Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018

La data de 29 mai 2018, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind problema de drept enunţată anterior.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 2 iulie 2018, formându-se Dosarul nr. 1.778/1/2018, cu termen de soluţionare la 1 octombrie 2018. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul cererii de declanşare a acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, formulată potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, rezultă că în practica instanţelor de judecată nu ar exista un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept în discuţie, unele instanţe apreciind că judecarea acestor recursuri este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în timp ce altele au reţinut că sunt competente curţile de apel. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Codul de procedură civilă Art. 94. – „Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (…) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; (…)” Art. 96. – „Curţile de apel judecă: (…) 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă; 3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.” Art. 97. – „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; (…) 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.” Art. 466. – „(1) Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. (…)” Art. 483. – „(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului. (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului. (3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (în continuare Legea nr. 2/2013) Art. XVIII. – „(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.” IV. Examenul jurisprudenţial

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a constatat existenţa practicii neunitare în privinţa problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii.

Astfel, din jurisprudenţa transmisă de curţile de apel rezultă existenţa a două orientări, după cum urmează: a) competenţa materială de soluţionare a recursurilor declarate, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În susţinerea acestei orientări au fost evocate hotărâri judecătoreşti pronunţate de curţile de apel Cluj, Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Craiova, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara. În esenţă, argumentele în favoarea acestei orientări sunt următoarele: 1) în concepţia Codului de procedură civilă, astfel cum aceasta rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) şi (4), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa de drept comun în soluţionarea recursurilor, curţile de apel având competenţa să soluţioneze recursurile numai în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege; 2) această teză este confirmată de Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, în ale cărei considerente, la paragraful 26, se subliniază că: „în viziunea actualului Cod de procedură civilă, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţiile prevăzute de lege, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competenţa de soluţionare a recursului aparţine, cu excepţiile prevăzute de lege, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rolul acesteia, ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie.” b) într-o altă orientare, competenţa materială de soluţionare a recursurilor declarate ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, aparţine curţilor de apel. În acest sens au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă şi Secţia II-a civilă, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti. Din informaţiile transmise de curţile de apel a rezultat că, ulterior pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri de declinare a competenţei în dosarele anterior transmise acesteia spre competentă soluţionare, practica unor instanţe s-a schimbat, în sensul soluţionării acestor recursuri pe fond. Astfel, asemenea hotărâri s-au pronunţat de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă. Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a dispus înaintarea de către tribunalele arondate şi înregistrarea dosarelor având ca obiect recursuri ce intră sub incidenţa Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017. La Curtea de Apel Craiova, prin referatul preşedintelui Secţiei I civile din data de 11 iunie 2018, s-a arătat că, începând cu anul 2018, ca urmare a stabilirii unei practici unitare la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte problema de drept respectivă, judecătorii secţiei păstrează spre soluţionare aceste cauze. În acelaşi sens, printr-o decizie a Secţiei a II-a civile, recursul declarat în cauză a fost respins ca inadmisibil. În esenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în considerentele hotărârilor prin care a declinat competenţa de soluţionare a recursurilor menţionate, că în absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză „în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare.” În acest context sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din Codul de procedură civilă, conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată (…) „. Cu titlu de exemplu a fost evocată Decizia nr. 160 din 23 ianuarie 2018 a Secţiei I civile a instanţei supreme. S-a mai reţinut şi că dispoziţiile art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă au atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa materială de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi, numai prin excepţie, competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor. Ca atare, potrivit dispoziţiei procedurale arătate, pentru a fi competentă instanţa supremă în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în privinţa altor hotărâri (deciziile nr. 701 din 7 martie 2018 şi nr. 1.863 din 22 noiembrie 2017 ale Secţiei I civile). V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituţională.

Analizând dispoziţiile legale criticate, Curtea a reţinut că în actuala reglementare „o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunţată de o judecătorie, în prima instanţă, nu va putea fi supusă recursului în nicio situaţie” (paragraful 23). Constatând că recursul este o cale de atac extraordinară, iar nu o cale de atac excepţională, Curtea a afirmat că şi „căile extraordinare de atac trebuie să fie accesibile cetăţeanului, iar limitările accesului la acestea trebuie să rezulte în mod explicit nu numai din natura acestora, precum şi din motivele pentru care pot fi formulate” (paragraful 27). „Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac a recursului, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, legiuitorul nu are îndreptăţirea constituţională de a bloca, în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetăţenii într-o situaţie diferită, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă.” (paragraful 28). VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj nu şi-a exprimat opinia asupra problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii de faţă. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Rezumând orientările jurisprudenţiale, astfel cum au fost expuse de autorul sesizării, procurorul general a apreciat că problematica recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj nu este aptă a fi soluţionată printr-o decizie în interesul legii, cu atât mai mult cu cât unificarea jurisprudenţei s-a realizat prin decizii de stabilire a competenţei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorii pentru instanţele de trimitere, iar modificările legislative preconizate au preluat această orientare.

În susţinerea acestui punct de vedere, procurorul general a analizat premisele problemei de drept din perspectiva modificărilor legislative intervenite în materia recursului şi a consecinţelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017. De asemenea, a invocat Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017.

Verificând soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti, procurorul general a observat că divergenţa de jurisprudenţă nu este una profundă şi persistentă în timp, că practica s-a unificat ca efect al deciziilor cu caracter obligatoriu prin care, în mod unitar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă au stabilit competenţa în favoarea curţilor de apel. De aceea, o nouă intervenţie în această problemă de drept, prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, cu aceleaşi efecte obligatorii pe care le au deja hotărârile de stabilire a competenţei pronunţate de instanţa supremă, ar fi redundantă, de vreme ce scopul urmărit – unificarea jurisprudenţei – a fost deja atins. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au opinat, în principal, că recursul în interesul legii nu este admisibil, dat fiind faptul că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a mai pronunţat, prin decizii constante, de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, asigurând coerenţa practicii judiciare, pe care instanţele inferioare o cunosc şi pe care trebuie să o respecte, astfel încât scopul urmărit de autorul sesizării – de unificare a practicii – a fost atins.

Asupra fondului sesizării au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, revine curţilor de apel. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Din cuprinsul textului de lege citat rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite întrucât în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la competenţa materială de soluţionare a recursurilor declarate, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, unele instanţe apreciind că judecarea acestor recursuri este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în timp ce altele au reţinut că sunt competente curţile de apel.

Se apreciază că este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.

În acest sens se constată că titularul sesizării – Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj -, având legitimare procesuală activă în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, a ataşat actului de sesizare hotărâri judecătoreşti cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare, pronunţate în cuprinsul unor hotărâri, fie de declinare a competenţei de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fie de soluţionare a recursului de către curţile de apel. Anexele ce însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Prin urmare, recursul în interesul legii este admisibil. Asupra problemei de drept:

Potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (…) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv (…) „. Legea nr. 2/2013 a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive 1 s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv. 1 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 24 decembrie 2015, aprobată prin Legea nr. 117/2016; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.009 din 15 decembrie 2016.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este că, în concepţia legiuitorului, noul Cod de procedură civilă nu a prevăzut calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei. În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel. Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul Cod de procedură civilă nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, prin care s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor, în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv. Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în apel în cereri evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

În scopul punerii în acord a prevederilor Codului de procedură civilă cu Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, la art. I pct. 11 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, adoptată la 6 iunie 2018 de Camera Deputaţilor – cameră decizională (PL-X nr. 346/2018), se prevede modificarea art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă în sensul stabilirii competenţei curţilor de apel de a soluţiona recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, iar la art. I pct. 49 se prevede modificarea art. 483 alin. (2) – (4) din Codul de procedură civilă, în sensul că „recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile” şi această cale extraordinară de atac „se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată”. Acest act normativ nu a intrat în vigoare, întrucât prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate invocată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite şi a constatat că sunt neconstituţionale prevederile art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 (cu referire la art. XVIII 1 din Legea nr. 2/2013) din legea ce a făcut obiectului controlului „a priori”. În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a apreciat, între altele, că dispoziţiile legale criticate omit să reglementeze competenţa de judecată a recursurilor formulate împotriva deciziilor pronunţate după 20 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 şi până la data intrării în vigoare a acestei legi (paragraful 67).

Aşadar, „de lege lata”, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca aceste recursuri. Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”. Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel. O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, cum s-a procedat în cazul art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei tribunalului pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită. A doua teză a art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei secţii, fie în Completul de 5 Judecători. Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, „recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător”. Nici prevederile art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu conţin o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea instanţei supreme ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 din Codul de procedură civilă, „reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”.

Este adevărat că în Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.527/2007, s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi instanţă de recurs de drept comun, îndeplinindu-şi astfel rolul constituţional de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii la nivel naţional, iar numai ca excepţie recursul ar fi judecat de instanţa ierarhic superioară. Această viziune pare a fi preluată şi în considerentele Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale (paragrafele 26 şi 31).

Argumentele de interpretare teleologică referitoare la concepţia noului Cod de procedură civilă cu privire la obiectul, scopul recursului şi instanţa competentă să soluţioneze această cale extraordinară de atac nu sunt aplicabile în cazul cererilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv. Pentru a ajunge la această concluzie trebuie acceptată premisa conform căreia, în linia de gândire la care s-a făcut referire în precedent, concepţia noului Cod de procedură civilă a fost una unitară, în sensul că rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, ca instanţă de recurs de drept comun, a fost dublat de caracterul de cale extraordinară de atac exercitată esenţialmente doar în cazuri excepţionale. Au fost astfel prevăzute expres hotărârile care pot fi atacate cu recurs şi cele care nu pot face obiectul acestei căi de atac, legiuitorul recunoscând faptul că numai printr-o limitare substanţială a hotărârilor ce pot face obiectul recursului s-ar putea realiza în mod practic dezideratul unificării jurisprudenţei prin decizii de speţă ale instanţei supreme. Or, în condiţiile în care prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a fost lărgită substanţial sfera hotărârilor supuse recursului, raţiunea iniţială a legii nu mai subzistă, fiind rupt echilibrul unei asemenea soluţii normative.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale trebuie stabilit dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv. În jurisprudenţa instanţei supreme 2 s-a statuat, sub aspectul obligativităţii considerentelor deciziei Curţii Constituţionale asupra dezlegărilor pe care urma să le dea instanţa supremă, că „interpretarea şi aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar unificarea jurisprudenţei este atributul exclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie” şi că „verificarea pe care Curtea Constituţională a făcut-o (…) nu priveşte propriu-zis modul de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai înţelesul său contrar Constituţiei, întrucât art. 146 lit. d) din Constituţie stabileşte în competenţa Curţii Constituţionale numai atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Altfel spus, Curtea Constituţională are competenţa exclusivă să verifice dacă excepţiile de neconstituţionalitate privitoare la legi şi ordonanţe, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, sunt întemeiate sau nu”. S-a reţinut, totodată, că „Potrivit art. 517 alin. (4), art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, deciziile Curţii Constituţionale şi cele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia unificării jurisprudenţei, pe calea pronunţării unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, sunt acte jurisdicţionale cu forţă obligatorie, atât în ceea ce priveşte considerentele, cât şi dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează şi explică soluţia adoptată în limitele atribuţiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale”. 2 A se vedea deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017; nr. 77 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018. Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Curtea Constituţională a constatat că prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie). Din considerentele deciziei menţionate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani. În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii şi nu prin accesul la o anumită instanţă. În absenţa unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege 3 . 3 A se vedea, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3.08.2017. Considerentele referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie) vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră „de plano” în competenţa de soluţionare a instanţei supreme. Aşadar, în stabilirea competenţei „ratione materiae” de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se poate concluziona că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017.

Pe de altă parte, nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel – sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursurilor în discuţie, dat fiind că „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”, astfel cum statuează art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În acest caz, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze recursul prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 94-97 din Codul de procedură civilă, presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare. Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94-97 din Codul de procedură civilă relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017. Mai mult, sintagma „instanţa ierarhic superioară” este prezentă în mai multe articole ale Codului de procedură civilă – putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, nu a fost abandonat prin noul Cod de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente,