Decizia nr. 20 din 16 octombrie 2017

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar privind „modalitatea de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi [art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală], respectiv aceasta este cea prevăzută de dispoziţiile art. 269 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală sau cea prevăzută de dispoziţiile art. 271 din Codul de procedură penală.”

Examenul jurisprudenţial În urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, în privinţa termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi [art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală], s-a identificat problema de drept referitoare la calculul acestui termen, respectiv dacă acesta se calculează potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală sau se calculează potrivit dispoziţiilor art. 271 din Codul de procedură penală. Problema de drept s-a ivit ca urmare a faptului că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres natura acestui termen, modalitatea de calcul şi nici sancţiunea nerespectării acestuia, precum şi ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care s-a statuat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este unul imperativ, peremptoriu.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti Într-o primă orientare, se consideră că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen privind măsurile preventive sau restrictive de drepturi şi se calculează potrivit art. 271 din Codul de procedură penală, respectiv pe zile pline (ziua de la care începe şi cea în care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia). Într-o a doua orientare, instanţele au considerat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se calculează potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (în calculul termenului nu se socoteşte ziua în care începe să curgă termenul şi nici ziua în care se împlineşte).

Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se calculează potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, acest mod de calcul fiind de natură a garanta exigenţele şi garanţiile pentru care a fost instituit termenul.

Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză, a apreciat că sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este admisibilă, concluzionând că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, respectiv în calculul termenului nu se socoteşte ziua în care începe să curgă termenul şi nici ziua în care se împlineşte, iar în situaţia în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare anterioare. În esenţă, judecătorul-raportor a menţionat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen procedural, minim, de regresiune, iar nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, devenind incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 6.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată. Astfel, cu privire la condiţia de admisibilitate, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 472 din Codul de procedură penală, rezultă faptul că legiuitorul a stabilit drept criteriu pentru aprecierea admisibilităţii existenţa unor probleme de drept soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, condiţie îndeplinită în cauză. Evaluarea interesului sesizării se analizează de către titularul acţiunii, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică doar existenţa jurisprudenţei divergente ca o condiţie de admisibilitate. Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, în practica instanţelor de judecată fiind conturate două orientări: Într-o primă orientare, instanţele au considerat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen privind măsurile preventive sau restrictive de drepturi şi se calculează potrivit art. 271 din Codul de procedură penală, respectiv pe zile pline (ziua de la care începe şi cea în care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia). Într-o a doua orientare, instanţele au considerat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se calculează potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, acest mod de calcul fiind de natură a garanta exigenţele şi garanţiile pentru care a fost instituit termenul. Dispoziţiile legale supuse interpretării şi aplicării unitare: Codul de procedură penală Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale Art. 235. – (1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive. (2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii. Ziua şi ora stabilite se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. (3) Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (3) Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Ascultarea inculpatului se poate face cu acordul acestuia şi în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a unui interpret, şi prin videoconferinţă, la locul de deţinere. (4) În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau când, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Dispoziţiile art. 204 alin. (7) teza finală se aplică în mod corespunzător. (5) Participarea procurorului este obligatorie. (6) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia. Art. 268. – (1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. (2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. (3) Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi. Art. 269. – (1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. (3) Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. (4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Art. 271. – În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia. 6.2. Pe fondul recursului în interesul legii Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală. Această desfăşurare în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp. Aceasta este raţiunea pentru care printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil se înscrie şi condiţia privitoare la timpul în care trebuie să se înfăptuiască un astfel de act. Reglementarea în legea procesual penală a elementului timp se face cu ajutorul instituţiei procedurale a termenelor. Termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale. Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval de timp înăuntrul căruia sau după atingerea căruia să se poată îndeplini un act procesual sau înfăptui un act procedural. Termenul operează asupra drepturilor, facultăţilor sau îndatoririlor subiecţilor procesuali pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal. În funcţie de natura drepturilor şi intereselor în considerarea cărora sunt instituite, termenele se clasifică în termene procedurale şi termene substanţiale. Termenele procedurale sunt instituite în considerarea unor drepturi sau interese procesuale, reglementarea lor disciplinând activităţile ce se includ în sfera procesului penal. Termenele substanţiale, spre deosebire de cele procedurale, sunt reglementate în considerarea unor drepturi sau interese extraprocesuale. În funcţie de sensul în care sunt calculate, termenele procedurale pot fi de succesiune, calculându-se în sensul curgerii timpului, şi de regresiune, acestea din urmă calculându-se în sensul invers al curgerii timpului. În raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii şi orânduitorii (de recomandare). Această clasificare este specifică termenelor procedurale şi se face în raport cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului. În considerentele Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a reţinut că „Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1) – (3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare” (paragraful 26). În conţinutul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale s-a statuat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, devenind incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen. Or, cele două sancţiuni, decăderea (ca sancţiune procedurală proprie) şi nulitatea (ca sancţiune procedurală derivată ce decurge din decădere), sunt specifice doar termenelor procedurale, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională a României la paragraful 26 din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015. În partea finală a art. 269 alin. (1) din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut o excepţie (în afară de cazul când legea dispune altfel), însă această excepţie vizează momentul de la care începe să curgă termenul, iar nu modalitatea de calculare a termenelor procedurale ce a fost stabilită expres în alin. (2)-(4) ale aceluiaşi articol. În raport cu aceste argumente, termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen procedural, minim, de regresiune şi se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, respectiv în calculul termenului nu se socoteşte ziua în care începe să curgă termenul şi nici ziua în care se împlineşte, iar în situaţia în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare anterioare. În considerarea celor expuse, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş şi va stabili că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală.