Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018
Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018 17 septembrie 2018 2 iulie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII
Decizie nr. 15/2018 din 17/09/2018 Dosar nr. 1318/1/2018 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 885 din 22/10/2018 Ilie Iulian Dragomir – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului Lavinia Curelea – preşedintele delegat al Secţiei I civile Eugenia Voicheci – preşedintele Secţiei a II-a civile Corina Alina Corbu – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal Mirela Sorina Popescu – preşedintele delegat al Secţiei penale Gheorghe Aurel Ilie – judecător la Secţia penală Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală Oana Burnel – judecător la Secţia penală Luciana Mera – judecător la Secţia penală Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală Daniel Grădinaru – judecător la Secţia penală Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală Marius Dan Foitoş – judecător la Secţia penală Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală Leontina Şerban – judecător la Secţia penală Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală Florentin Sorin Drăguţ – judecător la Secţia I civilă Carmen Elena Popoiag – judecător la Secţia I civilă Petronela Iulia Niţu – judecător la Secţia a II-a civilă Carmen Trănica Teau – judecător la Secţia a II-a civilă Florentina Dinu – judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal Andreea Marchidan – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.318/1/2018 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27 1 şi art. 27 2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir. La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror-şef al Serviciului judiciar penal, Secţia judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit art. 27 2 alin. (7) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în cauză a fost desemnat judecător-raportor din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie doamna judecător Rodica Aida Popa. Conform art. 27 3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată participă doamna Silvia Sanda Iancu, magistrat- asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind stabilirea instanţei competente să soluţioneze cererile formulate de condamnaţi în timpul executării pedepsei în situaţia în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deţinere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, la nivel naţional fiind identificate numeroase hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a soluţionat diferit problema dedusă azi judecăţii, dovada existenţei practicii neunitare fiind făcută cu anexele ataşate la dosar celor două orientări jurisprudenţiale care s-au conturat.
A susţinut că punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coincide cu cel relevat de prima orientare jurisprudenţială în care s-a considerat că instanţa competentă să soluţioneze cererea formulată în etapa executării pedepsei de persoana condamnată aflată în stare de deţinere este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu instanţa în circumscripţia căreia se află penitenciarul unde a fost transferat temporar condamnatul, la momentul formulării cererii, pentru „afaceri judiciare” sau tratarea unor probleme de sănătate (anexele nr. 1-36).
În motivarea acestor hotărâri judecătoreşti, instanţele au considerat că, potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în baza mai multor criterii, respectiv acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate şi să ţină seama de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă.
A apreciat că o altă interpretare decât cea anterior relevată tinde să adauge la lege, contravenind scopului acesteia. Raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat pentru cererile (de modificare a executării pedepsei, de întrerupere a executării pedepsei, de liberare condiţionată, de contopire a pedepselor, contestaţii la executare etc.) formulate de persoanele condamnate aflate în stare de deţinere în procedura de executare, competenţa soluţionării acestora de către instanţa corespunzătoare locului de deţinere este aceea de a evita numeroasele deplasări ale persoanelor deţinute, deplasări care implică riscuri pentru siguranţa penitenciarelor şi cheltuieli bugetare importante, împiedicând practic generarea unui abuz de drept prin crearea posibilităţii ca persoanele condamnate aflate în stare de deţinere să îşi aleagă instanţa care ar urma să le soluţioneze cererile.
Un alt argument de relevat în sprijinul primei opinii jurisprudenţiale este şi că stabilirea competenţei la instanţa în circumscripţia căreia se află locul de deţinere stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor constă în evitarea declinărilor succesive de competenţă ale instanţelor învestite cu soluţionarea unor astfel de cereri.
În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a stabilit competenţa de soluţionare a cererilor formulate în favoarea instanţei corespunzătoare locului de deţinere în care se afla persoana condamnată la momentul formulării cererii (anexele nr. 3-23), în susţinerea soluţiilor pronunţate, instanţele apreciind ca lipsită de relevanţă împrejurarea că Administraţia Naţională a Penitenciarelor a stabilit un loc de deţinere, iar condamnatul se găseşte, temporar, în alt loc de deţinere, considerând că singurul criteriu care poate determina competenţa instanţei este cel al locului de deţinere în care persoana condamnată se află la momentul formulării cererii, întrucât legea nu face nicio distincţie în acest sens.
A mai arătat, ca urmare a examinării jurisprudenţei existente la nivel naţional, că s-a evidenţiat şi în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie existenţa practicii neunitare, întrucât în ultimii ani s-au pronunţat hotărâri în sensul ambelor tipuri de soluţii arătate mai sus (anexele nr. 2-10 şi anexele nr. 4-12).
În opinia reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie analizată sintagma „locul de deţinere” al persoanei condamnate plecând de la premisa că instanţa competentă să soluţioneze cererile persoanelor condamnate aflate în stare de deţinere este instanţa din circumscripţia locului de deţinere stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent dacă persoana condamnată a fost transferată cu titlu temporar sau definitiv.
În concluzie, a solicitat să se constate că prezenta sesizare întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 471-472 din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 474 din Codul de procedură penală, să se dispună admiterea recursului în interesul legii şi să se stabilească, printr-o decizie obligatorie, interpretarea şi aplicarea prevederilor legale referitoare la stabilirea instanţei competente să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate aflate în stare de deţinere în situaţia în care, la momentul formulării acestora, persoanele condamnate se află tranzitoriu în alt loc de deţinere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, apreciind că soluţia corectă corespunde primei orientări conturate în jurisprudenţa naţională.
Preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după ce a acordat posibilitatea membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt alte chestiuni ori întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Problema de drept care a generat practica neunitară 1.1. Problema de drept Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce face obiectul Dosarului nr. 1.318/1/2018 s-a arătat că există practică neunitară cu privire la instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de condamnaţi în timpul executării pedepsei în situaţia în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deţinere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare. 1.
Examenul jurisprudenţial În urma verificării jurisprudenţei, la nivel naţional a fost evidenţiată o practică neunitară, existând două opinii ale instanţelor de judecată cu privire la problema de drept mai sus menţionată. 1.
Soluţiile pronunţate de instanţele de judecată 1.3.1. Într-o primă orientare, s-a considerat că instanţa competentă să soluţioneze cererea formulată în etapa executării pedepsei de persoana condamnată aflată în stare de deţinere este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu instanţa în circumscripţia căreia se află penitenciarul unde a fost transferat temporar condamnatul, la momentul formulării cererii, pentru „afaceri judiciare” sau tratarea unor probleme de sănătate [anexele nr. 1-36, respectiv Sentinţa penală nr. 2.238 din 2.10.2017 a Judecătoriei Medgidia; Sentinţa penală nr. 204 din 26.04.2017 a Tribunalului Giurgiu, Secţia penală – Cauze generale; Sentinţa penală nr. 144 din 24 martie 2017 a Tribunalului Giurgiu, Secţia penală – Cauze generale; Sentinţa penală nr. 121 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploieşti; Sentinţa penală nr. 1.427 din 12.07.2017 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală; Sentinţa penală nr. 2.342 din 14.11.2017 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală; Sentinţa penală nr. 537 din 14.09.2017 a Judecătoriei Răcari; Sentinţa penală nr. 716 din 13.04.2017 a Judecătoriei Arad; Sentinţa penală nr. 2.114 din 7.09.2017 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti; Sentinţa penală nr. 130 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploieşti; Sentinţa penală nr. 3.101 din 23.11.2017 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti; Sentinţa penală nr. 2.280 din 30.08.2017 a Judecătoriei Iaşi (noul Cod de procedură penală) Secţia penală; Sentinţa penală nr. 119 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploieşti; Sentinţa penală nr. 1.923 din 6.12.2017 a Judecătoriei Moreni; Sentinţa penală nr. 1.277 din 12.06.2017 a Judecătoriei Giurgiu; Sentinţa penală nr. 540 din 14.09.2017 a Judecătoriei Răcari; Sentinţa penală nr. 250 din 25.05.2017 a Judecătoriei Răcari; Sentinţa penală nr. 3.257 din 2.10.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 138 din 15.02.2017 a Judecătoriei Oneşti; Sentinţa penală nr. 1.932 din 6.12.2017 a Judecătoriei Moreni; Sentinţa penală nr. 2.637 din 12.10.2016 a Judecătoriei Medgidia; Sentinţa penală nr. 420 din 15.05.2017 a Judecătoriei Oneşti; Sentinţa penală nr. 2.784 din 27.10.2016 a Judecătoriei Medgidia; Sentinţa penală nr. 2.542 din 18.10.2017 a Judecătoriei Medgidia; Sentinţa penală nr. 1.025 din 11.12.2017 a Judecătoriei Oneşti; Sentinţa penală nr. 109 din 11.01.2018 a Judecătoriei Medgidia; Sentinţa penală nr. 238 din 14.02.2018 a Judecătoriei Moreni; Sentinţa penală nr. 126 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploieşti; Sentinţa penală nr. 122 din 18.01.2018 a Judecătoriei Ploieşti; Sentinţa penală nr. 2.474 din 28.09.2017 a Judecătoriei Iaşi (noul Cod de procedură penală) Secţia penală; Sentinţa penală nr. 29 din 10.01.2018 a Judecătoriei Ploieşti, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 1.123 din 8.06.2017 a Judecătoriei Piteşti, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 734 din 14.03.2016 a Judecătoriei Iaşi (noul Cod de procedură penală) Secţia penală; Sentinţa penală nr. 2.600 din 20.12.2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 1.211 din 14.06.2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 2.697 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, Secţia penală]. În motivarea acestor hotărâri, instanţele au considerat că, potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere că acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ţinându-se seama şi de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă. S-a apreciat că o altă interpretare nu are suport legal şi tinde să adauge la lege, întrucât raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat pentru cererile formulate de persoanele condamnate aflate în stare de deţinere, în procedura de executare, competenţa soluţionării acestora de către instanţa corespunzătoare locului de deţinere este aceea de a evita numeroasele deplasări ale persoanelor deţinute, deplasări care implică riscuri pentru siguranţa penitenciarelor şi cheltuieli bugetare importante. Totodată, s-a considerat că o altă interpretare contravine scopului legii, întrucât ar încuraja persoanele condamnate care se află în stare de deţinere să formuleze cereri având acelaşi obiect din fiecare penitenciar de tranzit în care se află la un moment dat, existând riscul pronunţării unor soluţii diferite, chiar şi contradictorii, de instanţe diferite. 1.3.2. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a stabilit competenţa de soluţionare a cererilor formulate în favoarea instanţei corespunzătoare locului de deţinere în care se afla persoana condamnată la momentul formulării cererii. (anexele nr. 3-23, respectiv Sentinţa penală nr. 1.527 din 26.10.2017 a Judecătoriei Tulcea – Secţia civilă şi penală; Sentinţa penală nr. 1.892 din 24.11.2017 a Judecătoriei Tulcea, Secţia civilă şi penală; Sentinţa penală nr. 1.992 din 15.12.2017 a Judecătoriei Tulcea, Secţia civilă şi penală; Încheierea din 14 iunie 2017 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti; Sentinţa penală nr. 189 din 19.04.2017 a Tribunalului Prahova, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 1.002 din 20.12.2016 a Tribunalului Dâmboviţa, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 938 din 6.12.2016 a Tribunalului Dâmboviţa, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 257 din 21.06.2017 a Judecătoriei Cornetu; Sentinţa penală nr. 348/F din 24.04.2014 a Tribunalului Ilfov; Sentinţa penală nr. 3.039 din 29.09.2017 a Judecătoriei Craiova, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 3.878 din 9.11.2017 a Judecătoriei Craiova, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 1.903 din 10.10.2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 114 din 17.01.2018 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 2.574 din 13.12.2017 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secţia penală; Sentinţa nr. 260 din 08.06.2017 a Judecătoriei Novaci; Sentinţa penală nr. 20 din 26.01.2017 a Tribunalului Vaslui, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 210 din 10.02.2017 a Judecătoriei Vaslui; Sentinţa penală nr. 566 din 2.11.2016 a Tribunalului Giurgiu; Secţia penală – Cauze generale; Sentinţa penală nr. 179 din 13.09.2017 a Tribunalului Vaslui, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 180 din 13.09.2017 a Tribunalului Vaslui, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 2.341 din 8.10.2014 a Judecătoriei Târgu Jiu, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 1.003 din 19.12.2016 a Tribunalului Dâmboviţa, Secţia penală; Sentinţa penală nr. 1.517 din 26.10.2017 a Judecătoriei Tulcea, Secţia civilă şi penală). În motivare, instanţele au apreciat ca lipsită de relevanţă împrejurarea că Administraţia Naţională a Penitenciarelor a stabilit un loc de deţinere, iar condamnatul se găseşte, temporar, în alt loc de deţinere. S-a considerat că, întrucât legea nu face nicio distincţie în acest sens, singurul criteriu care poate determina competenţa instanţei este cel al locului de deţinere în care persoana condamnată se află la momentul formulării cererii. 1.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Din verificarea hotărârilor pronunţate la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a evidenţiat şi aici practică neunitară pe cele două soluţii arătate mai sus. În sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost indicate, în sensul primei orientări jurisprudenţiale, hotărâri aflate în anexele nr. 2-10, respectiv Încheierea nr. 134 din 27.02.2018; Încheierea nr. 558 din 10.10.2017; Încheierea nr. 466 din 12.09.2017; Încheierea nr. 441 din 22.08.2017; Încheierea nr. 278 din 12.05.2017; Încheierea nr. 107 din 1 martie 2017; Încheierea nr. 102 din 28.02.2017; Încheierea nr. 171 din 1.03.2016; Încheierea nr. 873 din 11.11.2015; Sentinţa nr. 506 din 27.05.2014). În conţinutul aceleiaşi sesizări au fost menţionate, în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală în soluţionarea conflictului negativ de competenţă aflate în anexele nr. 4-12, respectiv Încheierea nr. 138 din 1.03.2018; Încheierea nr. 78 din 8.02.2018; Încheierea nr. 71 din 7.02.2018; Încheierea nr. 70 din 7.02.2018; Încheierea nr. 607 din 2.11.2017; Încheierea nr. 561 din 11.10.2017; Încheierea nr. 560 din 11.10.2017; Sentinţa penală nr. 540 din 3.10.2017; Încheierea nr. 301 din 24.05.2017; Încheierea nr. 876 din 16.09.2016, Încheierea nr. 489 din 17.06.2016; Încheierea nr. 490 din 17.06.2016). În argumentarea acestui punct de vedere, instanţa supremă a considerat că primează principiul celerităţii procesului penal prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 8 din Codul de procedură penală, astfel încât a stabilit competenţa de soluţionare a cererilor formulate de persoanele condamnate în favoarea instanţei în circumscripţia căreia se află locul de deţinere la momentul formulării cererii chiar dacă, ulterior, persoana condamnată a fost transferată într-un alt penitenciar. 2. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În ceea ce priveşte problema de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că soluţia legală în materie este ilustrată de prima orientare jurisprudenţială. Jurisprudenţa neunitară care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este generată de interpretarea diferită a sintagmei „locul de deţinere” existentă în dispoziţiile legale care reglementează competenţa de soluţionare a cererilor formulate de persoana condamnată în etapa executării pedepsei. Stabilirea penitenciarului în care persoana condamnată a fost repartizată să execute pedeapsa închisorii prezintă relevanţă, întrucât instanţa competentă să soluţioneze unele dintre cererile formulate de aceasta în timpul executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Astfel, dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate în timpul executării pedepsei în ipoteza în care acestea se află în stare de deţinere [cereri referitoare la modificări de pedeapsă (contopiri), liberare condiţionată, intervenţia unei legi penale noi, întreruperea executării pedepsei şi contestaţii la executare] trebuie coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ţinându-se seama şi de regimul de executare stabilit, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă. Din analiza acestor dispoziţii reiese că legiuitorul a avut în vedere faptul că penitenciarul unde persoana condamnată a fost repartizată să execute efectiv pedeapsa închisorii de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în urma stabilirii regimului de detenţie, reprezintă locul de deţinere al acesteia. A considera că locul de deţinere al persoanei condamnate îl reprezintă penitenciarul în care aceasta se află „în tranzit” la momentul formulării cererii pentru soluţionarea unor „afaceri judiciare” (audierea ca suspect, solicitarea de a depune depoziţie în calitate de martor etc.) sau tratarea unor probleme de sănătate contravine scopului legii şi conduce la încurajarea practicii unora dintre persoanele condamnate aflate în stare de deţinere de a sesiza alte instanţe decât cea competentă teritorial, în scopul transferării provizorii sau menţinerii într-un alt loc de deţinere decât cel în care au fost repartizate să execute pedeapsa închisorii. De altfel, această interpretare creează posibilitatea persoanelor condamnate să aleagă instanţa care să îi soluţioneze cererile formulate. În acest mod, nu doar că pedeapsa în a cărei executare se află persoana condamnată îşi atinge doar parţial scopul pentru care a fost aplicată, dar există şi riscul pronunţării unor soluţii diferite, chiar contradictorii, de către instanţele implicate în soluţionarea cauzelor cu acest specific. Situaţia juridică descrisă creează premisele abuzului de drept, în totală contradicţie cu scopul executării pedepsei, acela de formare a unei atitudini corectă faţă de ordinea de drept. Un alt argument pentru a considera că este competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate, instanţa corespunzătoare în circumscripţia căreia se află locul de deţinere, stabilit conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, este acela de a evita atât declinările de competenţă succesive care ar prelungi nejustificat soluţionarea unor cereri urgente prin natura lor, cât şi deplasările persoanelor deţinute la alte instanţe din ţară, deplasări care implică riscuri pentru siguranţa penitenciarelor, precum şi cheltuieli bugetare. De altfel, după transferurile succesive, persoanele condamnate revin pentru executarea pedepsei în penitenciarul stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. Pe de altă parte, stabilirea competenţei de soluţionare a cererilor formulate de persoanele condamnate în favoarea instanţei corespunzătoare în circumscripţia căreia se află locul de deţinere, stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, reprezintă un criteriu de competenţă mai stabil care ar împiedica „tranzitul” generat de deţinuţii care aflaţi temporar pentru soluţionarea unor „afaceri judiciare” sau tratarea unor probleme de sănătate în alte penitenciare formulează o multitudine de cereri pe care, ulterior, în mare majoritate, nu şi le însuşesc. Pe de altă parte, principiul celerităţii prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 8 din Codul de procedură penală nu ar fi îndeajuns de eficient în condiţiile în care persoana condamnată îşi schimbă în mod frecvent locul de deţinere, ceea ce generează fie întârzieri în soluţionarea cererilor formulate, fie respingerea acestora ca rămase fără obiect. În acest sens, instanţa supremă a considerat că transferurile repetate lipsesc de eficienţă cererile formulate, întrucât până la momentul soluţionării acestora, de multe ori, rămân fără obiect, fiind indicată Decizia nr. 14 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în Dosarul nr. 1.693/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 20 noiembrie 2017. Din această perspectivă a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate aflate în stare de deţinere, în etapa executării pedepsei, este instanţa în circumscripţia căreia se află locul de deţinere stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, conform art. 11 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor de siguranţă dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare. 3. Punctul de vedere al specialiştilor exprimat asupra problemei de drept supuse dezlegării În condiţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. 3.1. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, prin profesor dr. Viorel Paşca, a emis următoarea opinie „Legiuitorul Codului de procedură penală a stabilit că instanţa de executare este cea care a pronunţat în primă instanţă hotărârea rămasă definitivă [art. 553 alin. (1) din Codul de procedură penală], dar nu a mai stabilit care este instanţa locului de deţinere în a cărei competenţă de soluţionare sunt date cererile formulate de condamnaţi în timpul executării pedepsei. Cu excepţia contestaţiei la executare motivate de ivirea vreunei nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută sau vreunei împiedicări la executare [art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală] care este dată în competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută, celelalte contestaţii [art. 598 alin. (1) lit. a), b), d) din Codul de procedură penală] sau cereri ulterioare prevăzute de art. 584, 585, 587, 593, 597 din Codul de procedură penală revin în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Probleme apar atunci când instanţa de executare nu este în acelaşi timp şi instanţa în circumscripţia căreia se află locul de deţinere. Condamnatul se află sau este condus în penitenciarul aflat în circumscripţia instanţei de executare până la stabilirea regimului de executare a pedepsei, după care, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere că acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ţinându-se seama şi de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă. Noţiunea de «instanţă în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere» trebuie circumscrisă acestor prevederi, neputând fi lăsată la aprecierea subiectivă a condamnatului, care formulează de foarte multe ori cereri tocmai pentru a eluda ajungerea sau deţinerea în penitenciarul astfel desemnat. Tocmai celeritatea rezolvării procedurilor reclamă o asemenea soluţie, deoarece solicitarea şi trimiterea dosarelor de la instanţele de executare generează mari întârzieri în rezolvarea acestor cereri.” Concluzionând, autorul opiniei a arătat că „cererile formulate de condamnaţi în timpul executării pedepsei în situaţia în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deţinere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, sunt de competenţa de soluţionare a instanţei de executare sau a instanţei în circumscripţia căreia se află locul de deţinere stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor.” 3.2. Departamentul de Drept Public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a exprimat opinia că „Instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de condamnaţi în timpul executării pedepsei – în situaţia în care, la momentul formulării cererilor, aceştia se află tranzitoriu în alt loc de deţinere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 – este instanţa în circumscripţia căreia se află locul de deţinere stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, conform art. 11 din Legea nr. 254/2013.” În susţinerea acesteia au fost arătate următoarele argumente: „1. Instanţa supremă a fost sesizată cu soluţionarea unui recurs în interesul legii de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţiilor divergente din practica recentă în raport cu corecta identificare a instanţei competente pentru a soluţiona cererile formulate de condamnaţi în timpul executării pedepselor privative de libertate, în ipoteza în care, la momentul formulării cererilor, titularii acestora se află în alt loc de deţinere decât cel stabilit conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. 2. De acord cu opinia exprimată de autorul sesizării, Ministerul Public, arătăm că susţinem fără rezerve soluţia potrivit căreia instanţa competentă este cea corespunzătoare circumscripţiei locului de deţinere determinat potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. Practica neunitară survenită chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 254/2013 surprinde, mai ales în condiţiile în care opţiunea legiuitorului a fost – cel puţin în opinia noastră – clară în sensul determinării instanţei competente. Probabil utilizarea sintagmei «loc de deţinere» în cuprinsul textelor incidente în materia executării în cuprinsul Codului de procedură penală (art. 584, art. 585, art. 587, art. 593 din Codul de procedură penală etc.), sintagmă ce nu se regăseşte în cuprinsul art. 11 din Legea nr. 254/2013, a creat o oarecare doză de confuzie şi a condus la interpretări diferite în jurisprudenţă. Totuşi, analiza conjugată a textelor în materie, atât din cuprinsul legii procesual penale, cât şi execuţionale, conduce la soluţia obligatorie a determinării instanţei prin raportare la penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa principală privativă de libertate. 3. Analizând argumentele invocate în sprijinul opiniei contrare, observăm că în realitate se face referire doar la celeritatea procedurii. În realitate, credem că nici acest argument nu poate fi acceptat, în condiţiile în care până la soluţionarea cererii, de multe ori, persoana condamnată este transferată înapoi în locul de deţinere, determinat potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. În măsura în care soluţionarea cererii impune prezenţa condamnatului, urmează noi transferuri între penitenciare, transferuri care, pe lângă toate dezavantajele pe care le implică, nu conduc în niciun caz la accelerarea procedurii. 4. Din perspectiva opiniei la care subscriem arătăm că îmbrăţişăm toate argumentele invocate în sprijinul ei. Insistăm în mod deosebit asupra criticii privind posibilitatea condamnaţilor de a-şi alege instanţa care să soluţioneze cererile, în cazul ar fi acceptată opinia alternativă (f. 7 din recursul în interesul legii). În acest caz am fi în prezenţa unui veritabil forum shopping, ceea ce ar contrazice principiile generale în raport cu determinarea competenţei, conform Codului de procedură penală, soluţie ce nu poate fi acceptată. Având în vedere toate cele expuse, dar mai ales argumentele judicioase din cuprinsul sesizării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătăm că opinia colectivului de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca este în sensul determinării instanţei competente prin raportare la locul de deţinere, stabilit conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, fiind irelevantă instanţa în a cărei circumscripţie se află persoana condamnată la momentul formulării cererii în timpul executării pedepsei…” 4. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra problemei de drept ce a generat practică neunitară Direcţia de specialitate consideră că „instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deţinere este reprezentat de penitenciarul stabilit iniţial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.” Opinia se întemeiază pe următoarele argumente: a) În cadrul titlului consacrat executării hotărârilor penale, Codul de procedură penală reglementează o serie de cereri care pot fi formulate de persoana condamnată în cursul executării pedepsei şi atribuie competenţa de soluţionare a acestor cereri instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere (de exemplu, cererile în materia modificărilor de pedepse prevăzute în art. 585 din Codul de procedură penală, în materia liberării condiţionate prevăzute în art. 587 din Codul de procedură penală, în materia întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, conform art. 593 din Codul de procedură penală, sau în materia contestaţiei la executare conform art. 597-598 din Codul de procedură penală). În concepţia Codului de procedură penală, locul de deţinere care determină instanţa competentă este reprezentat de locul de deţinere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, întrucât legiuitorul nu ar putea stabili competenţa instanţei în raport cu locurile de deţinere în care persoana condamnată a executat o parte din pedeapsă anterior formulării cererii sau în raport cu locurile de deţinere în care va executa pedeapsa în viitor persoana condamnată. Referindu-se la „instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere”, legiuitorul nu face nicio distincţie între locul de deţinere stabilit iniţial şi locul de deţinere stabilit prin transferarea persoanei condamnate şi, în acest din urmă caz, legiuitorul nu face nicio distincţie între locul de deţinere stabilit prin transferarea definitivă a persoanei condamnate sau prin transferarea temporară a acesteia. 1 1 Inexistenţa unei distincţii între transferarea definitivă şi transferarea temporară a persoanei condamnate rezultă şi din Decizia nr. 14/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 20 noiembrie 2017). În acest sens, în dispozitivul Deciziei nr. 14/2017, Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsuri pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor persoanei condamnate este competent să soluţioneze pe fond plângerea formulată, chiar dacă ulterior aceasta a fost transferată definitiv sau temporar. Unicul criteriu pe baza căruia se determină instanţa competentă, desprins din dispoziţiile Codului de procedură penală, este criteriul locului de deţinere în care persoana condamnată execută pedeapsa la locul formulării cererii. În consecinţă, dispoziţiile Codului de procedură penală nu asigură un temei legal pentru determinarea instanţei competente în raport cu un loc de deţinere în care persoana condamnată nu execută, în mod efectiv, pedeapsa la data formulării cererii. b) În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, pedeapsa privativă de libertate se execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare. Aşadar, locul de deţinere în care execută pedeapsa persoana condamnată, în accepţiunea titlului consacrat executării hotărârilor penale din Codul de procedură penală, este penitenciarul. Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. Transferarea persoanelor condamnate din penitenciarul stabilit iniţial într-un alt penitenciar, indiferent dacă transferarea este definitivă sau temporară, se realizează tot de Administraţia Naţională a Penitenciarelor sau de structurile subordonate acesteia. În acest sens, în dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 se prevede că transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor privative de liberate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. De asemenea, în dispoziţiile art. 45 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 254/2013 se prevede că: „(3) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, dacă este necesară activităţii unui organ judiciar, se dispune, la solicitarea organului judiciar, de către directorul penitenciarului, iar, în cazul persoanelor condamnate solicitate de mai multe organe judiciare în aceeaşi perioadă de timp, transferarea temporară se dispune de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. (4) Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor dispune transferarea temporară în situaţia prevăzută la alin. (3), ţinând cont de următoarele criterii: a) cauzele penale în care, pentru persoanele condamnate, au fost emise mandate de arestare preventivă; b) cauzele penale au prioritate faţă de cauzele civile; c) instanţele judecătoreşti au prioritate faţă de celelalte organe judiciare; d) gradul de jurisdicţie a organului judiciar care instrumentează cauza; e) netransferarea ar afecta grav urmărirea penală sau judecata.” Pe baza dispoziţiilor art. 11 alin. (5) şi ale art. 45 alin. (2) – (4) din Legea nr. 254/2013 se desprinde concluzia că, atât în privinţa penitenciarului stabilit iniţial, cât şi a penitenciarului stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, nu ar putea fi identificat un temei legal în reglementarea privind executarea pedepselor privative de libertate care să permită atribuirea unei relevanţe diferite penitenciarului stabilit iniţial faţă de penitenciarul stabilit prin transferare definitivă ori temporară, ca locuri de deţinere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii. În consecinţă, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 254/2013 şi din perspectiva dispoziţiilor Codului de procedură penală, nu se poate conferi o prevalenţă, în determinarea instanţei competente, locului de deţinere reprezentat de penitenciarul stabilit iniţial în raport cu locul de deţinere reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, în detrimentul criteriului locului de deţinere în care execută în mod efectiv pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, chiar dacă acest loc de deţinere este reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea temporară a persoanei condamnate. c) Criteriul locului de deţinere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deţinere pe baza căruia se determină instanţa competentă, presupune că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanţa competentă şi nu poate avea ca efect declinarea competenţei. În măsura în care se admite că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanţa competentă, trebuie să se admită, pentru identitate de raţiuni, că nici executarea pedepsei într-un alt penitenciar anterior formulării cererii nu ar avea aptitudinea de a modifica instanţa competentă. Dificultăţile de ordin practic generate de formularea unor cereri la data la care persoana condamnată este transferată temporar într-un penitenciar nu se pot soluţiona prin interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 254/2013, în sensul unor distincţii neprevăzute în cuprinsul legii menţionate sau în Codul de procedură penală. O astfel de interpretare ar pune în discuţie criteriul locului de deţinere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii, ca unic criteriu rezultat din dispoziţiile Codului de procedură penală, cu efecte în determinarea instanţei competente în toate ipotezele în care intervin schimbări ale locului de deţinere în cursul executării pedepsei şi cu consecinţa generării unor declinări succesive de competenţă. Faţă de considerentele expuse, în opinia direcţiei de specialitate: Instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deţinere este reprezentat de penitenciarul stabilit iniţial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.
Doctrina în materia interpretării instanţei locului de deţinere Interpretarea asupra instanţei locului de deţinere se regăseşte în mod explicit în doctrină, cu referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, sau a altor instanţe, atât anterior Codului de procedură penală anterior, cât şi în prezentul Cod de procedură penală. Astfel 2 , în ceea ce priveşte judecarea cererii de liberare condiţionată, „instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Locul de deţinere este acela unde se află condamnatul la data când s-a formulat cererea sau propunerea de liberare condiţionată”. 2 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007, fila 914; se citează I.C.C.J., s. pen., Dec. nr. 5.370/2003, în R.D.P. nr. 2/2005, p. 147. Referitor la competenţa prevăzută în condiţiile art. 585 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa competentă să dispună asupra cererii de modificare este instanţa de executare a ultimei hotărâri, în situaţia în care condamnatul se află în stare de libertate, sau instanţa corespunzătoare de la locul de deţinere, în cazul în care condamnatul se află în stare de deţinere. Este competentă instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului la data introducerii cererii, chiar dacă ulterior a fost pus în libertate sau mutat în alt loc de deţinere, pentru a se evita declinări de competenţă succesive, care ar prelungi nejustificat soluţionarea unei cereri urgente prin natura sa. Această instanţă este competentă şi atunci când este inferioară în grad instanţei care a dat hotărârea asupra fondului. 3 3 Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău şi colectiv, Noul Cod de procedură penală, comentat, ediţia a 2-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, 2015, pag. 1.464, şi în note de subsol, citează CSJ, s. pen., Dec. nr. 2.808/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p. 155 şi Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 188/1987 în RRD nr. 10/1987, p. 79, apud. N. Volonciu, op. cit., vol. II, p. 415. În acelaşi sens, CSJ, s. pen., Dec. nr. 205/1998, M. Constantinescu, op. cit., p. 53; I.C.C.J., s. pen., Dec. nr. 2.995/2004, în M. Constantinescu, op. cit., p. 51. Aceiaşi autori 4 menţionează că „Instanţa competentă este judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, prin loc de deţinere înţelegându-se acela unde se află condamnatul la data când s-a formulat cererea sau propunerea de liberare condiţionată”. 4 Ibidem, pag. 1.470, în notele de subsol citând I.C.C.J. s. pen., Dec. nr. 5.370/2003, în RDP nr. 2/2005, p. 147, conform Gr. Gr. Theodoru, op. cit., p. 914. Tot aceiaşi autori 5 arată: 5 Ibidem, pag. 1.493 în notele de subsol s-a citat C.A.: Braşov, s. pen., Dec. nr. 218/R din 6 mai 1998, în C.P.J.P. 1994-1998, p. 165. „Competenţa de soluţionare a cererii de întrerupere a executării pedepsei este exclusivă, revenind instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare, chiar dacă între timp condamnatul a fost transferat la alt penitenciar, importantă fiind data la care a fost formulată cererea.” Un alt autor 6 a menţionat că „Dispoziţiile legale în materie de contopire a pedepsei se aplică indiferent de împrejurarea că pedepsele a căror contopire se solicită au fost pronunţate unele de instanţe civile, iar altele de instanţe militare; în toate cazurile, competenţa revine instanţei de executare a ultimei hotărâri sau instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Pentru condamnatul deţinut în executarea pedepsei nu există alternativa alegerii uneia dintre instanţele menţionate mai sus; întotdeauna, competentă să soluţioneze cererea de contopire este numai instanţa în circumscripţia căreia se află locul de deţinere în care condamnatul se găseşte în momentul introducerii cererii.” 6 Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea specială, În lumina noului Cod de procedură penală, Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pag. 634-635 în notele de subsol citând, T.S. s. pen., Dec. nr. 185/1972, în RRD nr. 6/1973, p. 162; CSJ, s. pen., Dec. nr. 2.808/2000. în C. 43, pp 395- 396; în acelaşi sens, a se vedea: C. Apel Cluj, Dec. pen. nr. 16/1999, în C 40, p. 540; C. Apel Cluj, Dec. pen. nr. 32/1999, în C 40, pp 541-543; CSJ., s. pen., Dec. nr. 205/1998, în C 24, pp. 528-529; T.S., s. pen., Dec. nr. 1.059/1973, în RRD nr. 8/1973. p. 170.
Jurisprudenţa relevantă În Decizia nr. 188 din 26 ianuarie 1987 a Tribunalului Suprem – Secţia penală, s-a stabilit că „Cererea de contopire a unor pedepse se soluţionează de instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere unde condamnatul se afla la data formulării cererii. Sunt indiferente modificările intervenite în situaţia sa, cum ar fi, de exemplu, liberarea în urma constatării graţierii în temeiul unui act legislativ adoptat ulterior.” 7 7 R.R.D., pag. 79. Prin Decizia nr. 161 din 27 ianuarie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală s-a stabilit că „Liberarea condiţionată se dispune la cerere sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de detenţie, chiar dacă inculpatul condamnat este ulterior transferat într-un alt penitenciar, altfel s-ar ajunge la declinări succesive ale competenţei teritoriale, condamnatul putând fi transferat în cursul executării pedepsei în mai multe locuri de detenţie ceea ce ar face pe de-o parte nesigură competenţa instanţei, iar pe de altă parte ar duce la prelungirea nejustificată a judecării cererii de liberare condiţionată.” 8 8 Mariana Constantinescu, Executarea hotărârilor penale, Practică judiciară, Editura Hamangiu, pag. 68-70. În Decizia nr. 205 din 28 ianuarie 1998 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală, s-a decis: „În cazul în care condamnatul care a solicitat contopirea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive pentru infracţiuni aflate
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.