ÎCCJ, Decizia nr. 27/2017

Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Sesizarea s-a realizat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, atașându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudență relevantă.

Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, republicată, denumită în continuare Legea nr. 8/2006:

Problema de drept ce a creat divergență de practică judiciară vizează stabilirea instanței competente material și funcțional care trebuie să soluționeze în prima instanță contestațiile formulate de pensionarii sistemului public de pensii, ce au și calitatea de membri ai uniunii de creatori, împotriva deciziilor emise de Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naționale, prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006.

În stabilirea competenței materiale și funcționale a primei instanțe, divergența de opinie a rezultat din interpretarea diferită a dispozițiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006 și art. 9 din aceeași lege.

În cadrul Curții de Apel Brașov - Secția civilă, problema de drept care a generat practica divergentă s-a ivit în cadrul soluționării cauzelor privind conflictul negativ de competență între Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Brașov și Secția I civilă - Complet specializat litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul aceluiași tribunal.

În fapt, litigiile au ca obiect contestațiile formulate de pensionarii din sistemul pensiilor militare de stat și din domeniul apărării naționale, ordinii publice și securității naționale, ce au și calitatea de membri ai uniunilor de creatori, împotriva deciziilor de încetare a indemnizației prevăzute de art. 1 din Legea nr. 8/2006, în contradictoriu cu emitentul deciziilor, Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale.

Deciziile au fost emise ca urmare a încetării calității de pensionar în sistemul public de pensii a beneficiarilor acestora, începând cu luna ianuarie 2016, pe considerentul că aceștia, aplicându-li-se prevederile Legii nr. 223/2015, devin pensionari ai sistemului pensiilor militare de stat, fiind eliminați de la beneficiul Legii nr. 8/2006 în temeiul căreia au primit indemnizația lunară descrisă la art. 1 din Legea nr. 8/2006.

Trebuie remarcat că, ulterior, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 83/2016 în sensul completării unor dispoziții din Legea nr. 8/2006, specificând faptul că dispozițiile Legii nr. 8/2006 se aplică în mod corespunzător și pensionarilor sistemului pensiilor militare de stat și alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naționale, ordinii publice și securității naționale, indiferent de data înscrierii la pensie, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta lege, însă aceste dispoziții sunt aplicabile de la data intrării lor în vigoare.

O primă opinie, minoritară, a dat prevalență dispozițiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006, stabilind că aceste contestații se soluționează în primă instanță de tribunal, ca litigii de contencios administrativ, în cadrul secției de contencios administrativ și fiscal.

S-a reținut că decizia de stabilire (punere în plată) a indemnizației lunare acordate pensionarilor din sistemul public de pensii potrivit Legii nr. 8/2006 este cenzurată de instanța de contencios administrativ, iar, potrivit principiului simetriei juridice, decizia de încetare a plății acestei indemnizații nu poate fi cenzurată decât de aceeași instanță. De asemenea, faptul că, în cuprinsul deciziei contestate, se face referire la încetarea calității reclamantului de pensionar în sistemul public de pensii și încadrarea acestuia în calitatea de pensionar al sistemului de pensii militare, nu poate atrage competența unui complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale, întrucât competența unei instanțe nu poate fi stabilită în mod diferit, în funcție de motivele invocate în emiterea deciziei contestate.

Chiar Legea nr. 8/2006 a prevăzut, în mod expres, că decizia de stabilire a indemnizației lunare acordate pensionarilor din sistemul public de pensii este un act administrativ care trebuie cenzurat de instanța de contencios administrativ și, pe cale de consecință, și decizia de încetare a acordării acestei indemnizații nu poate fi decât în competența aceleiași instanțe, indiferent de motivele de nelegalitate a acestui act administrativ invocate de către partea interesată.

Deci, prin aceeași lege, nu pot fi reglementate căi diferite de contestare a deciziei de încetare. În plus, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.650/2006) prevăd, la art. 8, că indemnizația lunară se acordă începând cu luna următoare celei în care a fost depusă cererea la casa teritorială de pensii, că admiterea sau respingerea cererii se face prin decizie emisă de casa teritorială de pensii care poate fi contestată conform Legii contenciosului administrativ, iar încetarea plății lunare a indemnizației este reglementată de art. 10 care nu indică în mod expres o altă cale procedurală de contestare a deciziei de încetare.

În sensul acestei opinii s-au pronunțat: Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 285 din 2.02.2017, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Constanța, Tribunalul Olt, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea.

A doua opinie, majoritară, a dat prevalență dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 8/2006 și art. 10 alin. (1) și (3) din același act normativ, în sensul că aceste litigii sunt litigii de asigurări sociale și se soluționează în primă instanță de tribunale - complet specializat de litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul secției civile.

Au fost avute în vedere următoarele argumente:

Dispozițiile art. 5 alin. (4) din lege, care fac trimitere la Legea nr. 554/2004, se referă la contestația formulată împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor la indemnizație. Față de obiectul acțiunii, contestație împotriva deciziei de încetare a indemnizației stabilite conform Legii nr. 8/2006, este incidentă jurisdicția din domeniul pensiilor din sistemul public și alte drepturi de asigurări sociale.

Conform art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel.

Potrivit art. 153 lit. d) din aceeași lege, tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind hotărârile Comisiei centrale de contestații și ale comisiilor de contestații care funcționează în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații privind deciziile de pensie.

De asemenea, potrivit art. 153 lit. f) din Legea nr. 263/2010, tribunalul soluționează în primă instanță litigiile privind refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale.

Art. 5 alin. (4) din lege nu poate fi însă interpretat în sensul că ar conferi instanței de contencios administrativ competența de soluționare a cauzelor privind deciziile emise de casele de pensii în legătură cu indemnizația prevăzută de Legea nr. 8/2006.

În primul rând, se remarcă redactarea diferită a textului art. 5 alin. (4) față de cel al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 8/2006. Atunci când a dorit să confere instanței de contencios administrativ competența de soluționare a contestațiilor privind dovada de membru în uniunile de creatori, legiuitorul a utilizat expresia "poate fi contestată potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004" - în sensul că Legea nr. 554/2004 se aplică în ansamblul său, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile referitoare la competență. Dimpotrivă, când reglementează contestarea deciziei de punere în plată, legiuitorul utilizează formularea "poate fi contestată de solicitant, în condițiile Legii nr. 554/2004" - înțelegând așadar să facă trimitere doar la condițiile de contestare prevăzute de Legea nr. 554/2004.

În al doilea rând, având în vedere condițiile prevăzute de lege pentru acordarea indemnizației, respectiv aceea de a fi, pe de o parte, pensionar în sistemul public de pensii, și, pe de altă parte, membru al unei uniuni de creatori de utilitate publică, se constată că, de îndată ce aspectele privind calitatea de membru al uniunii de creatori sunt definitiv tranșate de instanța de contencios administrativ, în condițiile art. 3 alin. (2), singurele chestiuni cu potențial litigios sunt cele privind calitatea de pensionar al sistemului public de pensii, cum este cazul și în speță, cuantumul indemnizației, stabilit prin raportare la pensia cuvenită, ori plata efectivă a acesteia, așadar chestiuni ce țin de domeniul pensiilor, fiind așadar firesc să fie date în competența de soluționare a instanțelor de asigurări sociale, așa cum prevede art. 9 din Legea nr. 8/2006.

Nu în ultimul rând, o interpretare a art. 5 alin. (4) din lege în sensul că se conferă competență instanțelor de contencios administrativ în ce privește deciziile privind stabilirea, încetarea ori plata indemnizației ar lipsi de conținut dispozițiile art. 9 care prevăd expres că indemnizației i se aplică, în mod corespunzător, prevederile referitoare la jurisdicția din domeniul pensiilor, fără nicio distincție în funcție de obiectul propriu-zis al litigiului.

Art. 9 se referă, pe de o parte, la prevederile referitoare la stabilirea, suspendarea, încetarea, plata pensiilor și răspunderea juridică - așadar la normele de drept material, iar, pe de altă parte, la jurisdicția din domeniul pensiilor - așadar, în mod distinct, la normele procedurale și de competență, acestea din urmă fiind deopotrivă aplicabile, în mod corespunzător, în cazul indemnizației prevăzute de Legea nr. 8/2006.

În speță nu se atacă o decizie de punere în plată a indemnizației, ci una de încetare a plății, astfel că art. 5 alin. (4) nu poate fi reținut ca incident nici din această perspectivă. Acest articol se referă expres la decizia de punere în plată, iar, față de prevederile cu caracter general ale art. 9 în materie de competență, textul de la art. 5 alin. (4) ar putea fi considerat cel mult o excepție, care nu poate primi decât o interpretare restrictivă.

De asemenea, potrivit art. 101 din Legea nr. 223/2015 care reglementează dispoziții legale referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat, litigiile privind stabilirea și plata drepturilor de pensii se soluționează în primă instanță de către tribunale, iar conform art. 102 al aceluiași act normativ, competența teritorială în soluționarea cererilor îndreptate împotriva caselor de pensii sectoriale revine instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul.

În continuare, art. 103 din Legea nr. 223/2015 stipulează că hotărârea tribunalului poate fi atacată cu apel.

Se observă că temeiul de drept al emiterii deciziei contestate, în unele spețe, respectiv al deciziei de încetare a indemnizației prevăzute de art. 1 din Legea nr. 8/2006, este reprezentat de art. 109 alin. (1), art. 110 alin. (1) coroborat cu art. 123 din Legea nr. 223/2015, astfel încât judecătorul fondului trebuie să acorde prioritate normei speciale care conferă competență materială tribunalelor și, respectiv, curților de apel. Nu atrage automat competența contenciosului administrativ calitatea de instituție/autoritate publică, aceasta fiind o competență specială, care intervine doar în cazurile și condițiile prevăzute expres de legiuitor, cu atât mai mult cu cât, în speța de față, dispozițiile Legii nr. 223/2015 sunt deosebit de clare privind competența instanței, ce aparține completelor specializate în soluționarea cauzelor vizând jurisdicția asigurărilor sociale, respectiv tribunalului, secția civilă, conform art. 95 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, emiterea unei decizii de către o autoritate/instituție publică nu determină implicit competența instanței de contencios prin prisma caracterului de act administrativ și a rangului autorității publice, în condițiile existenței unui act normativ cu caracter special care reglementează o anumită competență materială.

În același timp, menționarea eronată în cuprinsul deciziei contestate a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 nu obligă judecătorul fondului a aprecia, în mod automat, asupra competenței instanței de contencios administrativ, de vreme ce această normă legală nu se regăsește în norma specială reglementată de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, act normativ invocat de însăși pârâtă.

În sensul acestei opinii s-au pronunțat: Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3.161 din 15.11.2016, Tribunalul Neamț, instanțele din raza teritorială a Curții de Apel București, Tribunalul Cluj, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești.

La nivelul Curții Constituționale, a fost identificată, cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, Decizia nr. 332 din 23 martie 2010 a instanței de contencios constituțional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010.

Obiectul excepției de neconstituționalitate l-au constituit prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, excepție respinsă ca fiind inadmisibilă la data de 23 martie 2010.

Curtea a observat că, prin inițierea Legii nr. 8/2006, legiuitorul a urmărit instituirea unui beneficiu pentru membrii pensionari ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, având în vedere atât importanța socială a activității de creație, cât și necesitatea creării unor condiții de viață mai bune pentru creatorii de valori spirituale aflați, în majoritatea lor, într-o situație materială precară.

Alături de condițiile prevăzute inițial pentru ca o persoană să se bucure de beneficiul instituit de Legea nr. 8/2006, condiții ce apăreau ca justificate în raport cu obiectivele actului normativ și care se refereau la calitatea de pensionar și calitatea de membru al uniunilor de creatori prevăzute de lege, este introdusă o nouă condiție, privind dobândirea dreptului la pensie în sistemul public de pensii. Această condiție, care creează o diferențiere între pensionarii având calitatea de membri ai uniunilor de creatori în funcție de sistemul de pensii la care aparțin, ar fi justificată în măsura în care s-ar putea stabili existența unei legături strânse între acordarea indemnizației lunare prevăzute de Legea nr. 8/2006 și calitatea de pensionar în sistemul public.

S-a reținut că, având în vedere ansamblul Legii nr. 8/2006, care, așa cum se arată încă din titlu, circumscrie acordarea indemnizației doar pentru pensionarii sistemului public de pensii, în realitate, problema pusă în discuție vizează o omisiune legislativă, respectiv o problemă de legiferare pe care doar intervenția legiuitorului o poate complini.

Ministerul Public a transmis punctul de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, în sensul primei opinii minoritare, și anume că litigiile având ca obiect contestații îndreptate împotriva deciziilor de încetare a plății indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, formulate de membrii uniunii de creatori care au și statut de pensionari din sistemul pensiilor militare de stat și din domeniul apărării naționale, ordinii publice și securității naționale, sunt de competența instanței de contencios administrativ și fiscal.

Se arată că, în demersul de identificare a instanței competente să soluționeze contestațiile de genul celor ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, trebuie pornit de la distincția între cazurile particulare, de încetare a plății indemnizației de creator prevăzute de legea specială, și cele generale, de încetare a plății pensiei, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, respectiv Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat. Astfel, se susține că, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 8/2006, plata indemnizației încetează începând cu luna următoare celei în care beneficiarul a decedat sau în cazul pierderii calității de membru, pe baza comunicării efectuate în acest sens de conducerea persoanei juridice prevăzute la art. 1 alin. (1).

Conform dispozițiilor art. 10 lit. b) și c) dinHotărârea Guvernului nr. 1.650/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 968 din 4 decembrie 2016, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 960/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1034 din 22 decembrie 2016, "încetarea plății indemnizației lunare se face în următoarele situații: (...)

Pe lângă aceste situații expres prevăzute de lege, mai pot fi incluse în categoria cazurilor de încetare a plății indemnizației și acele situații care decurg din neîntrunirea unora dintre condițiile cerute de Legea nr. 8/2006 pentru acordarea indemnizației, cum ar fi retragerea statutului de utilitate publică al uniunii de creatori respective sau pierderea calității de pensionar în sistemul public de pensii al beneficiarului indemnizației - cazul de față.

Conform dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 8/2006, punerea în plată a indemnizației se face în baza deciziei casei teritoriale de pensii competente, iar potrivit alin. (4), această decizie poate fi contestată de solicitant în condițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Așadar, dacă punerea în plată a indemnizației prin decizia casei de pensii poate fi contestată în condițiile legii contenciosului administrativ, potrivit regulilor de simetrie juridică, este logic și firesc ca și decizia de încetare a plății acesteia să poată fi contestată potrivit aceleiași legi.

Nici ca natură juridică, indemnizația prevăzută de Legea nr. 8/2006 nu reprezintă un drept de asigurări sociale, ci legiuitorul a urmărit instituirea unui beneficiu pentru membrii pensionari ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, având în vedere atât importanța socială a activității de creație, cât și necesitatea creării unor condiții de viață mai bune pentru creatorii de valori spirituale aflați, în majoritatea lor, într-o situație materială precară.

Totodată, plata drepturilor prevăzute de Legea nr. 8/2006 nu se asigură din bugetul asigurărilor sociale de stat, ci, așa cum prevăd dispozițiile art. 8 din aceeași lege, fondurile necesare plății acestora se plătesc din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii și Justiției Sociale, iarart. 11 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.650/2006, dispune clar că indemnizația lunară nu face parte din pensie și se evidențiază distinct pe documentul cu care se face plata pensiei.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 10 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 8/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.650/2006, încetarea plății pensiei conform prevederilor Legii nr. 263/2010 sau ale Legii nr. 223/2015 atrage încetarea plății indemnizației lunare prevăzute de Legea nr. 8/2006.

Datorită legăturii de conexitate dintre indemnizația prevăzută de Legea nr. 8/2006, ca simplu drept bănesc, și dreptul la pensia în sistemul public sau militar, ca drept de asigurări sociale, jurisdicția de dreptul asigurărilor sociale se va extinde și în privința cauzelor având ca obiect contestațiile asupra modului de stabilire a indemnizațiilor, însă doar pentru acele situații în care cauzele de încetare/suspendare a plății acestora decurg din chiar cauzele de încetare/suspendare a plății pensiilor - ca bază de calcul pentru indemnizații - de care sunt indisolubil legate.

În acest sens au fost edictate prevederile art. 9 și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 8/2006, conform cărora prevederile referitoare la stabilirea, suspendarea, încetarea, plata pensiilor, răspunderea juridică și jurisdicția din domeniul pensiilor din sistemul public/din sistemul pensiilor militare de stat se aplică în mod corespunzător și indemnizației stabilite în condițiile acestei legi.

Aceste dispoziții reprezintă totodată imaginea în oglindă a dispozițiilor similare din art. 117 din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 75 din Legea nr. 223/2015, conform cărora prevederile acestor legi referitoare la stabilirea și modificarea drepturilor de pensie, la încetarea, suspendarea și reluarea plății acestora se aplică și indemnizațiilor acordate prin legi speciale, ale căror stabilire și plată se află, potrivit legii, în competența materială a caselor teritoriale de pensii, respectiv a caselor de pensii sectoriale, cu excepția situațiilor în care legea specială de reglementare dispune altfel.

Poziția de dependență a dreptului la indemnizația prevăzută de Legea nr. 8/2006 în raport cu dreptul principal la pensia în sistemul public/sectorial implică în mod necesar aplicarea unui regim unitar atât principalului, cât și accesoriului, care în plan procesual se traduce prin supunerea amândurora acelorași reguli de competență, și anume jurisdicției de dreptul asigurărilor sociale.

Astfel, atunci când cauzele de încetare a plății indemnizației coincid cu cauzele de încetare a plății pensiei sau, mai bine spus, când încetarea plății indemnizației este consecința încetării plății pensiei, de care este inseparabil legată, este absolut firesc să se acorde un singur tratament de către instanța specializată în materia dreptului asigurărilor sociale.

În concluzie, ori de câte ori cauza de încetare a plății indemnizației constă în lipsa uneia dintre condițiile de acordare a acesteia cerute de Legea nr. 8/2006 (lipsa calității de membru a unei uniuni de creatori, lipsa/pierderea statutului de utilitate publică a uniunii de creatori, lipsa calității de pensionar în sistemul public, adică nonprivat de pensii), competența de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor administrative ale caselor de pensii de încetare a plății indemnizației aparține secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006.

În mod corelativ, în situația în care încetarea plății indemnizației își are izvorul într-unui dintre cazurile prevăzute de art. 113 din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 71 din Legea nr. 223/2015 de încetare a plății pensiei înseși, devin aplicabile dispozițiile art. 9, respectiv art. 10 alin. (3) din Legea nr. 8/2006, care conferă competența de soluționare a contestațiilor instanței specializate de jurisdicția asigurărilor sociale.

Punctul de vedere al Curții de Apel Brașov - Secția civilă este în sensul opiniei majoritare anterior expuse. La nivelul acestei instanțe, practica în soluționarea conflictelor de competență menționate s-a unificat în urma ședinței din 25 februarie 2017, organizată în temeiul art. 25 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, în sensul stabilirii competenței materiale și funcționale de soluționare a acestor contestații în favoarea Secției I civile - complet specializat de litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul tribunalului.

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (4) și art. 9 din Legea nr. 8/2006, instanța competentă să soluționeze în prima fază procesuală contestațiile formulate de pensionarii sistemului public de pensii, ce au și calitatea de membri ai uniunii de creatori, împotriva deciziilor emise de Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naționale, prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, este tribunalul, în complet specializat de litigii de asigurări sociale.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că această condiție legală este îndeplinită în ceea ce îl privește pe titularul sesizării.

Așadar, prezentul recurs este exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaște legitimare procesuală, și anume Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, ce poate fi titular al sesizării pentru promovarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare.

Art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive. Din analiza textului de lege se pot desprinde patru condiții cerute pentru admisibilitatea recursului în interesul legii, și anume: existența unei probleme de drept; această problemă de drept să fi primit dezlegări diferite; soluțiile să fie date prin hotărâri judecătorești definitive; nu în ultimul rând, ca o condiție formală, hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

În primul rând, obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, și anume privește probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a stabili competența materială și funcțională în soluționarea litigiilor având ca obiect contestația îndreptată împotriva deciziilor de încetare a plății indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, formulată de membrii uniunii de creatori care au și statut de pensionari din sistemul pensiilor militare de stat și din domeniul apărării naționale, ordinii publice și securității naționale, respectiv stabilirea naturii litigiului, dacă este un litigiu de asigurări sociale sau de contencios administrativ.

Pe de altă parte, s-a făcut dovada că soluțiile date de către instanțele judecătorești problemei deduse judecății sunt contradictorii, unele instanțe stabilind competența de soluționare a acestor cauze în favoarea tribunalului, ca litigii de contencios administrativ, în cadrul secției de contencios administrativ și fiscal, altele în favoarea tribunalului, completul specializat de litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul secției civile, ca litigii de asigurări sociale.

De asemenea, este întrunită și cerința ca soluțiile diferite să fie date prin hotărâri judecătorești definitive, fiind atașate la memoriul de recurs copii ale acestor hotărâri definitive.

Este îndeplinită și condiția privind respectarea cerințelor de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul tuturor curților de apel din țară, prezentul recurs în interesul legii având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluționată în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de mai multe instanțe judecătorești de pe teritoriul țării.

Drept urmare, prezentul recurs în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă.

Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată este aceea de a stabili instanța competentă material și funcțional să soluționeze în primă instanță contestațiile formulate de pensionarii sistemului public de pensii, ce au și calitatea de membri ai uniunii de creatori, împotriva deciziilor emise de Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naționale, prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006.

Deciziile au fost emise ca urmare a încetării calității de pensionar în sistemul public de pensii a beneficiarilor indemnizației, începând cu data de 1.01.2016, pe considerentul că au devenit, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 223/2015, pensionari ai sistemului pensiilor militare de stat, fiind eliminați de la beneficiul Legii nr. 8/2006, în temeiul căreia au primit indemnizația lunară.

Trebuie remarcat faptul că, ulterior, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 83/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 4 mai 2016, în sensul completării Legii nr. 223/2015, prevăzând în mod expres că dispozițiile Legii nr. 8/2006 se aplică în mod corespunzător și pensionarilor sistemului pensiilor militare de stat și alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naționale, ordinii publice și securității naționale, indiferent de data înscrierii la pensie, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, însă acest act normativ completator nu era în vigoare la data emiterii deciziilor contestate în cauzele care au generat practica neunitară.

Din examinarea jurisprudenței care a stat la baza promovării recursului în interesul legii se constată faptul că instanțele de judecată au un punct de vedere unitar în ceea ce privește instanța competentă material să soluționeze contestațiile mai sus amintite, în sensul că acestea se soluționează în prima fază procesuală de tribunale, soluțiile diferite privind competența funcțională a secțiilor din cadrul aceleiași instanțe, și anume secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit opiniei minoritare, respectiv secția/completul specializat de asigurări sociale.

Soluționarea problemei ce formează obiectul sesizării impune, cu prioritate, stabilirea naturii juridice a litigiului în care se contestă decizia prin care Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naționale a dispus încetarea plății indemnizației prevăzute laart. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, și anume dacă acesta este un litigiu de contencios administrativ sau un litigiu de asigurări sociale, competența materială urmând a decurge din această calificare.

Pentru aceasta, trebuie avute în vedere dispozițiile legale relevante pentru dezlegarea problemei de drept: Legea nr. 8/2006 (forma în vigoare la data de 1 ianuarie 2016):

Din examinarea coroborată a acestor dispoziții legale și a argumentelor invocate în practica judiciară, cu referire la competența funcțională a instanței în soluționarea litigiilor având ca obiect contestația formulată împotriva deciziilor de încetare a plății indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, trebuie să se dea prevalență dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 8/2006, în sensul că aceste litigii sunt litigii de asigurări sociale și se soluționează de tribunal, în complet specializat de asigurări sociale.

Soluția propusă valorifică atât interpretarea gramaticală a normelor juridice analizate, cât și interpretarea sistematică și logică a acestora, ținând seama de ansamblul reglementării Legii nr. 8/2006 și de întreaga legislație relevantă.

Astfel, este necesar a se face distincție între tipurile de litigii izvorâte din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 8/2006:

litigii având ca obiect contestația împotriva deciziei de neacordare/respingere a cererii de acordare a indemnizației prevăzute de această lege, care sunt supuse prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006, putând fi contestate de solicitant "în condițiile Legii nr. 554/2004";

litigii privind calitatea de membru al uniunii de creatori, care sunt supuse prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 8/2006, dovada eliberată în acest sens putând fi contestată "potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004";

litigii privind plata efectivă sau calitatea de pensionar al sistemului public de pensii, care sunt supuse prevederilor art. 9 din Legea nr. 8/2006, respectiv "jurisdicției din domeniul pensiilor din sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale".

Cauzele care au născut practica neunitară supusă prezentului recurs în interesul legii sunt cele ce au ca obiect decizia de încetare a plății indemnizației, ca urmare a încetării calității de pensionar al sistemului public de pensii, și se subsumează celui de-al treilea tip de litigii mai sus arătate, pentru care legiuitorul a stabilit în mod explicit, prin art. 9 din Legea nr. 8/2006, competența de soluționare în favoarea instanțelor specializate în dreptul asigurărilor sociale.

Decizia de încetare a plății indemnizației, care presupune cu necesitate existența unei decizii anterioare privind acordarea acesteia, nu se confundă cu decizia de respingere a cererii de acordare a indemnizației prevăzute de Legea nr. 8/2006, caz în care dreptul nu este acordat solicitantului ab initio.

Dacă, în ceea ce privește litigiile având ca obiect respingerea cererii de acordare a indemnizației prevăzute de Legea nr. 8/2006, competența funcțională de soluționare a acestora revine, potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006, instanței de contencios administrativ, nu aceeași este situația litigiilor având ca obiect încetarea plății indemnizației, care sunt supuse prevederilor jurisdicției asigurărilor sociale, așa cum art. 9 din Legea nr. 8/2006 prevede în mod expres.

Trebuie precizat că atragerea diferită a competenței soluționării acestor tipuri de litigii este determinată chiar de obiectul deciziei (respingerea cererii privind acordarea indemnizației, respectiv încetarea plății indemnizației), astfel că, în interpretarea propusă, nu se ajunge la situația ca decizia de încetare a plății indemnizației să fie contestată în fața unor instanțe diferite, în funcție de motivele indicate în conținutul ei.

O altă interpretare a art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/2006 ar lipsi practic de conținut dispozițiile art. 9 din același act normativ, care stabilesc în mod expres faptul că jurisdicția din domeniul pensiilor din sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale se aplică în mod corespunzător și indemnizației stabilite în condițiile Legii nr. 8/2006, fără nicio distincție în funcție de obiectul propriu-zis al litigiului.

În acest sens se reține faptul că art. 9 din Legea nr. 8/2006 nu se rezumă la a face trimitere la normele de drept material referitoare la stabilirea, suspendarea, încetarea, plata pensiilor, ci se referă, în mod distinct, la normele procedurale și de competență din domeniul pensiilor, acestea fiind aplicabile, în mod corespunzător, în ceea ce privește indemnizația prevăzută de Legea nr. 8/2006.

Cât privește calitatea emitentului deciziei de încetare a plății indemnizației, de instituție/autoritate publică, aceasta nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o atare competență specială intervine doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de legiuitor.

Astfel, în unele dintre hotărârile anexate sesizării, temeiul de drept al deciziei de încetare a plății indemnizației prevăzute de art. 1 din Legea nr. 8/2006 emise de Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naționale este reprezentat de art. 109 alin. (1), art. 110 alin. (1), coroborat cu art. 123 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat.

Or, potrivit art. 100 și 101 din Legea nr. 223/2015, jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat se realizează prin tribunale și curți de apel, litigiile privind stabilirea și plata drepturilor de pensii fiind soluționate în primă instanță de către tribunal, iar cererile îndreptate împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul reclamantul.

Prin urmare, în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente.

În același timp, menționarea eronată în cuprinsul deciziei de încetare a plății indemnizației a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 nu determină, în mod automat, competența instanței de contencios administrativ, de vreme ce norma specială reglementată de Legea nr. 223/2015 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ.

Nici argumentul întemeiat pe principiul simetriei actelor juridice nu este de natură a da suport opiniei potrivit căreia contestația formulată îm