Decizia nr. 28 din 04 decembrie 2017

Decizia nr. 28 din 04 decembrie 2017

4 decembrie 2017

7 iulie 2021

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 28/2017

din 04/12/2017

Dosar nr. 1950/1/2017

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 128 din 09/02/2018

Iulia Cristina Tarcea – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Lavinia Curelea – preşedintele delegat al Secţiei I civile

Eugenia Voicheci – preşedintele Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Ionuţ Mihai Matei – pentru preşedintele Secţiei penale

Bianca Elena Ţăndărescu – judecător la Secţia I civilă

Simona Lala Cristescu – judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu – judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag – judecător la Secţia I civilă

Paula C. Pantea – judecător la Secţia I civilă

Beatrice Ioana Nestor – judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş – judecător la Secţia I civilă

Simona Gina Pietreanu – judecător la Secţia I civilă

Cosmin Horia Mihăianu – judecător la Secţia a II-a civilă

Marian Budă – judecător la Secţia a II-a civilă

Petronela Iulia Niţu – judecător la Secţia a II-a civilă

Ianina Blandiana Grădinaru – judecător la Secţia a II-a civilă

George-Bogdan Florescu – judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă – judecător la Secţia a II-a civilă

Virginia Florentina Duminecă – judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache – judecător la Secţia a II-a civilă

Daniel Gheorghe Severin – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală

Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27

2

alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Diana Berlic, procuror în cadrul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil.

La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

3

din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 107 din Codul civil, în sensul de a se stabili dacă instanţa competentă să soluţioneze cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela este judecătoria sau tribunalul.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Diana Berlic, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursului în interesul legii, conform punctului de vedere formulat în scris, apreciind că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 70 alin. (3) coroborat cu prevederile art. 133 din Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 107 din Codul civil, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela revine tribunalului.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului şi că nu mai există alte chestiuni prealabile, a declarat dezbaterile închise, iar completul a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Problema de drept care a generat practica neunitară

II. Prevederile legale incidente:

„Art. 44. – (1) Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă.

(2) Protecţia prevăzută la alin. (1) include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.”

„Art. 45. – Tutela se instituie conform legii de către instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.”

„Art. 59. – Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:

a) plasamentul;

b) plasamentul în regim de urgenţă;

c) supravegherea specializată.”

„Art. 68. – (1) Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte pentru copilul aflat în următoarele situaţii:

a) abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violenţă;

b) găsit sau părăsit în unităţi sanitare.

(2) Plasamentul în regim de urgenţă se poate dispune şi în cazul copilului al cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost reţinuţi, arestaţi, internaţi sau în situaţia în care, din orice alt motiv, aceştia nu-şi pot exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la copil. (…)”

„Art. 69. – (1) Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul aflat în situaţiile prevăzute la art. 68 alin. (1), dacă nu se întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv. Pentru copilul aflat în situaţiile prevăzute la art. 68 alin. (2), măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.

(2) Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către instanţa judecătorească în condiţiile art. 100 alin. (3).”

„Art. 70. – (1) În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 5 zile de la data la care a dispus această măsură.

(2) În situaţia în care nu se mai menţin împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurii plasamentului în regim de urgenţă, directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului poate dispune, în termenul prevăzut la alin. (1), revocarea măsurii de plasament în regim de urgenţă.

(3) Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi va dispune încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi, după caz, reintegrarea copilului în familia sa, înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela sau cu măsura plasamentului. Instanţa se va pronunţa, totodată, cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

(4) În situaţia în care plasamentul în regim de urgenţă este dispus de către instanţa judecătorească, aceasta se va pronunţa în condiţiile art. 100 alin. (4).”

„Art. 133. – (1) Cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului.

(2) Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul.”

„Art. 106. – (1) Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege. (…)”

„Art. 107. – (1) Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă.

(2) În toate cazurile, instanţa de tutelă soluţionează de îndată aceste cereri.”

„Art. 110. – Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele.”

„Art. 119. – (1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. (…)”

„Art. 76. – Până la organizarea instanţelor de tutelă şi familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori şi familie vor îndeplini rolul de instanţe de tutelă şi familie, având competenţa stabilită potrivit Codului civil, Codului de procedură civilă, prezentei legi, precum şi reglementărilor speciale în vigoare.”

„Art. 229. – (1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară.

(2) Până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă:

a) atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie;

b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2), care se efectuează de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;

c) autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice continuă să exercite atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepţia celor date în competenţa instanţei de tutelă.

(3) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autorităţii tutelare.

(3

1

) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă şi a supravegherii specializate se stabilesc şi se monitorizează potrivit art. 58-70 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare.

(3

2

) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanţă.

(3

3

) Dispoziţiile alin. (3

2

) se aplică în mod corespunzător şi în cazul numirii curatorului special prevăzut la art. 167 din Codul civil.

(4) Cererile în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil rămân să fie soluţionate de instanţele judecătoreşti sau, după caz, de autorităţile administrative competente potrivit legii în vigoare la data sesizării lor.”

„Art. 94. – Judecătoriile judecă:

a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel; (…)”

III. Orientările jurisprudenţiale divergente

S-a constatat că instanţele au interpretat diferit prevederile legale cu privire la competenţa materială în soluţionarea acestor acţiuni.

(i) În unele cauze, tribunalele au dispus declinarea competenţei către judecătorii.

S-a reţinut că, în speţă, este incidentă ipoteza prevăzută de alin. (3) al art. 70 din Legea nr. 272/2004, în sensul că direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului solicită înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela, ceea ce conduce la concluzia că instanţa este sesizată cu un singur capăt de cerere, fiind chemată să analizeze condiţiile legale de instituire a tutelei, nu pe cele privitoare la plasament.

Totodată, s-a arătat că, din coroborarea prevederilor art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, art. 76 din Legea nr. 76/2012 şi art. 119 din Codul civil, rezultă că judecătoria, ca instanţă de tutelă, este competentă să soluţioneze în primă instanţă cererile privitoare la instituirea tutelei. Într-o altă cauză, tribunalul a reţinut că a fost învestit cu două cereri cu caracter principal, una având ca obiect instituirea tutelei şi alta având ca obiect o altă măsură de ocrotire a minorului, respectiv darea în plasament. Apreciind că nu poate opera prorogarea legală de competenţă, tribunalul a declinat competenţa de soluţionare a cererii privitoare la instituirea tutelei în favoarea judecătoriei ca instanţă de tutelă.

(ii) În alte cauze, judecătoriile au soluţionat aceste cereri, apreciind că sunt competente material.

(iii) În alte cauze, fiind sesizate cu soluţionarea conflictelor de competenţă în acest sens, curţile de apel au stabilit competenţa în favoarea judecătoriei.

S-a reţinut că dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 272/2004 sunt de strictă interpretare şi sunt aplicabile numai în cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială prevăzute la art. 59 din acest act normativ. Or, tutela copilului este reglementată de normele de drept comun prevăzute de art. 110 şi următoarele din Codul civil, astfel încât competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului este cea din dreptul comun, care revine judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă.

În sprijinul acestei interpretări, a fost avută în vedere şi Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 30 octombrie 2007, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 [în prezent art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004], prin care s- a stabilit că judecătoria este competentă să soluţioneze, în primă instanţă, cererile privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului.

(i) În unele cauze, judecătoria a dispus declinarea competenţei în favoarea tribunalului.

(ii) În alte cauze, tribunalele au soluţionat aceste acţiuni, reţinând propria competenţă materială.

(iii) Într-un alt caz, fiind sesizată cu un conflict de competenţă în acest sens, curtea de apel a stabilit competenţa în favoarea tribunalului.

S-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 68 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, fiind aplicabil art. 133 din Legea nr. 272/2004, potrivit căruia cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului.

Sesizarea instanţei de către direcţia generală de asistenţă şi protecţia copilului, după ce directorul acesteia a instituit măsura plasamentului în regim de urgenţă, cu o cerere întemeiată pe art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, conturează o cauză care intră, indiferent care dintre variantele oferite de această prevedere legală este aleasă de reclamantă, în sfera cererilor „prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială”.

O astfel de cerere nu vizează exclusiv sau principal instituirea tutelei, întrucât ţine de regimul juridic al plasamentului în regim de urgenţă, iar norma de competenţă prevăzută de art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 este aplicabilă şi în cauzele în care se solicită încetarea unei măsuri de protecţie specială.

Instituirea tutelei în urma efectuării de către tribunalul sesizat a analizei prevăzute de art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 este doar una dintre posibilele consecinţe, fiind manifestă voinţa legiuitorului ca atât analiza motivelor care au stat la baza instituirii plasamentului în regim de urgenţă, cât şi înlocuirea acestuia cu tutela sau cu plasamentul ori reintegrarea în familie să facă obiectul judecăţii în cadrul aceluiaşi dosar, instrumentat de aceeaşi instanţă.

Aşadar, art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 derogă de la prevederile generale ale art. 119 alin. (1) din Codul civil coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, care consacră competenţa judecătoriei, ca instanţă de tutelă, pentru numirea tutorelui. Această măsură intră în competenţa tribunalului ori de câte ori este solicitată de către direcţia generală de asistenţă şi protecţia copilului în cadrul sesizării de înlocuire a plasamentului în regim de urgenţă cu tutela.

IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

V. Opinia procurorului general

– ori de câte ori situaţia concretă în care se află copilul şi familia sa face posibilă instituirea tutelei, aceasta va fi dispusă prioritar, pe cale principală, prin formularea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codului civil, la instanţa de tutelă competentă potrivit dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă;

– instituirea unei măsuri de protecţie specială dintre cele prevăzute de art. 59 din lege se va solicita prin formularea unei acţiuni introduse la tribunal, conform art. 133 din Legea nr. 272/2004;

– dacă în timpul în care se derulează măsura de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă intervin schimbări în situaţia copilului, art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 prevede posibilitatea înlocuirii plasamentului în regim de urgenţă cu tutela;

– obiectul principal al acestor cereri îl constituie analiza deciziei de revocare a măsurii speciale de protecţie a plasamentului în regim de urgenţă, în timp ce instituirea măsurii de protecţie alternativă a tutelei reprezintă doar o cerere accesorie, în sensul art. 30 alin. (4) din Codul de procedură civilă;

– împrejurarea că, prin admiterea cererii de chemare în judecată, instanţa dispune încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi instituie tutela nu conduce la concluzia că ne aflăm în prezenţa unei cereri cu două capete principale şi nici că încetarea plasamentului este o cerere accesorie cererii de instituire a tutelei, în raport cu finalitatea acţiunii;

– având în vedere dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor referitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv, în situaţia cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 prin care se solicită încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi înlocuirea acestei măsuri cu tutela, competenţa aparţine tribunalului, iar nu judecătoriei, ca în situaţia în care instituirea tutelei ar reprezenta obiectul principal şi singurul, de altfel, al cererii. Relaţia de dependenţă şi de consecutivitate a petitului privind instituirea tutelei în raport cu obiectul principal al cererii constând în verificarea deciziei de revocare a plasamentului în regim de urgenţă atrage prorogarea competenţei de soluţionare a cererii de instituire a tutelei în favoarea tribunalului, în aplicarea dispoziţiilor art. 123 din Codul de procedură civilă;

– prevederile art. 99 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile în situaţia de faţă, astfel că este greşită disjungerea capătului de cerere privind instituirea tutelei şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea judecătoriei, deoarece există riscul de a lăsa copilul fără ocrotire legală;

– sintagma „stabilirea unei măsuri de protecţie specială” la care se referă art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 nu ar trebui să primească o interpretare restrictivă, circumscrisă doar situaţiilor în care măsura este luată, ci oricăror situaţii, precum cele vizate de art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, care pun în discuţie menţinerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea acestor măsuri;

– dezlegările date prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în sensul că revine judecătoriei competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei, nu au incidenţă în cauzele care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, acesta având o problematică diferită;

– între tutela instituită pe cale principală în temeiul art. 110 din Codul civil şi tutela instituită pe cale accesorie în temeiul art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 există deosebiri nu doar în ceea ce priveşte instanţa competentă, ci şi în privinţa subiectelor de sezină şi a altor aspecte de ordin procedural;

– instituirea tutelei după procedura specială prevăzută de Legea nr. 272/2004 este de competenţa tribunalului, ca instanţă de tutelă, în accepţiunea art. 229 din Legea nr. 71/2011 şi art. 76 din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora, până la o viitoare reglementare a instanţei de tutelă şi de familie, titulatura de „instanţă de tutelă” este atribuită atât judecătoriei, cât şi tribunalului, fiecare dintre aceste instanţe având atribuţii distincte în materia instituirii tutelei minorului, în funcţie de competenţele specifice prevăzute în dreptul comun sau în legea specială. Ca urmare, în temeiul art. 517 din Codul de procedură civilă, procurorul general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

VI. Raportul asupra recursului în interesul legii

VII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

VII.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

VII.2. Pe fondul recursului în interesul legii

1

) din Legea nr. 71/2011, conform cărora, până la intrarea în vigoare a reglementării prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă şi a supravegherii specializate se stabilesc şi se monitorizează potrivit art. 58-70 din Legea nr. 272/2004.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107 din Codul civil şi ale art. 133 alin. (1) coroborate cu art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela revine tribunalului.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2017.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Lorena Mihaela Mitroi

Fără categorie