ÎCCJ, Decizia nr. 2/2019

Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, atașându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudență relevantă.

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 71/2011:

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 304/2004, în varianta în vigoare la data sesizării (6 iunie 2018):

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 304/2004, în varianta în vigoare modificată ulterior prin Legea nr. 207/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018:

Codul de procedură civilă

în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:

orice alte cereri date prin lege în competența lor."

ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță."

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 71/2011:

Codul de procedură civilă

înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă cerute de lege sau alte cerințe în cazurile anume prevăzute de lege;"

Problema de drept care face obiectul prezentului recurs în interesul legii constă în determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeș, Cluj și Mureș) în soluționarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite, ținând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenței în aceste litigii, în care titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi.

S-a arătat de către instanța de sesizare că, analizând jurisprudență la nivelul a trei curți de apel (Cluj, Pitești și Târgu Mureș) în circumscripția cărora sunt organizate tribunalele specializate, nu există un punct de vedere unitar în ceea ce privește competența în apel de soluționare a litigiilor în materia executării silite, în care sunt implicați profesioniști.

Astfel, într-o primă opinie se consideră că există o categorie de litigii de această natură, care sunt de competența tribunalelor specializate, dacă în cadrul cererii de încuviințare a executării silite sau a contestației la executare se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau a întinderii sale, altul decât o hotărâre judecătorească, prin invocarea unor apărări de fond împotriva acestuia, titlul executoriu fiind emis în contextul exploatării unei întreprinderi.

Analiza unui astfel de titlu executoriu, atât din perspectiva legalității, cât și a caracterului de titlu executoriu (inclusiv pentru ipoteza cesionării acestuia), necesită analiza unei legislații specifice pentru care judecătorii tribunalelor/secțiilor specializate au specializarea necesară.

Dimpotrivă, dacă titlul pus în executare este o hotărâre judecătorească sau dacă prin contestația la executare sunt atacate exclusiv actele de executare, fără apărări referitoare la titlul executoriu, toate argumentele anterior enunțate nu mai subzistă, iar competența aparține tribunalelor/secțiilor civile, deoarece instanța nu este învestită cu aspecte care țin de activitatea unei întreprinderi, de acte emise în derularea unei astfel de activități organizate și nici nu este necesară analiza unei legislații specifice acestui domeniu.

În consecință, potrivit acestei prime orientări jurisprudențiale, caracterul titlului executoriu și natura apărărilor invocate față de acesta rămân determinante în stabilirea competenței după materie a tribunalelor/secțiilor specializate.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială, competența în materie aparține tribunalului civil, deoarece regulile care guvernează executarea silită sunt unice, neexistând norme speciale pentru executarea silită în baza unui titlu executoriu comercial, civil, de dreptul muncii, penal - latura civilă etc., actele de executare fiind identice, indiferent de natura titlului.

S-a apreciat de către membrii Colegiului de conducere al Curții de Apel Cluj că un astfel de demers este admisibil, din perspectiva faptului că se face dovada faptului că problema de drept care formează obiectul judecății a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, aparținând unor instanțe diferite.

Este esențial și faptul că problema de drept în discuție vizează numai trei curți de apel din țară: respectiv Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Târgu Mureș și Curtea de Apel Pitești, datorită modului de organizare a tribunalelor specializate, astfel că diferențele de jurisprudență îndeplinesc condiția de admisibilitate a recursului în interesul legii, deoarece în cadrul unei curți s-a procedat distinct față de celelalte două sau, cel puțin, această distincție se relevă prin raportare la orientarea majoritară din cadrul acestora.

De asemenea, potrivit instanței de sesizare, problema prezintă importanță deoarece aplicarea unitară a regulilor de competență a instanțelor judecătorești are un rol esențial în asigurarea încrederii destinatarilor legii în sistemul judiciar și în modul său de acțiune, precum și în determinarea duratei procedurilor judiciare, cu atât mai mult cu cât este vorba despre cereri în materia executării silite. Orientările jurisprudențiale diferite s-au conturat după cum urmează:

Potrivit primei orientări jurisprudențiale, însușite la nivelul Curții de Apel Cluj și, minoritar, la cel al Curții de Apel Mureș, s-a subliniat că soluționarea acestei chestiuni prilejuiește o interpretare și aplicare, în materia executării silite, a Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, în Dosarul nr. 11/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, decizie prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat chestiunea juridică a delimitării competenței materiale între tribunalele specializate a căror existență a fost menținută și ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011 și a noului Cod de procedură civilă și secțiile civile ale tribunalelor de drept comun.

În esență, s-a încercat clarificarea unor aspecte în materia competenței soluționării cererilor în materie de executare silită, în sens larg, în faza apelului, prin raportare la dispozitivul și considerentele deciziei anterior enunțate, precum și la limitele învestirii instanței prin motivele concret invocate în susținerea cererilor cu care au fost sesizate instanțele de executare.

Așa fiind, s-a reținut că rezultă din considerentele Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 faptul că, sub imperiul noului Cod civil, dihotomia profesionist/neprofesionist nu mai poate fi utilizată pentru delimitarea competenței instanțelor/secțiilor specializate, fiind necesar a se apela la cele patru tipuri de cauze enumerate exemplificativ, iar nu limitativ prin art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Singurele criterii care mai pot fi folosite sunt cele referitoare la obiectul și natura cauzei pentru a include în sfera de competență materială a instanțelor/secțiilor specializate alte cauze decât cele enumerate exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Potrivit considerentelor Deciziei nr. 18/2016 (paragraful 174) "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare".

Mai mult, s-a apreciat ca fiind edificator pentru determinarea instanței de control judiciar competente și paragraful 176 din considerentele aceleiași decizii potrivit căruia "Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, și de a aprecia asupra competenței materiale procesuale proprii în soluționarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit". Conform acestor considerente, care au directă legătură cu dispozitivul Deciziei nr. 18/2016, trebuie identificate cauze care au elemente comune cu cele patru categorii enumerate enunțiativ prin dispoziția anterior citată, art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Conform textului enunțat, "prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

Soluția pronunțată cu efect obligatoriu în materia recursului în interesul legii impune o analiză cu privire la fiecare categorie de litigii și chiar a unor litigii privite "ut singuli" în temeiul căreia secții și chiar instanțe specializate își extind competența printr-un demers de interpretare plecând de la enumerarea enunțiativă anterioară, extindere întemeiată în esență pe identificarea unor elemente comune.

Acționând în această direcție și pentru a evita raportarea prohibită expres prin aceeași decizie la societate ca subiect de drept sau la profesionist și a nu mai utiliza un astfel de criteriu legat intim de subiect, s-a propus recurgerea alternativă la noțiunea de întreprindere, reper util în acest context, reglementat de art. 3 alin. (3) din Codul civil.

Astfel, s-a reținut că toate litigiile enumerate exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 vizează activitatea economică a profesioniștilor, astfel cum este definită această categorie prin art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepția celor care exercită profesii liberale și a celor fără scop lucrativ (asociații, fundații, sindicate, federații ale persoanelor juridice arătate anterior etc.), adică foștii comercianți.

În concret, actele juridice ale societăților sunt acte încheiate în contextul exploatării unei întreprinderi, a unei activități organizate conform textului enunțat ca "exercitare sistematică a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obținerea de profit". Chiar dacă s-ar interpreta restrictiv noțiunea de "cereri în materia societăților" doar la actele de funcționare a acestora, reglementate de Legea nr. 31/1990, și aceste acte de funcționare țin de organizarea sistematică a unei activități în condițiile art. 3 alin. (3) din Codul civil și umbrela juridică de "exploatare a unei întreprinderi" le conferă elemente comune cu celelalte acte juridice ale societăților, cele încheiate în activitatea specifică realizării obiectului de activitate.

Și actele care afectează concurența, așa cum sunt descrise la punctul c) al art. 226, sunt acte direct legate de exploatarea unei întreprinderi, fiind greu de imaginat concurența în înțelesul legilor speciale în afara unui astfel de cadru de organizare complex și specific întreprinderii, iar majoritatea titlurilor de valoare sunt emise și utilizate în contextul exploatării unei întreprinderi.

Urmând același raționament, procedurile de insolvență, concordat preventiv și mandat ad-hoc vizează, de asemenea, activități complexe cu un obiect de activitate și o organizare specifică unei întreprinderi, generatoare, după caz, fie de profit, fie, dimpotrivă, de datorii certe, lichide și exigibile care dovedesc starea de insolvență și justifică incidența acestor proceduri.

Întreprinderea este, în primul rând, un mod de organizare a unei activități, reper obiectiv independent de calitatea subiectului. Subiectele de drept sunt societățile pe acțiuni, cele cu răspundere limitată, asociațiile familiale, întreprinzătorii individuali, regiile autonome etc., dar această calitate de profesionist nu are relevanță atunci când se califică o activitate ca fiind întreprindere. Criteriile sunt prevăzute la art. 3 alin. (3) din Codul civil și țin de modul de organizare și actele îndeplinite sistematic, noțiune care oferă un reper legat de obiect, pe lângă calitatea de profesionist a vreunui subiect de drept.

Aplicând aceste principii, s-a precizat faptul că cererile care au ca obiect nulitatea, anularea, încheierea, executarea sau desființarea contractelor încheiate în contextul derulării activității de producție, distribuție și consum al bunurilor materiale sunt de competența instanțelor/secțiilor specializate.

În continuarea acestui raționament, dacă în cadrul cererii de încuviințare a executării silite sau a contestației la executare se ridică aspecte legate de apreciere, interpretare, aplicare a legislației specifice litigiilor cu profesioniștii, respectiv de valabilitate a titlului executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, prin invocarea unor apărări de fond împotriva acestuia, titlul executoriu fiind emis în contextul exploatării unei întreprinderi, și competența soluționării în apel a acestor cereri aparține instanțelor/secțiilor specializate.

S-a mai arătat că, de altfel, nu este lipsit de relevanță că necesitatea valorificării principiului specializării a fost subliniată și în cadrul considerentelor Deciziei nr. XV din 5 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secțiile unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, în cadrul căreia s-a menționat că, "în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestația la executare propriu-zisă sau contestația la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secția comercială - dacă aceasta există - a instanței competente.

Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestație la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanță".

A contrario, dacă prin contestația la executare nu se pune problema valabilității titlului executoriu și nu se pun în discuție apărări de fond împotriva acestuia, ci exclusiv chestiuni de procedură având ca finalitate anularea actelor de executare sau a executării silite înseși, nu există din perspectiva Deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție argumente pentru a atribui acest gen de litigii în competența instanțelor specializate.

În consecință, actele de executare silită sunt unice, independent de natura titlului executat, nu există norme speciale de executare silită în funcție de natura titlului executoriu, iar din această perspectivă, în acest tip de contestații la executare care vizează exclusiv legalitatea actelor de executare sau executarea silită însăși în întregime competența trebuie să aparțină tribunalului de drept comun.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială, atribuită Curții de Apel Pitești și, majoritar, Curții de Apel Mureș, competent în materie este tribunalul civil, independent de natura titlului executoriu și de apărările formulate în cauză, deoarece regulile care guvernează executarea silită sunt unice, neexistând norme speciale pentru executarea silită în baza unui titlu executoriu comercial, civil, de dreptul muncii, penal - latura civilă etc., actele de executare fiind identice, indiferent de natura titlului.

Curtea de Apel Mureș a indicat că aparține tribunalului specializat competența în materie, doar atunci când contestația la executare are ca obiect o executare silită declanșată în baza unor titluri de valoare sau a altor instrumente financiare, în baza prevederilor art. 226 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 71/2011.

În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că actele de executare sunt identice, indiferent de natura titlului. Natura litigiului: civil, comercial, de dreptul muncii, penal etc. vizează dreptul substanțial dedus judecății, în cadrul unui proces civil sau penal, și nu determină competența materială, care, conform codului de procedură civilă, se determină după valoare sau materie. "Materia", în sensul secțiunii 1 a capitolului I al titlului III al cărții I a Codului de procedură civilă, nu se confundă cu natura litigiului, deoarece acest criteriu determină competența de primă instanță a judecătoriei sau a tribunalului, nefiind operant între tribunale. Art. 651 din Codul de procedură civilă, care conferă judecătoriei competența materială de soluționare a contestației la executare propriu-zise, nu distinge între mai multe "materii" sau "naturi", ci reglementează în mod unitar contestația la executare propriu-zisă, indiferent de "materia" în care a fost pronunțat/emis titlul executoriu sau de "natura" titlului executoriu.

S-a indicat de asemenea că, prin Decizia nr. 18/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare.

Or, criteriul de stabilire a competenței materiale a tribunalului specializat se referă la criterii determinate de obiectul sau natura cauzelor raportat la enumerarea exemplificativă prevăzută de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, iar în acea enumerare nu se face referire la litigii între profesioniști sau între profesioniști și neprofesioniști. Cum obiectul și natura litigiilor din materia executării silite nu se cuprind în sfera litigiilor la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, competența de soluționare a lor revine instanței de drept comun.

În motivarea acestei decizii s-a reținut, printre altele, că "interpretarea (...) dată de instanțele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora «reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod», și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "competenta instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

În realitate, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că "nu poate, pe cale de interpretare, să adauge la lege, efect care în speță s-ar putea realiza în mod nepermis în modalitatea identificării altor criterii la care legiuitorul nu s-a oprit anume în cuprinsul art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare". Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 71/2011, competența dintre judecătorie și tribunal se determină în funcție de natura comercială sau civilă a pricinii, "doar în subsidiar aplicându-se criteriul valorii litigiului", iar "în contextul abrogării Codului de comerț (...), nu mai există suport în normele de drept material pentru o astfel de calificare a litigiilor, aptă să atragă o anumită competență în favoarea instanțelor specializate".

Competența instanței specializate nu ar putea fi reținută nici prin raportare la calitatea de profesionist a părților sau a uneia dintre părțile în litigiu, în caz contrar încălcându-se statuarea expresă a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia calificarea litigiilor după calitatea de profesionist a uneia dintre părți este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv și contravine prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Nici prin raportare la obiectul și natura litigiului nu s-ar putea reține competența tribunalului specializat, el neîncadrându-se raportat la obiectul și natura sa în categoria celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, adică "precum: a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; b) cererile în materia societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței; d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare".

Cât privește considerentul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că "revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elemente comune cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificative și de a aprecia asupra competenței materiale procesuale proprii în soluționarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit", se menționează că astfel de cauze nu se evidențiază prin niciun element care ar putea fi avut în vedere, raportat la cele puse în evidență de enumerarea exemplificativă de la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Astfel fiind, se impune și tribunalului, ca instanță de control judiciar în materie, să procedeze, cu respectarea prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Pe de altă parte, s-a reținut că, spre deosebire de reglementarea cuprinsă în vechiul Cod comercial, art. 206 din noul Cod civil prevede că "(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice. (2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut". De aici rezultă că persoana juridică cu scop lucrativ (și implicit profesionistul) poate încheia orice act juridic (afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice), nemaifuncționând principiul specializării de folosință care există în vechea reglementare cu privire la comerciant (a se vedea în acest sens G. Boroi, Noul cod de procedură civilă - comentariu pe articole, ed. Hamangiu, 2013, f. 148). Acest fapt constituie o dovadă că nu se mai poate vorbi de o natură specială a actelor încheiate de un profesionist, acestea încadrându-se în categoria generală de acte juridice civile.

Nici Decizia nr. 24 din 16 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 2 februarie 2016, dată în recurs în interesul legii, nu este de natură să schimbe această concluzie. Considerentele acestei decizii sunt relevante pentru că, în esență, în soluționarea problemei de competență a cărei aplicare o ridică art. 12 din Legea nr. 193/2000, raționamentul s-a întemeiat pe calitatea de profesionist a unei dintre părțile litigiului pentru determinarea competenței materiale a completurilor specializate (litigii cu profesioniștii), or acest raționament este abandonat în mod evident, odată cu pronunțarea Deciziei nr. 18/2016 putându-se afirma că a intervenit o schimbare a jurisprudenței în materie.

În concluzie, s-a susținut că pentru stabilirea competenței materiale în favoarea tribunalului specializat ar fi nevoie de indicarea unei norme exprese cuprinse în legea specială sau în codul de procedură civilă, și nu de interpretări sau analogii, verificarea competenței făcându-se strict prin raportare la voința legiuitorului conform dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României. Aceasta, cu atât mai mult cu cât este vorba despre procedura executării silite, etapă esențialmente civilă a procesului civil, independentă de calitatea părților și de natura titlului.

Prin Decizia nr. 552 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 14 decembrie 2018 s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 11/2016 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit următoarele: "Competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare".

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, având în vedere caracterul general al actului de sesizare, este necesară stabilirea limitelor învestirii instanței supreme raportat la hotărârile judecătorești anexate pentru exemplificarea caracterului neunitar al acesteia.

În acest sens rezultă că prin hotărârile definitive anexate actului de sesizare pentru exemplificarea primei orientări jurisprudențiale s-au soluționat de Curtea de Apel Cluj conflicte negative de competență între tribunale în cauze care au avut ca obiect cereri pentru încuviințarea executării silite a unor contracte de credit sau contestații la executare formulate în procedurile de executare silită începute în temeiul acestor titluri executorii. În aceste contestații, cei interesați sau vătămați în executare au solicitat, în condițiile art. 712 alin. (3) din Codul de procedură civilă, anularea încheierilor prin care s-a încuviințat executarea silită și/sau a actelor de executare ori a executării silite înseși, invocând, conform art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, motive de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în aceste titluri, respectiv executorialitatea titlului cesionat, prescripția dreptului de a cere executarea silită, caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit.

Pentru a doua orientare jurisprudențială au fost depuse hotărâri judecătorești pronunțate de Tribunalul Argeș - Secția civilă care s-a considerat competent să soluționeze, ca instanță de apel, contestația la executare prin care s-a solicitat fie lămurirea înțelesului și întinderii titlurilor executorii - contracte de credit sau contracte de leasing -, fie anularea actelor de executare și/sau a încheierilor de încuviințare a executării silite a acestor titluri, prin invocarea unor apărări de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului.

Totodată s-a remarcat și faptul că celelalte hotărâri judecătorești indicate pentru susținerea acestei orientări de jurisprudență vizează situații de fapt sau de drept având alt specific, spre exemplu o hotărâre judecătorească prin care s-a solicitat lămurirea întinderii și înțelesului unei hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit pensia de întreținere în favoarea unor minori.

În consecință, deoarece prin hotărârile judecătorești anexate actului de sesizare autorul recursului în interesul legii a făcut dovada caracterului neunitar al jurisprudenței doar în privința competenței materiale procesuale a tribunalului specializat de a soluționa apelurile declarate împotriva încheierilor pronunțate de judecătorii prin care s-a respins cererea de încuviințare a executării silite a unor contracte de credit și contracte de leasing care, potrivit legii, constituie titluri executorii, precum și împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în contestații la executare în care s-au invocat apărări de fond cu privire la aceste titluri, s-a apreciat că doar această problemă restrânsă poate constitui obiectul recursului în interesul legii.

Totodată s-au indicat precedente în unificarea jurisprudenței care contribuie la rezolvarea problemei de drept, respectiv Decizia XV din 5 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, în aplicarea art. 400 și art. 402 din Codul de procedură civilă (1865), republicat, cu modificările și completările ulterioare, și Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Evocând evoluțiile legislative recente, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că prin art. I pct. 19 din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, au fost modificate în sensul că "în cadrul tribunalelor funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale".

În consecință, calitatea de profesionist a unei sau a ambelor părți va fi un criteriu atributiv de competență în favoarea secțiilor/completurilor/tribunalelor specializate, care se va adăuga celor prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, și a concluzionat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, sunt de competența materială procesuală a tribunalelor specializate doar apelurile declarate împotriva încheierilor pronunțate de judecătorii prin care s-au respins cererile de încuviințare a executării silite a unor titluri de valoare și altor instrumente financiare, inclusiv contractele de credit și contractele de leasing, care, potrivit legii, constituie titluri executorii, precum și împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, în contestațiile la executare în care s-au invocat apărări de fond cu privire la aceste titluri.

Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Ulterior modificării art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prin dispozițiile Legii nr. 207/2018, Curtea de Apel Cluj a arătat - ca urmare a solicitării venite din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție - că modificările aduse nu abrogă dispozițiile art. 226 și art. 228 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, astfel încât, în lumina prevederilor art. 518 din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii își păstrează aplicabilitatea, competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate determinându-se în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Or, sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție vizează tocmai interpretarea și aplicarea, în materia executării silite, a Deciziei nr. 18/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, modificările aduse art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 neputând schimba situația competenței tribunalelor specializate, deoarece normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel încât o simplă opțiune a legiuitorului, care se referă explicit doar la denumirea unor secții sau completuri ale instanțelor, nu poate primi valențe în ceea ce privește competența ac