Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017

Problema de drept care a generat practica neunitară 1.1. Problema de drept Prin Sesizarea nr. 357 din data de 28 iunie 2017, formulată de către Curtea de Apel Braşov, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.902/1/2017, s-a arătat că în practica judiciară de la Curtea de Apel Braşov nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al dispunerii măsurilor asigurătorii de către instanţă, în cursul judecăţii, în cauzele penale pentru care legislaţia în vigoare prevede o astfel de obligaţie (spre exemplu, în situaţia în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în situaţia infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 241/2005, raportat la art. 11 din aceeaşi lege, art. 32-33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 656/2002, şi art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 78/2000), respectiv dacă oportunitatea luării unei astfel de măsuri este lăsată la latitudinea instanţei, atunci când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are niciun bun în patrimoniu. În acest sens s-a arătat că instanţele judecătoreşti fie au apreciat că pentru instituirea măsurii asigurătorii, chiar şi în situaţia în care legea obligă la luarea unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie, fie au apreciat că măsura asigurătorie se poate dispune asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în mod generic, chiar dacă acestea nu au fost identificate. 1.

Examenul jurisprudenţial Prin sesizarea Curţii de Apel Braşov se arată că, în urma verificării jurisprudenţei, inclusiv la nivel naţional, a fost relevată o practică neunitară a instanţelor naţionale cu privire la obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când inculpatul nu are niciun bun în proprietate. 1.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 1.3.1. Într-o primă orientare a practicii, instanţele au considerat că pentru instituirea unei măsuri asigurătorii, chiar şi în situaţia caracterului obligatoriu al luării unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie. În acest sens s-a arătat că judecătorul învestit cu o astfel de cerere sau din oficiu, înainte de a lua măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului sau ale părţii responsabile civilmente, trebuie să facă verificări pentru a stabili dacă există bunuri în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente. Instanţele au considerat că această concluzie se desprinde din analiza art. 252-253 din Codul de procedură penală, potrivit cărora organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând dispune şi ridicarea bunurilor, iar procesul-verbal de sechestru cuprinde descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate, cu indicarea valorii acestora. Potrivit acestei opinii jurisprudenţiale, sechestrul nu poate fi instituit decât asupra bunurilor existente în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente, a căror descriere şi evaluare sunt posibile la momentul înfiinţării acestei măsuri, iar nu şi asupra bunurilor viitoare. Ca urmare, în condiţiile în care din datele existente la dosar rezultă că inculpatul nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri impozabile, luarea unor măsuri asigurătorii ar reprezenta o dispoziţie pur formală şi fără finalitate. Un alt argument adus în acest sens a fost şi faptul că, în absenţa individualizării bunurilor asupra cărora se dispune măsura asigurătorie, s-ar institui în favoarea părţii civile o sarcină excesiv de oneroasă pentru a se asigura executarea măsurii. Prin urmare, în această orientare jurisprudenţială, instituirea unei măsuri asigurătorii ar trebui să aibă la bază o verificare iniţială, în sensul existenţei unor bunuri în patrimoniul persoanei vizate, în raport cu care să fie respectată cerinţa prevăzută de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, în caz contrar neputând fi stabilit dacă aceste bunuri sunt egale cu valoarea probabilă a pagubei sau dacă este necesară instituirea măsurii asigurătorii şi asupra bunurilor părţii responsabile civilmente, în cazul în care măsura asigurătorie instituită asupra bunurilor inculpatului nu este suficientă pentru a acoperi valoarea prejudiciului. S-a avut în vedere şi împrejurarea că o măsură asigurătorie nu trebuie să aducă atingere dreptului de proprietate decât în măsura în care se justifică potrivit scopului prevăzut de legea penală, motiv pentru care nu este admisibilă instituirea măsurii asigurătorii „asupra tuturor bunurilor inculpatului, prezente şi viitoare”. În sprijinul acestei opinii jurisprudenţiale, Curtea de Apel Braşov a anexat hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din cadrul Curţii de Apel Braşov, dar şi din ţară. A făcut, totodată, referire la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din anul 2012 (Decizia nr. 132 din 19.01.2012, Decizia nr. 715 din data de 13.03.2012, Decizia nr. 1.532 din data de 11.05.2012). 1.3.2. Într-o a doua orientare a practicii, instanţele judecătoreşti au subliniat că dispoziţiile privind condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii nu prevăd ca bunurile să fie identificate la momentul luării măsurii asigurătorii, astfel încât existenţa sau inexistenţa unor bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se aplice sechestrul este o problemă de executare a măsurii dispuse de instanţă. Ca atare, s-a considerat că judecătorul căruia i se solicită luarea unor asemenea măsuri nu are obligaţia de a face verificări cu privire la existenţa sau inexistenţa în patrimoniul inculpatului a bunurilor mobile sau imobile, ci măsura se dispune cu titlu generic asupra tuturor bunurilor mobile sau imobile ale acestuia, până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului necesar a fi reparat, chiar dacă inculpatul nu are bunuri în patrimoniu la momentul luării măsurii. Instanţele au remarcat că art. 1 din Legea nr. 241/2005 stabileşte, într-o manieră imperativă, că, în situaţia comiterii unei infracţiuni dintre cele prevăzute de această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. S-a apreciat că în cursul judecăţii, în cauzele penale pentru care legea prevede obligaţia de instituire a măsurilor asigurătorii, acestea se pot dispune asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în mod generic, individualizarea bunurilor ţinând de executarea hotărârii. S-a considerat că raţiunea pentru care legiuitorul a impus măsuri asigurătorii, fără a face distincţie dacă în patrimoniului debitorului există sau nu bunuri valorificabile, este aceea că patrimoniul, ca universalitate juridică, are cel mai adesea caracteristici dinamice, astfel încât sechestrul aplicat poartă atât asupra bunurilor şi drepturilor prezente, cât şi a celor viitoare, instanţa fiind datoare să dispună aplicarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor din patrimoniul inculpatului. Totodată, în considerarea dispoziţiilor art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 188/2000, potrivit cărora executorul judecătoresc are, între altele, atribuţia de a aplica măsurile asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească, s-a precizat că în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005, dispoziţiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 207/2015, conform cărora măsurile asigurătorii dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, se aplică corespunzător. Or, procedura de punere în executare este reglementată de Codul de procedură civilă, la care trimite art. 600 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar din analiza dispoziţiilor art. 660 din Codul de procedură civilă rezultă că executorul judecătoresc are posibilitatea identificării acestor bunuri în cadrul etapei executării. S-a mai arătat că bunurile mobile şi imobile pe care se poate pune sechestru nu se limitează la bunurile impozabile înscrise în evidenţa organelor fiscale, organele de executare putând identifica la faţa locului şi alte bunuri aparţinând inculpatului. În susţinerea acestui punct de vedere, Curtea de Apel Braşov a anexat hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din cadrul Curţii de Apel Braşov, dar şi din ţară. 1.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În sensul primei orientări jurisprudenţiale, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov a indicat trei decizii din anul 2012: – Decizia nr. 132 din 19.01.2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.455/62/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în cadrul căreia s-a reţinut că, întrucât „în speţa dedusă judecăţii partea civilă recurentă nu a indicat bunurile aflate în proprietatea inculpatului, instanţa nu a putut aplica sechestrul asigurător, în condiţiile în care nu erau identificate bunurile care ar fi constituit obiectul acestei măsuri”; – Decizia nr. 715 din data de 13.03.2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.952/108/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, care precizează că: „în mod corect instanţa de fond a ajuns la concluzia că partea civilă nu a indicat bunurile, respectiv conturile inculpatului şi părţii responsabile civilmente astfel încât nu s-a putut dispune instituirea sechestrului” şi – Decizia nr. 1.532 din data de 11.05.2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.753/87/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în care s-a reţinut că: „deşi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 prevăd că (…) luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru luarea unor asemenea măsuri întrucât, în urma demersurilor efectuate, nu au fost identificate bunuri mobile sau imobile care să aparţină inculpatei”. Practica menţionată este însă anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Raportul întocmit de către judecătorul-raportor relevă că în practica instanţei supreme există decizii pronunţate după intrarea în vigoare a celor două coduri, în sensul celei de a doua orientări jurisprudenţiale, care susţine caracterul obligatoriu al măsurii asigurătorii atunci când legea o prevede, independent de individualizarea prealabilă a bunurilor. Astfel: – Încheierea nr. 1.051 din data de 28 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3.612/1/2016, arată că, spre deosebire de facultatea de a lua măsurile procesuale analizate, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 impun „caracterul obligatoriu al luării măsurilor asigurătorii, dacă există indicii privind săvârşirea infracţiunilor expres şi limitativ prevăzute de legea specială de către persoana ale cărei bunuri urmează a fi supuse sechestrului”; – Încheierea nr. 996 din data de 8 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3.615/1/2016, menţionează că, „Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în capitolul III din aceeaşi lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, ceea ce înseamnă că dispunerea acestora nu este lăsată la aprecierea organului judiciar. Însă şi în această situaţie, organul judiciar trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate a ingerinţei statului cu scopul urmărit prin dispunerea măsurii”; – Încheierea nr. 394 din data de 11 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.757/1/2016, precizează: „câtă vreme textul alin. (5) al art. 249 Cod procedură penală nu impune, explicit, condiţia ca bunul respectiv să fie proprietatea exclusivă a suspectului sau inculpatului, apărarea dreptului de proprietate a codevălmaşului inocent urmează a se realiza într-un alt cadru procesual – civil, iar nu penal. Judecătorul de drepturi şi libertăţi constată, de altfel, că nicio dispoziţie din materia măsurilor asigurătorii nu exceptează de la aplicarea acestor măsuri bunurile proprietate codevălmaşă a soţilor, întrucât acolo unde legiuitorul a înţeles să instituie vreo excepţie a făcut-o în mod expres”; – Încheierea nr. 166 din data de 29 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 958/1/2016, stabileşte că: „în cauză, sunt incidente atât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cât şi dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, potrivit cărora luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în capitolul III din Legea nr. 78/2000, o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului. (…) Susţinerea apărătorului ales al contestatorului, în sensul că bunurile asupra cărora a fost instituită măsura asigurătorie nu au fost evaluate şi nici individualizate, unele dintre acestea reprezentând bunuri comune, deţinute împreună cu alte persoane, nu poate fundamenta o soluţie de admitere a prezentei contestaţii şi de desfiinţare a ordonanţei procurorului. (…) Nicio dispoziţie din materia măsurilor asigurătorii nu exceptează de la aplicarea acestora bunurile proprietate comună, întrucât acolo unde legiuitorul a înţeles să excepteze de la dispunerea unor asemenea măsuri de constrângere reală a făcut-o în mod expres. (…) Existenţa proprietăţii comune asupra bunurilor imobile urmărite constituie numai un impediment temporar în realizarea executării silite, care nu contravine naturii juridice a măsurilor asigurătorii, împărţirea bunurilor aflate în devălmăşie constituind o problemă de executare”, iar – Încheierea nr. 190 din data de 4 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 987/1/2016, menţionează că: „în cazul infracţiunilor grave, cum este şi fapta de spălare de bani cercetată în cauza de faţă, este raţional şi, totodată, necesar ca sechestrul să fie instituit cât mai rapid în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul/inculpatul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii. Acest specific al cauzelor penale de natura celei de faţă justifică şi obligativitatea luării măsurilor asigurătorii (act procesual) chiar înainte de identificarea exactă a tuturor bunurilor mobile sau imobile aflate în posesia unui anumit suspect şi indisponibilizarea lor efectivă (act procedural). O atare concluzie se desprinde din interpretarea coroborată a art. 252 alin. (1) şi art. 254 Cod de procedură penală (care ambele fac distincţie între actul prin care se înfiinţează sechestrul şi actul prin care se aplică acesta), rezultând, prin urmare, că legalitatea luării unei măsuri asigurătorii – etapă iniţială – nu este condiţionată de individualizarea propriu-zisă a bunurilor indisponibilizate – etapă subsecventă”. 2. Opinia Curţii de Apel Braşov Curtea de Apel Braşov, autoarea sesizării, a propus ca, în temeiul art. 471 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, soluţia ce se va pronunţa să fie una în sensul primei orientări jurisprudenţiale, astfel: „Luarea măsurii asigurătorii de către instanţă în cursul judecăţii, chiar şi în situaţia obligativităţii luării unei astfel de măsuri stabilite prin lege, este condiţionată de existenţa de bunuri în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie, a căror descriere şi evaluare să fie posibile la momentul înfiinţării acestei măsuri”. 3. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 1.785/C/1.938/III-5/2017, cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că cerinţa existenţei bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii în patrimoniul persoanei vizate de aceste măsuri trebuie privită diferit, în funcţie de natura măsurii asigurătorii dispuse: bunurile mobile şi imobile ce fac obiectul sechestrului asigurător trebuie să existe, la momentul dispunerii măsurii, în patrimoniul suspectului sau inculpatului, respectiv al părţii responsabile civilmente, în timp ce măsura popririi asigurătorii poate viza atât sume de bani existente, cât şi sume de bani viitoare. Cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov relevă existenţa a două opinii jurisprudenţiale în materia semnalată. 3.1. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că pentru instituirea măsurii asigurătorii, chiar şi în situaţia obligativităţii luării unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie; în acest sens s-a arătat că judecătorul, din oficiu sau fiind învestit cu o astfel de cerere, înainte de a lua măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului sau ale părţii responsabile civilmente, trebuie să facă verificări pentru a stabili dacă există vreun bun în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente, altfel, măsura asigurătorie este una pur formală şi fără efect dacă se constată ulterior de către organul de executare că nu există niciun bun în patrimoniul inculpatului asupra căruia să se poată institui măsura asigurătorie. Au fost invocate un număr de 31 de hotărâri (încheieri, sentinţe şi decizii penale) pronunţate de instanţe din circumscripţia a 10 curţi de apel, dintre care una rămasă definitivă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală (anexele nr. 1-31). Dintre acestea au fost considerate irelevante: – 4 hotărâri – menţionate în sesizare în susţinerea ambelor opinii, dar valorificate în cea de-a doua opinie jurisprudenţială (Sentinţa penală nr. 690 din 9 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. 305/122/2013, definitivă prin Decizia penală nr. 778/A din 5 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – anexa nr. 5; Sentinţa penală nr. 266 din 5 iulie 2013, pronunţată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 3.943/337/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 731/A din 17 septembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj – anexa nr. 9; Sentinţa penală nr. 165 din 29 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 6.990/118/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 951/P din 23 octombrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa – anexa nr. 16; Sentinţa penală nr. 316 din 28 aprilie 2016 a Tribunalului Argeş, pronunţată în Dosarul nr. 4.214/109/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 123/A din 15 februarie 2017 a Curţii de Apel Piteşti – anexa nr. 19); – 2 hotărâri: Sentinţa penală nr. 163 din 25 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 4.886/110/2013, definitivă prin Decizia penală nr. 727 din 3 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, în care, ca urmare a desfiinţării hotărârii de fond în calea de atac, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, în mod generic, ceea ce reliefează cea de-a doua orientare jurisprudenţială – anexa nr. 3, şi Sentinţa penală nr. 172/P.I. din 26 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8.437/30/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1.241 din 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, prin care instanţa de fond a dispus aplicarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente, fără a fi identificate şi individualizate, ilustrând cea de-a doua orientare jurisprudenţială – anexa nr. 29; – 3 hotărâri – se referă la cauze penale în care nu există obligativitatea luării măsurilor asigurătorii (Încheierea nr. 209 din 31 mai 2016 a Judecătoriei Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. 2.635/265/2015/al, definitivă prin necontestare – anexa nr. 7; Sentinţa penală nr. 115 din 26 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Jibou în Dosarul nr. 1.136/1.752/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 9 februarie 2017 a Curţii de Apel Cluj – anexa nr. 8, şi Sentinţa penală nr. 204 din 4 mai 2016 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 15.841/303/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1.599 din 25 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală – anexa nr. 27). 3.2. Referindu-se la cea de-a doua orientare jurisprudenţială, care a stabilit că măsura asigurătorie se poate dispune asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în mod generic, chiar dacă nu există nicio dovadă că ar exista bunuri în patrimoniul acestuia, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că s-a avut în vedere împrejurarea că în cadrul condiţiilor generale de luare a măsurilor asigurătorii nu se prevede obligaţia ca bunurile să fie identificate la momentul luării măsurii asigurătorii. S-a menţionat că, în această orientare, existenţa sau inexistenţa unor bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se aplice sechestrul este o problemă de executare a măsurii dispuse de instanţă. În acest sens au fost invocate un număr de 41 de hotărâri (încheieri, sentinţe şi decizii penale) pronunţate de instanţe din circumscripţia a 10 curţi de apel (anexele nr. 32-72), dintre care 9 hotărâri au rămas definitive înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Dintre acestea au fost considerate irelevante 2 hotărâri, întrucât se referă la cauze penale în care nu există obligativitatea luării măsurilor asigurătorii: Sentinţa penală nr. 1.085 din 14 mai 2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 21.143/302/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 138 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală – anexa nr. 50, şi Sentinţa penală nr. 6 din 14 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Jibou în Dosarul nr. 967/1.752/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 473/A din 30 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj (anexa nr. 60). În susţinerea primei opinii jurisprudenţiale a fost exemplificată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, respectiv deciziile nr. 132 din 19 ianuarie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.455/62/2011, nr. 1.532 din 11 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.753/87/2011, şi Decizia nr. 715 din 13 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.952/108/2011. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că hotărârile exemplificate în sesizare, în susţinerea ambelor orientări jurisprudenţiale, sunt relevante, chiar dacă au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, întrucât normele juridice anterioare, reţinute în cuprinsul acestor hotărâri (art. 163 – 167 din Codul de procedură penală anterior) se regăsesc în reglementarea actuală (art. 249 – 259 din Codul de procedură penală). A precizat că măsurile asigurătorii prevăzute în art. 249 – 256 din Codul de procedură penală în titlul V (Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale), capitolul III (Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii) cuprind reglementări similare cu cele din Codul de procedură penală anterior (art. 163 – 170) în ceea ce priveşte: natura normei (măsură procesuală cu caracter real, funcţionalitatea fiind doar asigurătorie, şi nu reparatorie), scopul (necesitatea de a conferi părţii civile şi statului protecţie împotriva insolvabilităţii debitorului şi de a garanta posibilitatea unei reparări eficiente a pagubei produse prin infracţiune, a executării amenzii ori a măsurilor de siguranţă a confiscării speciale sau extinse), efectul măsurii (indisponibilizarea bunurilor în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini), obiect (bunuri mobile corporale şi incorporale sau sume de bani datorate de către terţi celui faţă de care se ia măsura – în cazul popririi şi bunurile imobile în cazul notării ipotecare). Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală statuează că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. Totodată, a menţionat că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 (Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016) şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 (Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016) s-a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor (paragraful 14 din Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016). De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut (paragraful 17 din Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016) că reglementarea acestor excepţii a fost determinată în mod special de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestei infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate, iar acest fapt obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat (…) caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor (paragraful 23 din Decizia nr. 320 din 17 mai 2016). Potrivit opiniei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, măsurile asigurătorii se realizează prin aplicarea pe bunurile indisponibilizate a unui sechestru [art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală], iar în funcţie de obiectul măsurilor, doctrina l-a clasificat în: sechestrul penal asupra bunurilor mobile corporale (art. 252 din Codul de procedură penală), sechestrul penal asupra bunurilor imobile – notarea ipotecară [art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală] sau poprire (art. 254 din Codul de procedură penală). În cuprinsul art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut limitele în care pot fi urmărite bunurile, neputând a fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice, unei alte persoane de drept public sau cele exceptate de lege. S-a arătat că dispoziţiile art. 252 din Codul de procedură penală reglementează obligaţia organului care procedează la aplicarea sechestrului să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, iar alin. (2) al aceluiaşi text prevede necesitatea ridicării obligatorii a bunurilor care fac obiectul măsurii în cazul bunurilor perisabile, obiectelor din metale sau pietre preţioase, mijloacelor de plată străine, titlurilor de valoare internă, obiectelor de artă şi de muzeu, colecţiilor de valoare şi sumelor de bani. De asemenea, conform art. 253 din Codul de procedură penală, toate procedurile de identificare, evaluare a obiectelor găsite, precum şi activităţile organelor de executare se consemnează într-un proces-verbal de sechestru în care vor fi descrise activităţile desfăşurate, evaluarea bunurilor, măsurile luate în legătură cu acestea, obiecţiile suspectului/inculpatului, ale părţii responsabile civilmente sau ale persoanei interesate, precum şi posibilitatea ca bunurile să fie valorificate la cerere sau din oficiu de către organele judiciare. Tot astfel, potrivit art. 253 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, sunt obligatorii notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate şi înscrierea ipotecară asupra bunurilor mobile sechestrate. În acest context, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că instanţa de contencios constituţional a stabilit că „a doua etapă din cadrul procedurii privind măsurile asigurătorii, după dispunerea lor de către organul judiciar competent, constă în executarea lor, aducerea lor la îndeplinire. Sechestrul asigurător se instituie diferenţiat în funcţie de tipul bunurilor, mobile sau imobile, iar dispoziţia de sechestrare conţine fie descrierea bunului, fie valoarea până la concurenţa căreia se estimează despăgubirea ori confiscarea specială sau extinsă” (paragraful 20 din Decizia nr. 629/2015). Astfel, în raport cu aceste dispoziţii s-a susţinut că se poate concluziona că bunurile trebuie să existe în patrimoniul persoanei vizate de sechestrul asigurător la momentul aducerii la îndeplinire a măsurii. Totodată, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că un alt argument care susţine această concluzie este faptul că, la momentul instituirii sechestrului asigurător, bunurile trebuie evaluate, prin raportare la valoarea probabilă a pagubei, altfel prin indisponibilizarea tuturor bunurilor mobile sau imobile s-ar ajunge la o valoare superioară valorii probabile a pagubei. Pe de altă parte, opinia formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că măsurile de publicitate obligatorii, atât în cazul bunurilor imobile sechestrate (registrul de carte funciară), cât şi al bunurilor mobile supuse aceleiaşi măsuri (arhiva de garanţii reale mobiliare) nu pot fi dispuse asupra unui bun viitor, imposibil de evaluat, incert de regăsit în patrimoniul vizat de măsură. Aceeaşi concluzie se impune şi din perspectiva analizei dispoziţiilor art. 952 din Codul de procedură civilă cu privire la sechestrul asigurător, care prevăd că sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu. S-a considerat că raţiunea instituirii măsurilor asigurătorii în materie penală nu diferă de cele în materie civilă sau fiscală, finalitatea fiind aceeaşi, respectiv conservarea şanselor de executare a viitorului titlu executoriu, subliniindu-se că în situaţia adoptării, în cadrul procesului penal, a măsurilor asigurătorii pentru conservarea drepturilor părţii civile cu privire la despăgubiri, dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul unei executări silite civile, astfel că vor fi avute în vedere limitările prevăzute de legea civilă şi procesual civilă în privinţa bunurilor urmăribile. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că doctrina şi jurisprudenţa au statuat, în materie procesual civilă, că măsurile asigurătorii sunt mijloace procesuale, iar nu măsuri de executare silită, având ca scop asigurarea creditorului asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite, dacă va obţine titlul executoriu. În ceea ce priveşte poprirea s-a susţinut că, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală, obiectul acestei măsuri îl formează sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit. Întrucât scopul instituirii popririi este acela de a imobiliza de la terţul poprit sumele de bani datorate inculpatului sau părţii responsabile civilmente, pentru ca aceştia să nu procedeze la ascunderea sau cheltuirea lor, pentru înfiinţarea popririi, s-a apreciat că creanţa va trebui să fie certă şi lichidă (în cuantum determinat sau determinabil), dar nu şi neapărat exigibilă, scadentă. Prin urmare, în opinia formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a considerat că pot fi supuse popririi şi sume pe care terţul le va datora în viitor debitorului, însă în baza unor raporturi juridice preexistente la momentul instituirii măsurii asigurătorii. S-a susţinut că această concluzie se desprinde şi din interpretarea dispoziţiilor prevăzute de art. 254 alin. (2) din Codul de procedură penală, din care reiese că sumele de bani asupra cărora s-a dispus poprirea vor fi consemnate de către debitori la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare în 5 zile de la scadenţă, admiţându-se, implicit, că la momentul luării măsurii sumele nu erau datorate de terţul poprit. De altfel, s-a precizat că şi dispoziţiile procesual civile, respectiv art. 970 din Codul de procedură civilă, prevăd că poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor şi în temeiul unor raporturi juridice existente. Pe de altă parte, s-au apreciat drept relevante în materia popririi şi dispoziţiile art. 781 din Codul de procedură civilă, care se referă la sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile, datorate debitorului ori deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. S-a subliniat că şi doctrina a consacrat faptul că pot face obiectul măsurii popririi şi sumele de bani ce vor fi datorate în viitor. În concluzie, s-a menţionat că cerinţa existenţei bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii în patrimoniul persoanei vizate de aceste măsuri trebuie privită diferit, în funcţie de felul măsurii asigurătorii dispuse: bunurile mobile şi imobile ce fac obiectul sechestrului asigurător trebuie să existe, la momentul dispunerii măsurii, în patrimoniul suspectului sau inculpatului, respectiv părţii responsabile civilmente, în timp ce măsura popririi asigurătorii poate viza atât sume de bani existente, cât şi sume de bani viitoare. 4. Raportul asupra recursului în interesul legii În raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a apreciat că din interpretarea coroborată a art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală este admisibilă sesizarea referitoare la obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate. Judecătorul-raportor a apreciat că nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, a subliniat că art. 954 din Codul de procedură civilă prevede explicit lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul. Prin urmare, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, soluţia rămâne aceeaşi, şi anume: determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii, precizând că, la acelaşi moment procesual, urmează a fi discutate şi eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 5.1. Dispoziţii legale aplicabile 5.1.1. Constituţia României Art. 53. – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.” 5.1.2. Codul de procedură penală Capitolul II Acţiunea civilă Articolul 19 Obiectul şi exercitarea acţiunii civile „(…) (2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. (…) (5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.” Capitolul III Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii Articolul 249 Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii „(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse