nr. 8/2006, caz în care dreptul nu este acordat solicitantului ab initio.

Dacă, în ceea ce priveşte litigiile având ca obiect respingerea cererii de acordare a indemnizaţiei prevăzute de Legea nr. 8/2006, competenţa funcţională de soluţionare a acestora revine, potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006, instanţei de contencios administrativ, nu aceeaşi este situaţia litigiilor având ca obiect încetarea plăţii indemnizaţiei, care sunt supuse prevederilor jurisdicţiei asigurărilor sociale, aşa cum art. 9 din Legea nr. 8/2006 prevede în mod expres.

Trebuie precizat că atragerea diferită a competenţei soluţionării acestor tipuri de litigii este determinată chiar de obiectul deciziei (respingerea cererii privind acordarea indemnizaţiei, respectiv încetarea plăţii indemnizaţiei), astfel că, în interpretarea propusă, nu se ajunge la situaţia ca decizia de încetare a plăţii indemnizaţiei să fie contestată în faţa unor instanţe diferite, în funcţie de motivele indicate în conţinutul ei.

O altă interpretare a art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006 ar lipsi practic de conţinut dispoziţiile art. 9 din acelaşi act normativ, care stabilesc în mod expres faptul că jurisdicţia din domeniul pensiilor din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se aplică în mod corespunzător şi indemnizaţiei stabilite în condiţiile Legii nr. 8/2006, fără nicio distincţie în funcţie de obiectul propriu-zis al litigiului.

În acest sens se reţine faptul că art. 9 din Legea nr. 8/2006 nu se rezumă la a face trimitere la normele de drept material referitoare la stabilirea, suspendarea, încetarea, plata pensiilor, ci se referă, în mod distinct, la normele procedurale şi de competenţă din domeniul pensiilor, acestea fiind aplicabile, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 8/2006.

Cât priveşte calitatea emitentului deciziei de încetare a plăţii indemnizaţiei, de instituţie/autoritate publică, aceasta nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o atare competenţă specială intervine doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de legiuitor.

Astfel, în unele dintre hotărârile anexate sesizării, temeiul de drept al deciziei de încetare a plăţii indemnizaţiei prevăzute de art. 1 din Legea nr. 8/2006 emise de Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naţionale este reprezentat de art. 109 alin. (1), art. 110 alin. (1), coroborat cu art. 123 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat.

Or, potrivit art. 100 şi 101 din Legea nr. 223/2015, jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat se realizează prin tribunale şi curţi de apel, litigiile privind stabilirea şi plata drepturilor de pensii fiind soluţionate în primă instanţă de către tribunal, iar cererile îndreptate împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul.

Prin urmare, în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente.

În acelaşi timp, menţionarea eronată în cuprinsul deciziei de încetare a plăţii indemnizaţiei a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 nu determină, în mod automat, competenţa instanţei de contencios administrativ, de vreme ce norma specială reglementată de Legea nr. 223/2015 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ.

Nici argumentul întemeiat pe principiul simetriei actelor juridice nu este de natură