ÎCCJ, Decizia nr. 18/2018

La data de 29 mai 2018, Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind problema de drept enunțată anterior.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 2 iulie 2018, formându-se Dosarul nr. 1.778/1/2018, cu termen de soluționare la 1 octombrie 2018. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul cererii de declanșare a acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, formulată potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, rezultă că în practica instanțelor de judecată nu ar exista un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept în discuție, unele instanțe apreciind că judecarea acestor recursuri este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în timp ce altele au reținut că sunt competente curțile de apel. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Codul de procedură civilă Art. 94. - "Judecătoriile judecă: 1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (...) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști; (...)" Art. 96. - "Curțile de apel judecă: (...) 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță; 3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date prin lege în competența lor." Art. 97. - "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; (...) 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa." Art. 466. - "(1) Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. (...)" Art. 483. - "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului. (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. (3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (în continuare Legea nr. 2/2013) Art. XVIII. - "(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." IV. Examenul jurisprudențial

Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj a constatat existența practicii neunitare în privința problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii.

Astfel, din jurisprudența transmisă de curțile de apel rezultă existența a două orientări, după cum urmează: a) competența materială de soluționare a recursurilor declarate, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. În susținerea acestei orientări au fost evocate hotărâri judecătorești pronunțate de curțile de apel Cluj, Alba Iulia, Bacău, București, Craiova, Constanța, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Suceava, Târgu Mureș, Timișoara. În esență, argumentele în favoarea acestei orientări sunt următoarele: 1) în concepția Codului de procedură civilă, astfel cum aceasta rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) și (4), Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța de drept comun în soluționarea recursurilor, curțile de apel având competența să soluționeze recursurile numai în situațiile expres și limitativ prevăzute de lege; 2) această teză este confirmată de Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, în ale cărei considerente, la paragraful 26, se subliniază că: "în viziunea actualului Cod de procedură civilă, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu excepțiile prevăzute de lege, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competența de soluționare a recursului aparține, cu excepțiile prevăzute de lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rolul acesteia, ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție." b) într-o altă orientare, competența materială de soluționare a recursurilor declarate ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, aparține curților de apel. În acest sens au fost pronunțate hotărâri judecătorești de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă și Secția II-a civilă, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel București. Din informațiile transmise de curțile de apel a rezultat că, ulterior pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri de declinare a competenței în dosarele anterior transmise acesteia spre competentă soluționare, practica unor instanțe s-a schimbat, în sensul soluționării acestor recursuri pe fond. Astfel, asemenea hotărâri s-au pronunțat de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția I civilă, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă. Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a dispus înaintarea de către tribunalele arondate și înregistrarea dosarelor având ca obiect recursuri ce intră sub incidența Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017. La Curtea de Apel Craiova, prin referatul președintelui Secției I civile din data de 11 iunie 2018, s-a arătat că, începând cu anul 2018, ca urmare a stabilirii unei practici unitare la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește problema de drept respectivă, judecătorii secției păstrează spre soluționare aceste cauze. În același sens, printr-o decizie a Secției a II-a civile, recursul declarat în cauză a fost respins ca inadmisibil. În esență, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în considerentele hotărârilor prin care a declinat competența de soluționare a recursurilor menționate, că în absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare." În acest context sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din Codul de procedură civilă, conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată (...) ". Cu titlu de exemplu a fost evocată Decizia nr. 160 din 23 ianuarie 2018 a Secției I civile a instanței supreme. S-a mai reținut și că dispozițiile art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă au atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența materială de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și, numai prin excepție, competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor. Ca atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri (deciziile nr. 701 din 7 martie 2018 și nr. 1.863 din 22 noiembrie 2017 ale Secției I civile). V. Jurisprudența Curții Constituționale

Pronunțându-se asupra constituționalității dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituțională.

Analizând dispozițiile legale criticate, Curtea a reținut că în actuala reglementare "o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunțată de o judecătorie, în prima instanță, nu va putea fi supusă recursului în nicio situație" (paragraful 23). Constatând că recursul este o cale de atac extraordinară, iar nu o cale de atac excepțională, Curtea a afirmat că și "căile extraordinare de atac trebuie să fie accesibile cetățeanului, iar limitările accesului la acestea trebuie să rezulte în mod explicit nu numai din natura acestora, precum și din motivele pentru care pot fi formulate" (paragraful 27). "Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac a recursului, reglementând anumite situații în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție. În consecință, legiuitorul nu are îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție de valoarea pretenției deduse judecății, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă." (paragraful 28). VI. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Cluj

Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj nu și-a exprimat opinia asupra problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii de față. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Rezumând orientările jurisprudențiale, astfel cum au fost expuse de autorul sesizării, procurorul general a apreciat că problematica recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj nu este aptă a fi soluționată printr-o decizie în interesul legii, cu atât mai mult cu cât unificarea jurisprudenței s-a realizat prin decizii de stabilire a competenței pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorii pentru instanțele de trimitere, iar modificările legislative preconizate au preluat această orientare.

În susținerea acestui punct de vedere, procurorul general a analizat premisele problemei de drept din perspectiva modificărilor legislative intervenite în materia recursului și a consecințelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017. De asemenea, a invocat Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

Verificând soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești, procurorul general a observat că divergența de jurisprudență nu este una profundă și persistentă în timp, că practica s-a unificat ca efect al deciziilor cu caracter obligatoriu prin care, în mod unitar, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă și Secția a II-a civilă au stabilit competența în favoarea curților de apel. De aceea, o nouă intervenție în această problemă de drept, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, cu aceleași efecte obligatorii pe care le au deja hotărârile de stabilire a competenței pronunțate de instanța supremă, ar fi redundantă, de vreme ce scopul urmărit - unificarea jurisprudenței - a fost deja atins. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au opinat, în principal, că recursul în interesul legii nu este admisibil, dat fiind faptul că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție s-a mai pronunțat, prin decizii constante, de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, asigurând coerența practicii judiciare, pe care instanțele inferioare o cunosc și pe care trebuie să o respecte, astfel încât scopul urmărit de autorul sesizării - de unificare a practicii - a fost atins.

Asupra fondului sesizării au apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din Codul de procedură civilă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, revine curților de apel. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Potrivit dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Din cuprinsul textului de lege citat rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite întrucât în practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar cu privire la competența materială de soluționare a recursurilor declarate, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, unele instanțe apreciind că judecarea acestor recursuri este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în timp ce altele au reținut că sunt competente curțile de apel.

Se apreciază că este îndeplinită și cea de-a treia condiție de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluționării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.

În acest sens se constată că titularul sesizării - Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj -, având legitimare procesuală activă în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, a atașat actului de sesizare hotărâri judecătorești cuprinzând soluțiile jurisprudențiale neunitare, pronunțate în cuprinsul unor hotărâri, fie de declinare a competenței de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, fie de soluționare a recursului de către curțile de apel. Anexele ce însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiției formale ca hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Prin urmare, recursul în interesul legii este admisibil. Asupra problemei de drept:

Potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv (...) ". Legea nr. 2/2013 a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive 1 s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv. 1 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 24 decembrie 2015, aprobată prin Legea nr. 117/2016; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.009 din 15 decembrie 2016.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este că, în concepția legiuitorului, noul Cod de procedură civilă nu a prevăzut calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul Cod de procedură civilă nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor, în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în apel în cereri evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

În scopul punerii în acord a prevederilor Codului de procedură civilă cu Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, la art. I pct. 11 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, adoptată la 6 iunie 2018 de Camera Deputaților - cameră decizională (PL-X nr. 346/2018), se prevede modificarea art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă în sensul stabilirii competenței curților de apel de a soluționa recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, iar la art. I pct. 49 se prevede modificarea art. 483 alin. (2) - (4) din Codul de procedură civilă, în sensul că "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" și această cale extraordinară de atac "se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată". Acest act normativ nu a intrat în vigoare, întrucât prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, Curtea Constituțională a admis obiecția de neconstituționalitate invocată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și a constatat că sunt neconstituționale prevederile art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] și pct. 4 (cu referire la art. XVIII 1 din Legea nr. 2/2013) din legea ce a făcut obiectului controlului "a priori". În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a apreciat, între altele, că dispozițiile legale criticate omit să reglementeze competența de judecată a recursurilor formulate împotriva deciziilor pronunțate după 20 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 și până la data intrării în vigoare a acestei legi (paragraful 67).

Așadar, "de lege lata", nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca aceste recursuri. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, cum s-a procedat în cazul art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței tribunalului pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită. A doua teză a art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei secții, fie în Completul de 5 Judecători. Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Nici prevederile art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu conțin o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea instanței supreme ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 din Codul de procedură civilă, "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Este adevărat că în Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.527/2007, s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi instanță de recurs de drept comun, îndeplinindu-și astfel rolul constituțional de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivel național, iar numai ca excepție recursul ar fi judecat de instanța ierarhic superioară. Această viziune pare a fi preluată și în considerentele Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale (paragrafele 26 și 31).

Argumentele de interpretare teleologică referitoare la concepția noului Cod de procedură civilă cu privire la obiectul, scopul recursului și instanța competentă să soluționeze această cale extraordinară de atac nu sunt aplicabile în cazul cererilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv. Pentru a ajunge la această concluzie trebuie acceptată premisa conform căreia, în linia de gândire la care s-a făcut referire în precedent, concepția noului Cod de procedură civilă a fost una unitară, în sensul că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, ca instanță de recurs de drept comun, a fost dublat de caracterul de cale extraordinară de atac exercitată esențialmente doar în cazuri excepționale. Au fost astfel prevăzute expres hotărârile care pot fi atacate cu recurs și cele care nu pot face obiectul acestei căi de atac, legiuitorul recunoscând faptul că numai printr-o limitare substanțială a hotărârilor ce pot face obiectul recursului s-ar putea realiza în mod practic dezideratul unificării jurisprudenței prin decizii de speță ale instanței supreme. Or, în condițiile în care prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a fost lărgită substanțial sfera hotărârilor supuse recursului, rațiunea inițială a legii nu mai subzistă, fiind rupt echilibrul unei asemenea soluții normative.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale trebuie stabilit dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv. În jurisprudența instanței supreme 2 s-a statuat, sub aspectul obligativității considerentelor deciziei Curții Constituționale asupra dezlegărilor pe care urma să le dea instanța supremă, că "interpretarea și aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanțelor de judecată, iar unificarea jurisprudenței este atributul exclusiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție" și că "verificarea pe care Curtea Constituțională a făcut-o (...) nu privește propriu-zis modul de interpretare și de aplicare a legii, ci numai înțelesul său contrar Constituției, întrucât art. 146 lit. d) din Constituție stabilește în competența Curții Constituționale numai atribuția de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate, privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești. Altfel spus, Curtea Constituțională are competența exclusivă să verifice dacă excepțiile de neconstituționalitate privitoare la legi și ordonanțe, ridicate în fața instanțelor judecătorești, sunt întemeiate sau nu". S-a reținut, totodată, că "Potrivit art. 517 alin. (4), art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă și art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, deciziile Curții Constituționale și cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia unificării jurisprudenței, pe calea pronunțării unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, sunt acte jurisdicționale cu forță obligatorie, atât în ceea ce privește considerentele, cât și dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează și explică soluția adoptată în limitele atribuțiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale". 2 A se vedea deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017; nr. 77 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018. Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Curtea Constituțională a constatat că prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie). Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani. În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o anumită instanță. În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege 3 . 3 A se vedea, spre exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3.08.2017. Considerentele referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție privind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie) vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră "de plano" în competența de soluționare a instanței supreme. Așadar, în stabilirea competenței "ratione materiae" de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se poate concluziona că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

Pe de altă parte, nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursurilor în discuție, dat fiind că "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În acest caz, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă și se impune determinarea instanței competente să soluționeze recursul prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 94-97 din Codul de procedură civilă, presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94-97 din Codul de procedură civilă relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, este determinată de concepția inițială a codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale Codului de procedură civilă - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, nu a fost abandonat prin noul Cod de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente,