Decizia nr. 14/2017 — ÎCCJ, Secția I civilă · Dosar nr. 960/2015

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară naţională cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013, fiind pronunţate soluţii diferite asupra plângerilor formulate de persoanele condamnate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, respectiv asupra contestaţiilor, în ipoteza în care aceste persoane au fost transferate din penitenciar înainte de pronunţarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate asupra cererii cu care a fost sesizat.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 2.1. Într-o primă orientare, instanţele au respins, ca rămasă fără obiect, plângerea formulată de persoana condamnată împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, atunci când persoana condamnată a fost transferată din penitenciarul respectiv înainte de pronunţarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate asupra cererii cu care a fost sesizat. În cadrul acestei opinii au fost identificate două orientări vizând soluţiile ce se dispun în contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului. 2.1.a. Astfel, unele instanţe au respins contestaţiile ca inadmisibile (Sentinţa penală nr. 382 din 16 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 32.428/302/2015; Sentinţa penală nr. 2.191 din 3 septembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 22.030/302/2014). 2.1.b. Alteori instanţele au respins contestaţiile ca neîntemeiate (Sentinţa penală nr. 112 din 25 ianuarie 2016, pronunţată de Judecătoria Galaţi în Dosarul nr. 23.455/233/2015; Încheierea nr. 980 din 20 octombrie 2015 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Galaţi, pronunţată în Dosarul nr. 960/2015; Sentinţa penală nr. 3.377 din 19 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. 16.737/245/2015). În susţinerea acestui punct de vedere s-a apreciat că procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 urmăreşte realizarea unui control judecătoresc asupra modalităţii în care administraţia unui anumit penitenciar respectă drepturile deţinuţilor şi se aplică doar în condiţiile în care persoana condamnată este încarcerată în respectivul penitenciar. Sub acest aspect s-a subliniat că alin. (6) al art. 56 din Legea nr. 254/2013, care menţionează soluţiile pe care le poate pronunţa judecătorul de supraveghere a privării de libertate, stabileşte că, în varianta admiterii, judecătorul va obliga administraţia penitenciarului să ia măsurile care se cuvin (aceasta fiind practic consecinţa admiterii plângerii), prevăzând totodată că există posibilitatea respingerii plângerii ca fiind rămasă fără obiect. S-a considerat că, dacă s-ar aprecia că, în toate cazurile, indiferent de mutarea deţinutului sau de respectarea ulterioară a drepturilor acestuia, judecătorul de supraveghere şi, ulterior, instanţa ar fi obligaţi să constate încălcarea, dispoziţiile art. 56 alin. (6) lit. b) ar deveni practic inaplicabile. În aceste condiţii s-a subliniat că judecătorul de supraveghere nu ar putea respinge niciodată plângerea ca rămasă fără obiect. S-a apreciat că procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu poate avea drept finalitate doar constatarea unei încălcări anterioare a vreunui drept, în cazul în care aceasta s-a produs petentul putându-se adresa instanţelor de judecată pentru repararea eventualelor prejudicii prin echivalent bănesc. Potrivit acestei orientări a practicii, soluţionarea contestaţiei ar fi admisibilă dacă, ulterior, petentul ar fi mutat din nou în penitenciarul respectiv. 2.2. Într-o a doua orientare a practicii s-a apreciat că, în toate cazurile, instanţa este obligată să stabilească dacă persoanei condamnate i s-au încălcat sau nu drepturile, plângerea neputând să fie respinsă ca rămasă fără obiect chiar dacă persoana condamnată a fost transferată din penitenciarul respectiv înainte de pronunţarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate asupra cererii cu care a fost sesizat. S-a reţinut, în acest sens, că simplul fapt că persoana condamnată a fost ulterior transferată nu constituie un motiv care să justifice lipsa acestei analize. În motivarea acestei soluţii au fost invocate dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora: „În cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, în condiţiile art. 29, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată.” În sprijinul acestei opinii s-a reţinut că judecătorul de supraveghere a privării de libertate este obligat să se pronunţe asupra plângerii având ca obiect încălcarea drepturilor, indiferent dacă, ulterior formulării acesteia, petentul a fost transferat în altă unitate penitenciară; împrejurarea că a survenit mutarea petentului condamnat în alt penitenciar nu are vreo relevanţă, întrucât acesta reclamă nesocotirea drepturilor sale pe durata deţinerii în unitatea penitenciară anterioară. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate este ţinut, aşadar, să analizeze şi să concluzioneze dacă administraţia unităţii penitenciare a îngrădit exercitarea drepturilor petentului în alte condiţii decât cele prevăzute de Constituţie şi de lege şi, în caz afirmativ, să oblige administraţia să ia măsurile ce se impun în vederea remedierii situaţiei reclamate şi constatate. Prin urmare, judecătorul de supraveghere rămâne învestit cu soluţionarea pe fond a plângerii persoanei condamnate, indiferent dacă încălcarea dreptului a încetat ori petentul a fost transferat în alt penitenciar.

Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti Soluţia propusă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti este aceea potrivit căreia plângerea persoanei condamnate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect în situaţia în care persoana condamnată a fost transferată din penitenciarul respectiv înainte de pronunţarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate asupra cererii cu care a fost sesizat, contestaţia formulată împotriva acestei încheieri fiind admisibilă. Conform acestei interpretări, procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 are ca finalitate realizarea unui control judecătoresc asupra modalităţii în care administraţia unui anumit penitenciar respectă drepturile deţinuţilor în scopul asigurării exercitării, în conformitate cu dispoziţiile incidente, de către persoanele condamnate, a drepturilor ce le revin. Această interpretare a fost întemeiată pe dispoziţiile alin. (6) al art. 56 din Legea nr. 254/2013, în cuprinsul cărora sunt menţionate soluţiile pe care le poate pronunţa judecătorul de supraveghere a privării de libertate, prevăzându-se că, în ipoteza admiterii plângerii, judecătorul va dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori va obliga administraţia penitenciarului să ia măsurile prevăzute de lege care se impun. În ipoteza unor persoane condamnate care au fost transferate din penitenciarul respectiv până la soluţionarea plângerii, acestea nu mai justifică un interes actual, nu mai invocă şi nu mai urmăresc – în contextul transferării – pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic, o eventuală admitere a plângerii şi măsurile subsecvente impuse în sarcina penitenciarului din cadrul căruia au fost transferate nemaifiind de natură să profite persoanei condamnate transferate, să asigure protecţia dreptului pretins a fi fost încălcat. Procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu poate avea drept finalitate doar constatarea unei încălcări anterioare a vreunui drept, această soluţie nefiind prevăzută de alin. (6) al art. 56. Prin urmare, în cazul în care persoana condamnată a fost transferată, eventualele măsuri dispuse de judecător, în ipoteza admiterii plângerii, nu sunt de natură a stopa sau remedia încălcarea pretinsă, iar demersul iniţial rămâne fără obiect, protecţia dreptului a cărui încălcare a fost reclamată nemaiputându-se realiza.

Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este aceea conform căreia judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului care a dispus măsurile care au îngrădit exercitarea drepturilor condamnatului este competent să soluţioneze în fond plângerea formulată de acesta ulterior transferării definitive sau temporare, stabilind, totodată, dacă i-au fost încălcate drepturile cu ocazia detenţiei, drepturi prevăzute de Convenţie, Constituţie şi legea specială. În susţinerea acestui punct s-a arătat că exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege [art. 56 alin. (1) din Legea nr. 254/2013]. Or, dacă încarcerarea însăşi nu determină pierderea drepturilor, cu atât mai mult transferul persoanelor încarcerate nu poate conduce la o situaţie în care, de facto (prin respingerea ca rămasă fără obiect a plângerii şi ca inadmisibilă a contestaţiei) să se ajungă la pierderea acestora. Prin urmare, chiar şi în ipoteza persoanelor transferate, soluţionarea pe fond a plângerilor acestora este obligatorie; transferul nu lasă plângerea fără obiect şi nici nu atribuie contestaţiei caracter inadmisibil. Aceeaşi concluzie se impune şi din analiza art. 56 din Legea nr. 254/2013. Astfel, este reglementată ipoteza persoanelor transferate, prevăzându-se modalitatea de ascultare a acestora [art. 56 alin. (4)]; o asemenea reglementare nu lasă niciun dubiu cu privire la faptul că soluţionarea plângerii urmează parcursul obişnuit al oricărei acţiuni în justiţie, nepierzându-şi, prin aspectul factual al transferului titularului său, niciunul dintre atributele care o caracterizează în drept.

Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauza privind sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil. Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorul-raportor a apreciat că soluţia corectă este cea exprimată în a doua orientare a practicii, şi anume că judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului care a dispus măsurile care au îngrădit exercitarea drepturilor condamnatului este competent să soluţioneze pe fond plângerea formulată de acesta ulterior transferării definitive sau temporare, stabilind totodată dacă i-au fost încălcate drepturile cu ocazia detenţiei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 6.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, colegiile de conducere ale curţilor de apel, se constată că această primă condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. De asemenea, verificând jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, care relevă soluţionarea, în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemei de drept care face obiectul judecăţii, se constată îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 471 alin. (3) şi art. 472 din Codul de procedură penală. Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013. 6.2. Dispoziţii legale incidente: Art. 56 din Legea nr. 254/2013 „Art. 56. – (1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege. (2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată. (3) Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate. (4) În cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, în condiţiile art. 29, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. (5) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane din sistemul penitenciar, în vederea aflării adevărului. (6) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia şi pronunţă una dintre următoarele soluţii: a) admite plângerea, în tot sau în parte, şi dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori obligă administraţia penitenciarului să ia măsurile legale care se impun; b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz; c) ia act de retragerea plângerii. (7) Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia. (8) Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor. (9) Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. (10) Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunţat încheierea. (11) Contestaţiile se înaintează judecătoriei, împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora. (12) Dispoziţiile art. 39 alin. (14) – (19) se aplică în mod corespunzător.” 6.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine următoarele: Dezlegarea problemei de drept care a creat divergenţa de practică judiciară, sesizată prin recursul în interesul legii, presupune mai multe paliere de analiză juridică. Prima chestiune ce trebuie clarificată este aceea dacă judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsurile pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor condamnatului este competent să soluţioneze pe fond plângerea formulată de acesta, ulterior transferării definitive sau temporare. Sub acest aspect, cu privire la competenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate în materia plângerii menţionate, se reţine că dispoziţiile art. 56 alin. (8) din Legea nr. 254/2013 înlătură orice opinie contrară, stabilind: „Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor.” A doua chestiune ce trebuie dezlegată este aceea dacă simplul fapt al transferării definitive sau temporare a condamnatului poate justifica soluţia respingerii plângerii ca rămasă fără obiect sau soluţia respingerii plângerii ca inadmisibilă. În acest context prezintă relevanţă dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora: „Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege.” În acelaşi sens se reţin şi dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora „Deţinuţii îşi exercită toate drepturile civile şi politice, cu excepţia celor care au fost interzise, potrivit legii, prin hotărârea definitivă de condamnare, precum şi a celor a căror neexercitare sau exercitare restrânsă rezultă inerent din privarea de libertate ori din raţiuni de menţinere a siguranţei deţinerii.” Aşadar, limitările şi restricţiile drepturilor persoanei condamnate sunt prevăzute în mandatul de executare a pedepsei, în conţinutul pedepsei accesorii şi în stabilirea regimului de executare a pedepsei. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit principiile care rezultă din jurisprudenţa sa privind evaluarea condiţiilor de detenţie în temeiul art. 3 din Convenţie, reţinând: „măsurile de libertate implică, de obicei, anumite dezavantaje pentru un deţinut. Totuşi (…) închisoarea nu înseamnă că un deţinut îşi pierde drepturile garantate de Convenţie. Dimpotrivă, în unele cazuri, persoana încarcerată poate avea nevoie de o protecţie sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale deoarece este în totalitate sub responsabilitatea statului.” 1 1 Hotărârea Vasilescu împotriva Belgiei, nr. 64.682/12, §§ 88, 25 noiembrie 2014. De asemenea, standarde relevante în materie sunt prevăzute şi în documentele Organizaţiei Naţiunilor Unite [Ansamblu de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, Geneva, 1955; Rezoluţia 663 C (XXIV) din 31 iulie 1957; Rezoluţia 2.076 (LXII) din 13 mai 1977]. Totodată, doctrina caracterizează procedura plângerii pentru încălcarea drepturilor persoanelor condamnate ca fiind un drept de sine stătător/realizabil prin judecătorul de supraveghere a privării de libertate, persoană din afara sistemului administraţiei penitenciarului căreia i s-a conferit puterea de a rezolva plângerile prin încheieri obligatorii de executat pentru locul de deţinere. 2 2 Ion Chiş, Alexandru Bogdan Chiş, Executarea sancţiunilor penale, Editura Universul Juridic, 2015, pag. 371. Procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 este expresia conformării dreptului naţional cu reglementările europene în materie de reguli penitenciare: recomandarea Comitetului de Miniştri ai Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la regulile penitenciare europene [Rec (2006)2], în care se menţionează, printre altele, că deţinuţii trebuie să aibă posibilitatea să formuleze cereri şi plângeri individuale sau colective la directorul închisorii sau la oricare altă autoritate competentă (pct. 70.1 al anexei). Caracterul de garanţie al acestei proceduri constă în punerea în practică a unor mecanisme jurisdicţionale (plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, contestaţie la judecătorie) prin care să se asigure respectarea drepturilor persoanelor condamnate, remedierea adecvată a încălcărilor acestora. Astfel, în procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate; alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. O asemenea reglementare nu lasă niciun dubiu cu privire la faptul că soluţionarea plângerii urmează procedura comună a oricărei acţiuni în justiţie, nepierzându-şi, prin aspectul factual al transferului titularului său, niciunul din atributele care o caracterizează în drept. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată. În consecinţă, chiar şi în cazul persoanelor condamnate transferate la alt un penitenciar decât cel care a dispus măsurile pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor condamnatului, soluţionarea pe fond a plângerilor acestora este obligatorie, deoarece transferul (o situate de fapt) nu lasă plângerea fără obiect şi nici nu atribuie contestaţiei caracter inadmisibil. Interpretând dispoziţiile art. 56 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 în sensul că transferul persoanei condamnate din penitenciarul a cărui administraţie a dispus măsurile contestate determină respingerea plângerii ca rămasă fără obiect, se restrânge nejustificat şi artificial sfera de aplicare a dispoziţiei legale enunţate, fapt ce nu corespunde finalităţii actului normativ în ansamblul său. Prin urmare, judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsurile contestate rămâne învestit cu soluţionarea pe fond a plângerii persoanei condamnate, indiferent dacă petentul a fost sau nu transferat la un alt penitenciar. În caz contrar s-ar ajunge la situaţia ca, prin acţiuni ale organelor administrative (indiferent dacă acestea au fost motivate obiectiv sau subiectiv), să poată fi înlăturat un drept prevăzut de lege pentru persoana privată de libertate. Argumente suplimentare din perspectiva analizată, care consolidează opinia exprimată, rezultă din examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Bamouhammad împotriva Belgiei din 17 noiembrie 2015, cauză în care s-a constatat o încălcare a art. 13 combinat cu art. 3 al Convenţiei, reţinându-se că, din cauza transferurilor repetate între penitenciare – circumstanţe create în mod voluntar de către autorităţi – protecţia dată din partea judecătorului ca urmare a cererilor urgente nu s-a dovedit a fi eficace. Transferurile repetate au făcut ca, în două situaţii, acţiunile introduse în instanţă de către reclamant să fie respinse ca fiind rămase fără obiect, acestuia nefiindu-i permis să dovedească urgenţa subiectului în cauză de natură să justifice competenţa judecătorului respectiv. În acelaşi sens se reţine şi Hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017, pronunţată în Cauza Rezmiveş s.a. împotriva României, în care s-a constatat că a avut loc o violare a art. 3 al Convenţiei. În contextul principiilor şi exigenţelor convenţionale menţionate mai sus, aşa cum s-au configurat în jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului, statul român, în cauza sus- arătată, a susţinut în faţa instanţei europene că Legea nr. 254/2013 oferă o cale de atac preventivă şi efectivă (paragraful 96 din hotărârea menţionată). Prin urmare, în considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii stabileşte că: „judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsuri pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor persoanei condamnate este competent să soluţioneze pe fond plângerea formulată, chiar dacă ulterior aceasta a fost transferată definitiv sau temporar.” Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi art. 474 din Codul de procedură penală,