Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019

Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, ataşându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudenţă relevantă.

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 71/2011:

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 304/2004, în varianta în vigoare la data sesizării (6 iunie 2018):

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 304/2004, în varianta în vigoare modificată ulterior prin Legea nr. 207/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018:

Codul de procedură civilă

în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:

orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.”

ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.”

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 71/2011:

Codul de procedură civilă

înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege;”

Problema de drept care face obiectul prezentului recurs în interesul legii constă în determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj şi Mureş) în soluţionarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii, în care titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi.

S-a arătat de către instanţa de sesizare că, analizând jurisprudenţă la nivelul a trei curţi de apel (Cluj, Piteşti şi Târgu Mureş) în circumscripţia cărora sunt organizate tribunalele specializate, nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte competenţa în apel de soluţionare a litigiilor în materia executării silite, în care sunt implicaţi profesionişti.

Astfel, într-o primă opinie se consideră că există o categorie de litigii de această natură, care sunt de competenţa tribunalelor specializate, dacă în cadrul cererii de încuviinţare a executării silite sau a contestaţiei la executare se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau a întinderii sale, altul decât o hotărâre judecătorească, prin invocarea unor apărări de fond împotriva acestuia, titlul executoriu fiind emis în contextul exploatării unei întreprinderi.

Analiza unui astfel de titlu executoriu, atât din perspectiva legalităţii, cât şi a caracterului de titlu executoriu (inclusiv pentru ipoteza cesionării acestuia), necesită analiza unei legislaţii specifice pentru care judecătorii tribunalelor/secţiilor specializate au specializarea necesară.

Dimpotrivă, dacă titlul pus în executare este o hotărâre judecătorească sau dacă prin contestaţia la executare sunt atacate exclusiv actele de executare, fără apărări referitoare la titlul executoriu, toate argumentele anterior enunţate nu mai subzistă, iar competenţa aparţine tribunalelor/secţiilor civile, deoarece instanţa nu este învestită cu aspecte care ţin de activitatea unei întreprinderi, de acte emise în derularea unei astfel de activităţi organizate şi nici nu este necesară analiza unei legislaţii specifice acestui domeniu.

În consecinţă, potrivit acestei prime orientări jurisprudenţiale, caracterul titlului executoriu şi natura apărărilor invocate faţă de acesta rămân determinante în stabilirea competenţei după materie a tribunalelor/secţiilor specializate.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, competenţa în materie aparţine tribunalului civil, deoarece regulile care guvernează executarea silită sunt unice, neexistând norme speciale pentru executarea silită în baza unui titlu executoriu comercial, civil, de dreptul muncii, penal – latura civilă etc., actele de executare fiind identice, indiferent de natura titlului.

S-a apreciat de către membrii Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj că un astfel de demers este admisibil, din perspectiva faptului că se face dovada faptului că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, aparţinând unor instanţe diferite.

Este esenţial şi faptul că problema de drept în discuţie vizează numai trei curţi de apel din ţară: respectiv Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Piteşti, datorită modului de organizare a tribunalelor specializate, astfel că diferenţele de jurisprudenţă îndeplinesc condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii, deoarece în cadrul unei curţi s-a procedat distinct faţă de celelalte două sau, cel puţin, această distincţie se relevă prin raportare la orientarea majoritară din cadrul acestora.

De asemenea, potrivit instanţei de sesizare, problema prezintă importanţă deoarece aplicarea unitară a regulilor de competenţă a instanţelor judecătoreşti are un rol esenţial în asigurarea încrederii destinatarilor legii în sistemul judiciar şi în modul său de acţiune, precum şi în determinarea duratei procedurilor judiciare, cu atât mai mult cu cât este vorba despre cereri în materia executării silite. Orientările jurisprudenţiale diferite s-au conturat după cum urmează:

Potrivit primei orientări jurisprudenţiale, însuşite la nivelul Curţii de Apel Cluj şi, minoritar, la cel al Curţii de Apel Mureş, s-a subliniat că soluţionarea acestei chestiuni prilejuieşte o interpretare şi aplicare, în materia executării silite, a Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, în Dosarul nr. 11/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, decizie prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat chestiunea juridică a delimitării competenţei materiale între tribunalele specializate a căror existenţă a fost menţinută şi ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011 şi a noului Cod de procedură civilă şi secţiile civile ale tribunalelor de drept comun.

În esenţă, s-a încercat clarificarea unor aspecte în materia competenţei soluţionării cererilor în materie de executare silită, în sens larg, în faza apelului, prin raportare la dispozitivul şi considerentele deciziei anterior enunţate, precum şi la limitele învestirii instanţei prin motivele concret invocate în susţinerea cererilor cu care au fost sesizate instanţele de executare.

Aşa fiind, s-a reţinut că rezultă din considerentele Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 faptul că, sub imperiul noului Cod civil, dihotomia profesionist/neprofesionist nu mai poate fi utilizată pentru delimitarea competenţei instanţelor/secţiilor specializate, fiind necesar a se apela la cele patru tipuri de cauze enumerate exemplificativ, iar nu limitativ prin art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Singurele criterii care mai pot fi folosite sunt cele referitoare la obiectul şi natura cauzei pentru a include în sfera de competenţă materială a instanţelor/secţiilor specializate alte cauze decât cele enumerate exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Potrivit considerentelor Deciziei nr. 18/2016 (paragraful 174) „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare”.

Mai mult, s-a apreciat ca fiind edificator pentru determinarea instanţei de control judiciar competente şi paragraful 176 din considerentele aceleiaşi decizii potrivit căruia „Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit”. Conform acestor considerente, care au directă legătură cu dispozitivul Deciziei nr. 18/2016, trebuie identificate cauze care au elemente comune cu cele patru categorii enumerate enunţiativ prin dispoziţia anterior citată, art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Conform textului enunţat, „prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

Soluţia pronunţată cu efect obligatoriu în materia recursului în interesul legii impune o analiză cu privire la fiecare categorie de litigii şi chiar a unor litigii privite „ut singuli” în temeiul căreia secţii şi chiar instanţe specializate îşi extind competenţa printr-un demers de interpretare plecând de la enumerarea enunţiativă anterioară, extindere întemeiată în esenţă pe identificarea unor elemente comune.

Acţionând în această direcţie şi pentru a evita raportarea prohibită expres prin aceeaşi decizie la societate ca subiect de drept sau la profesionist şi a nu mai utiliza un astfel de criteriu legat intim de subiect, s-a propus recurgerea alternativă la noţiunea de întreprindere, reper util în acest context, reglementat de art. 3 alin. (3) din Codul civil.

Astfel, s-a reţinut că toate litigiile enumerate exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 vizează activitatea economică a profesioniştilor, astfel cum este definită această categorie prin art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepţia celor care exercită profesii liberale şi a celor fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii, sindicate, federaţii ale persoanelor juridice arătate anterior etc.), adică foştii comercianţi.

În concret, actele juridice ale societăţilor sunt acte încheiate în contextul exploatării unei întreprinderi, a unei activităţi organizate conform textului enunţat ca „exercitare sistematică a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit”. Chiar dacă s-ar interpreta restrictiv noţiunea de „cereri în materia societăţilor” doar la actele de funcţionare a acestora, reglementate de Legea nr. 31/1990, şi aceste acte de funcţionare ţin de organizarea sistematică a unei activităţi în condiţiile art. 3 alin. (3) din Codul civil şi umbrela juridică de „exploatare a unei întreprinderi” le conferă elemente comune cu celelalte acte juridice ale societăţilor, cele încheiate în activitatea specifică realizării obiectului de activitate.

Şi actele care afectează concurenţa, aşa cum sunt descrise la punctul c) al art. 226, sunt acte direct legate de exploatarea unei întreprinderi, fiind greu de imaginat concurenţa în înţelesul legilor speciale în afara unui astfel de cadru de organizare complex şi specific întreprinderii, iar majoritatea titlurilor de valoare sunt emise şi utilizate în contextul exploatării unei întreprinderi.

Urmând acelaşi raţionament, procedurile de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc vizează, de asemenea, activităţi complexe cu un obiect de activitate şi o organizare specifică unei întreprinderi, generatoare, după caz, fie de profit, fie, dimpotrivă, de datorii certe, lichide şi exigibile care dovedesc starea de insolvenţă şi justifică incidenţa acestor proceduri.

Întreprinderea este, în primul rând, un mod de organizare a unei activităţi, reper obiectiv independent de calitatea subiectului. Subiectele de drept sunt societăţile pe acţiuni, cele cu răspundere limitată, asociaţiile familiale, întreprinzătorii individuali, regiile autonome etc., dar această calitate de profesionist nu are relevanţă atunci când se califică o activitate ca fiind întreprindere. Criteriile sunt prevăzute la art. 3 alin. (3) din Codul civil şi ţin de modul de organizare şi actele îndeplinite sistematic, noţiune care oferă un reper legat de obiect, pe lângă calitatea de profesionist a vreunui subiect de drept.

Aplicând aceste principii, s-a precizat faptul că cererile care au ca obiect nulitatea, anularea, încheierea, executarea sau desfiinţarea contractelor încheiate în contextul derulării activităţii de producţie, distribuţie şi consum al bunurilor materiale sunt de competenţa instanţelor/secţiilor specializate.

În continuarea acestui raţionament, dacă în cadrul cererii de încuviinţare a executării silite sau a contestaţiei la executare se ridică aspecte legate de apreciere, interpretare, aplicare a legislaţiei specifice litigiilor cu profesioniştii, respectiv de valabilitate a titlului executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, prin invocarea unor apărări de fond împotriva acestuia, titlul executoriu fiind emis în contextul exploatării unei întreprinderi, şi competenţa soluţionării în apel a acestor cereri aparţine instanţelor/secţiilor specializate.

S-a mai arătat că, de altfel, nu este lipsit de relevanţă că necesitatea valorificării principiului specializării a fost subliniată şi în cadrul considerentelor Deciziei nr. XV din 5 februarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţiile unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, în cadrul căreia s-a menţionat că, „în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestaţia la executare propriu-zisă sau contestaţia la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secţia comercială – dacă aceasta există – a instanţei competente.

Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestaţie la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanţă”.

A contrario, dacă prin contestaţia la executare nu se pune problema valabilităţii titlului executoriu şi nu se pun în discuţie apărări de fond împotriva acestuia, ci exclusiv chestiuni de procedură având ca finalitate anularea actelor de executare sau a executării silite înseşi, nu există din perspectiva Deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie argumente pentru a atribui acest gen de litigii în competenţa instanţelor specializate.

În consecinţă, actele de executare silită sunt unice, independent de natura titlului executat, nu există norme speciale de executare silită în funcţie de natura titlului executoriu, iar din această perspectivă, în acest tip de contestaţii la executare care vizează exclusiv legalitatea actelor de executare sau executarea silită însăşi în întregime competenţa trebuie să aparţină tribunalului de drept comun.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, atribuită Curţii de Apel Piteşti şi, majoritar, Curţii de Apel Mureş, competent în materie este tribunalul civil, independent de natura titlului executoriu şi de apărările formulate în cauză, deoarece regulile care guvernează executarea silită sunt unice, neexistând norme speciale pentru executarea silită în baza unui titlu executoriu comercial, civil, de dreptul muncii, penal – latura civilă etc., actele de executare fiind identice, indiferent de natura titlului.

Curtea de Apel Mureş a indicat că aparţine tribunalului specializat competenţa în materie, doar atunci când contestaţia la executare are ca obiect o executare silită declanşată în baza unor titluri de valoare sau a altor instrumente financiare, în baza prevederilor art. 226 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 71/2011.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că actele de executare sunt identice, indiferent de natura titlului. Natura litigiului: civil, comercial, de dreptul muncii, penal etc. vizează dreptul substanţial dedus judecăţii, în cadrul unui proces civil sau penal, şi nu determină competenţa materială, care, conform codului de procedură civilă, se determină după valoare sau materie. „Materia”, în sensul secţiunii 1 a capitolului I al titlului III al cărţii I a Codului de procedură civilă, nu se confundă cu natura litigiului, deoarece acest criteriu determină competenţa de primă instanţă a judecătoriei sau a tribunalului, nefiind operant între tribunale. Art. 651 din Codul de procedură civilă, care conferă judecătoriei competenţa materială de soluţionare a contestaţiei la executare propriu-zise, nu distinge între mai multe „materii” sau „naturi”, ci reglementează în mod unitar contestaţia la executare propriu-zisă, indiferent de „materia” în care a fost pronunţat/emis titlul executoriu sau de „natura” titlului executoriu.

S-a indicat de asemenea că, prin Decizia nr. 18/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, criteriul de stabilire a competenţei materiale a tribunalului specializat se referă la criterii determinate de obiectul sau natura cauzelor raportat la enumerarea exemplificativă prevăzută de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, iar în acea enumerare nu se face referire la litigii între profesionişti sau între profesionişti şi neprofesionişti. Cum obiectul şi natura litigiilor din materia executării silite nu se cuprind în sfera litigiilor la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, competenţa de soluţionare a lor revine instanţei de drept comun.

În motivarea acestei decizii s-a reţinut, printre altele, că „interpretarea (…) dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora «reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod», şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „competenta instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că „nu poate, pe cale de interpretare, să adauge la lege, efect care în speţă s-ar putea realiza în mod nepermis în modalitatea identificării altor criterii la care legiuitorul nu s-a oprit anume în cuprinsul art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare”. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 71/2011, competenţa dintre judecătorie şi tribunal se determină în funcţie de natura comercială sau civilă a pricinii, „doar în subsidiar aplicându-se criteriul valorii litigiului”, iar „în contextul abrogării Codului de comerţ (…), nu mai există suport în normele de drept material pentru o astfel de calificare a litigiilor, aptă să atragă o anumită competenţă în favoarea instanţelor specializate”.

Competenţa instanţei specializate nu ar putea fi reţinută nici prin raportare la calitatea de profesionist a părţilor sau a uneia dintre părţile în litigiu, în caz contrar încălcându-se statuarea expresă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căreia calificarea litigiilor după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv şi contravine prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

Nici prin raportare la obiectul şi natura litigiului nu s-ar putea reţine competenţa tribunalului specializat, el neîncadrându-se raportat la obiectul şi natura sa în categoria celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, adică „precum: a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei; d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare”.

Cât priveşte considerentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că „revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elemente comune cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificative şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit”, se menţionează că astfel de cauze nu se evidenţiază prin niciun element care ar putea fi avut în vedere, raportat la cele puse în evidenţă de enumerarea exemplificativă de la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Astfel fiind, se impune şi tribunalului, ca instanţă de control judiciar în materie, să procedeze, cu respectarea prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora „reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod” şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Pe de altă parte, s-a reţinut că, spre deosebire de reglementarea cuprinsă în vechiul Cod comercial, art. 206 din noul Cod civil prevede că „(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. (2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”. De aici rezultă că persoana juridică cu scop lucrativ (şi implicit profesionistul) poate încheia orice act juridic (afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice), nemaifuncţionând principiul specializării de folosinţă care există în vechea reglementare cu privire la comerciant (a se vedea în acest sens G. Boroi, Noul cod de procedură civilă – comentariu pe articole, ed. Hamangiu, 2013, f. 148). Acest fapt constituie o dovadă că nu se mai poate vorbi de o natură specială a actelor încheiate de un profesionist, acestea încadrându-se în categoria generală de acte juridice civile.

Nici Decizia nr. 24 din 16 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 2 februarie 2016, dată în recurs în interesul legii, nu este de natură să schimbe această concluzie. Considerentele acestei decizii sunt relevante pentru că, în esenţă, în soluţionarea problemei de competenţă a cărei aplicare o ridică art. 12 din Legea nr. 193/2000, raţionamentul s-a întemeiat pe calitatea de profesionist a unei dintre părţile litigiului pentru determinarea competenţei materiale a completurilor specializate (litigii cu profesioniştii), or acest raţionament este abandonat în mod evident, odată cu pronunţarea Deciziei nr. 18/2016 putându-se afirma că a intervenit o schimbare a jurisprudenţei în materie.

În concluzie, s-a susţinut că pentru stabilirea competenţei materiale în favoarea tribunalului specializat ar fi nevoie de indicarea unei norme exprese cuprinse în legea specială sau în codul de procedură civilă, şi nu de interpretări sau analogii, verificarea competenţei făcându-se strict prin raportare la voinţa legiuitorului conform dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României. Aceasta, cu atât mai mult cu cât este vorba despre procedura executării silite, etapă esenţialmente civilă a procesului civil, independentă de calitatea părţilor şi de natura titlului.

Prin Decizia nr. 552 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 14 decembrie 2018 s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 11/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit următoarele: „Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare”.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, având în vedere caracterul general al actului de sesizare, este necesară stabilirea limitelor învestirii instanţei supreme raportat la hotărârile judecătoreşti anexate pentru exemplificarea caracterului neunitar al acesteia.

În acest sens rezultă că prin hotărârile definitive anexate actului de sesizare pentru exemplificarea primei orientări jurisprudenţiale s-au soluţionat de Curtea de Apel Cluj conflicte negative de competenţă între tribunale în cauze care au avut ca obiect cereri pentru încuviinţarea executării silite a unor contracte de credit sau contestaţii la executare formulate în procedurile de executare silită începute în temeiul acestor titluri executorii. În aceste contestaţii, cei interesaţi sau vătămaţi în executare au solicitat, în condiţiile art. 712 alin. (3) din Codul de procedură civilă, anularea încheierilor prin care s-a încuviinţat executarea silită şi/sau a actelor de executare ori a executării silite înseşi, invocând, conform art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, motive de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în aceste titluri, respectiv executorialitatea titlului cesionat, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit.

Pentru a doua orientare jurisprudenţială au fost depuse hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Argeş – Secţia civilă care s-a considerat competent să soluţioneze, ca instanţă de apel, contestaţia la executare prin care s-a solicitat fie lămurirea înţelesului şi întinderii titlurilor executorii – contracte de credit sau contracte de leasing -, fie anularea actelor de executare şi/sau a încheierilor de încuviinţare a executării silite a acestor titluri, prin invocarea unor apărări de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului.

Totodată s-a remarcat şi faptul că celelalte hotărâri judecătoreşti indicate pentru susţinerea acestei orientări de jurisprudenţă vizează situaţii de fapt sau de drept având alt specific, spre exemplu o hotărâre judecătorească prin care s-a solicitat lămurirea întinderii şi înţelesului unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit pensia de întreţinere în favoarea unor minori.

În consecinţă, deoarece prin hotărârile judecătoreşti anexate actului de sesizare autorul recursului în interesul legii a făcut dovada caracterului neunitar al jurisprudenţei doar în privinţa competenţei materiale procesuale a tribunalului specializat de a soluţiona apelurile declarate împotriva încheierilor pronunţate de judecătorii prin care s-a respins cererea de încuviinţare a executării silite a unor contracte de credit şi contracte de leasing care, potrivit legii, constituie titluri executorii, precum şi împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în contestaţii la executare în care s-au invocat apărări de fond cu privire la aceste titluri, s-a apreciat că doar această problemă restrânsă poate constitui obiectul recursului în interesul legii.

Totodată s-au indicat precedente în unificarea jurisprudenţei care contribuie la rezolvarea problemei de drept, respectiv Decizia XV din 5 februarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, în aplicarea art. 400 şi art. 402 din Codul de procedură civilă (1865), republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Evocând evoluţiile legislative recente, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că prin art. I pct. 19 din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, au fost modificate în sensul că „în cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale”.

În consecinţă, calitatea de profesionist a unei sau a ambelor părţi va fi un criteriu atributiv de competenţă în favoarea secţiilor/completurilor/tribunalelor specializate, care se va adăuga celor prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, şi a concluzionat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, sunt de competenţa materială procesuală a tribunalelor specializate doar apelurile declarate împotriva încheierilor pronunţate de judecătorii prin care s-au respins cererile de încuviinţare a executării silite a unor titluri de valoare şi altor instrumente financiare, inclusiv contractele de credit şi contractele de leasing, care, potrivit legii, constituie titluri executorii, precum şi împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, în contestaţiile la executare în care s-au invocat apărări de fond cu privire la aceste titluri.

Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Ulterior modificării art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prin dispoziţiile Legii nr. 207/2018, Curtea de Apel Cluj a arătat – ca urmare a solicitării venite din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – că modificările aduse nu abrogă dispoziţiile art. 226 şi art. 228 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, astfel încât, în lumina prevederilor art. 518 din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii îşi păstrează aplicabilitatea, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate determinându-se în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Or, sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează tocmai interpretarea şi aplicarea, în materia executării silite, a Deciziei nr. 18/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, modificările aduse art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 neputând schimba situaţia competenţei tribunalelor specializate, deoarece normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât o simplă opţiune a legiuitorului, care se referă explicit doar la denumirea unor secţii sau completuri ale instanţelor, nu poate primi vale