Decizia nr. 23 din 06 noiembrie 2017

La data de 12 mai 2017, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind problema de drept menţionată anterior.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formându-se Dosarul nr. 1.442/1/2017, cu termen de soluţionare la 6 noiembrie 2017. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, rezultă că în practica instanţelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, referitor la înţelesul sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului”, ca situaţie în care este permisă prin excepţie rejudecarea pricinii de către prima instanţă şi nici referitor la modalitatea în care părţile solicită în mod expres trimiterea pricinii spre rejudecare, în ceea ce priveşte termenul şi actul de procedură prin care partea interesată ar putea face această solicitare. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa a constatat existenţa practicii neunitare în privinţa ambelor probleme de drept ce fac obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, astfel: A. În privinţa interpretării şi aplicării art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, referitor la primul motiv de anulare a hotărârii atacate şi de trimitere spre rejudecare la prima instanţă, atunci când aceasta a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, s-au conturat următoarele orientări jurisprudenţiale: A.1. Unele instanţe au reţinut că „soluţionarea procesului fără a intra în judecata fondului” implică o constatare a instanţei de apel că prima instanţă a admis în mod greşit o excepţie dirimantă, care a făcut inutilă cercetarea temeiniciei pretenţiilor din cererea introductivă. În aceste condiţii, ori de câte ori instanţele de control judiciar reţineau că, în mod eronat, au fost admise excepţii precum inadmisibilitatea, autoritatea de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale active sau pasive, prescripţia, tardivitatea etc., dacă părţile din apel solicitau aceasta, anulau sentinţa şi dispuneau trimiterea cauzei la prima instanţă pentru continuarea judecăţii. A.2. Alte instanţe au apreciat că pot ordona rejudecarea de către prima instanţă şi în situaţiile în care prima instanţă a dispus formal asupra fondului cererii, prin respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau prin admiterea acesteia în tot sau în parte, însă fără să existe o motivare a soluţiei sau dacă există lacune sau inadvertenţe ale motivării, lipsuri evidente ale probatoriului sau orice altă situaţie care ar putea fi calificată ca nefiind o reală cercetare a fondului, ce ar îndreptăţi instanţa de apel să aprecieze că nu a existat o judecată pe fond. B. În privinţa interpretării şi aplicării art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, referitor la solicitarea expresă a părţilor de a trimite pricina spre rejudecare primei instanţe prin cererea de apel ori prin întâmpinare, instanţele nu au o practică unitară referitoare la actul de procedură şi, implicit, la termenul în care partea interesată ar putea face această solicitare. B.1. Astfel, unele instanţe fac aplicarea literală a normei analizate şi apreciază că numai dacă apelantul, prin cererea conţinând calea de atac, ori intimatul, prin întâmpinare, cere textual trimiterea spre rejudecare, se impune adoptarea acestei măsuri, orice altă solicitare în acest sens (note de şedinţă, concluzii scrise sau orale etc.) neputând avea o asemenea finalitate. B.2. Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă de instanţa de apel, chiar dacă nu a fost solicitată anume prin cererea de apel sau prin întâmpinare, admiţând cererile formulate prin note ulterioare, prin concluziile orale cu ocazia dezbaterilor asupra fondului căii de atac sau chiar punând această măsură în discuţia părţilor, din oficiu (şi, uneori, chiar împotriva voinţei părţilor). V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate, până în prezent, decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 17.02.2016, s-au reţinut următoarele considerente: „14. (…) în evoluţia legislaţiei procesual civile soluţiile pe care instanţa de apel le putea pronunţa, în ipotezele analizate, au cunoscut un conţinut normativ diferit, legiuitorul propunând soluţii legislative distincte sau complementare, în virtutea competenţei sale constituţionale conferite de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală (…). 15. Curtea reţine că prin dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, criticate în prezenta cauză, legiuitorul dă prioritate principiului celerităţii judecării cauzelor faţă de cel al dublului grad de jurisdicţie, pe care, însă, nu îl elimină în totalitate, ci lasă la aprecierea părţilor din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilităţii, principiu fundamental al procesului civil, potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (…) 16. Aşadar, Curtea reţine că prin textul de lege criticat (…) nu se aduce atingere accesului liber la justiţie, întrucât Constituţia nu conţine nicio dispoziţie referitoare la numărul gradelor de jurisdicţie, iar părţile îşi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel la fel cum ar fi putut să o facă şi în situaţia în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanţe. Mai mult, textul dă posibilitatea părţii care manifestă un interes să solicite dispunerea trimiterii cauzei spre judecare primei instanţe, beneficiind în acest mod de un dublu grad de jurisdicţie. Textul legal criticat reprezintă o garanţie a aplicării art. 21 din Constituţie astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, şi prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanţe. 17. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac fac vorbire despre modul de exercitare al acestora şi nu menţionează numărul lor, doar într-o atare ipoteză renunţarea la o cale de atac ar fi putut constitui o cauză de neconstituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 92 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 6 iunie 2002, sau Decizia nr. 237 din 12 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 17 octombrie 2002). (…) „

Art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă a fost criticat şi din perspectiva faptului că nu stabileşte obligativitatea instanţei de a trimite cauza la o altă instanţă de judecată egală în grad.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 519 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 12.08.2015, respingându-se excepţia de neconstituţionalitate, s-a reţinut că scopul criticii promovate a fost ca pe această cale să se înlocuiască sintagma „poate” din cuprinsul textului de lege cu sintagma „trebuie”, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale.

În mod similar, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, reţinând că este de competenţa exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti şi că judecătorul spune dreptul pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege 1 ; de asemenea, a reţinut că accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite 2 , în funcţie de raţiunile şi imperativele pe care el însuşi le identifică 3 . 1 Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994; Decizia Curţii Constituţionale nr. 237 din 12 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 17 octombrie 2002. 2 Decizia Curţii Constituţionale nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996. 3 Decizia Curţii Constituţionale nr. 92 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 6 iunie 2002. VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În Hotărârea pronunţată la 21 iulie 2009 în Cauza Luka împotriva României (Cererea nr. 34.197/02), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că art. 6 implică faptul că deciziile instanţelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părţile au fost ascultate şi să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiţiei, atribuind instanţei obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor, fără ca această obligaţie să fie înţeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Totuşi, în ceea ce priveşte relevanţa şi incidenţa asupra rezultatului procedurii, se impune un răspuns specific şi explicit asupra motivului invocat de parte. În lipsa unui răspuns, este imposibil să se ştie dacă curtea de apel doar a neglijat acest motiv sau chiar a dorit să-l respingă şi, în această ultimă ipoteză, din ce motive. În plus, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa, conform căreia o instanţă superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă (Cauza Kyprianou împotriva Ciprului), fiind uşor de conceput ca o astfel de instanţă să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiţia ca aceasta să respecte garanţiile de la art. 6.

În Cauza Cârstea şi Grecu contra României (Hotărârea din 15 iunie 2006), s-a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 al Convenţiei din punctul de vedere al cerinţei duratei rezonabile a unui proces datorită, printre altele, repetatelor desfiinţări/casări cu trimitere la rejudecare. Recunoscând lipsa competenţei sale de a analiza maniera în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat dreptul intern, Curtea a apreciat totuşi că acele casaţii ulterioare cu retrimitere, datorate erorilor comise de instanţele inferioare cu prilejul examinării, denotă o deficienţă în funcţionarea sistemului judiciar.

În Cauza Ballai contra României (Hotărârea din 21 septembrie 2010) Curtea Europeană a observat că, în trei rânduri, „hotărârile pronunţate de instanţele interne au fost casate, dintre care de două ori cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării etc.). În afară de aceasta, strămutarea cauzei putea continua la nesfârşit, întrucât nicio dispoziţie legală nu putea să îi pună capăt. Din punctul de vedere al Curţii, instanţele naţionale ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă diligentă, ţinând seama de obiectul litigiului” (paragraful 24).

În fapt, „invitaţia” Curţii Europene a Drepturilor Omului adresată instanţelor române de a se strădui mai mult în privinţa respectării dreptului părţilor de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil este comună cererilor în care s-a constatat o succesiune de casări cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării etc.) – Cauza Floarea Pop contra României (Hotărârea din 6 aprilie 2010, paragraful 54). VII. Doctrina în materie

Orientări doctrinare cu privire la interpretarea sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului” În doctrină s-a apreciat că atunci când instanţa de apel a constatat că, în mod greşit, s-a soluţionat procesul fără a se intra în judecata fondului, pe baza unei excepţii care a fost admisă, hotărârea atacată va fi anulată şi fie se va evoca fondul, fie se va trimite cauza în rejudecare primei instanţe. S-a mai arătat că prima ipoteză a art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă are în vedere acele împrejurări care decurg din admiterea unor excepţii de fond sau chiar de formă şi care împiedică cercetarea temeiniciei acţiunii. Practic, legea cuprinde o formulă largă care include în conţinutul său toate neregulile procedurale care au determinat pronunţarea unei soluţii fără cercetarea fondului, cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat ori pe baza unor excepţii peremptorii. Însă, în cazul nesoluţionării unor cereri incidentale sau accesorii (cerere chemare în garanţie, cerere de intervenţie etc.) nu se poate pronunţa anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece art. 445 din Codul de procedură civilă nu permite completarea hotărârii pe calea apelului. Într-o opinie, art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă este interpretat sub aspectul „nesoluţionării fondului” ca reprezentând situaţia în care prima instanţă, admiţând o excepţie procesuală, nu a mai procedat la judecarea fondului; în acelaşi timp, autorul adaugă o soluţie jurisprudenţială mai veche, pronunţată în temeiul art. 297 din Codul de procedură civilă de la 1865, care ar viza şi situaţia în care instanţa a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului cauzei. De asemenea, s-a arătat că necercetarea fondului există atunci când instanţa de fond soluţionează acţiunea în tot, dar pe baza unei excepţii cu efect peremptoriu. Cu titlu de exemplu s-au menţionat situaţiile în care, în mod greşit, se respinge acţiunea pentru lipsă de capacitate procesuală, de calitate procesuală sau de interes, ca prematur formulată, inadmisibilă ori prescrisă, se admite greşit excepţia lucrului judecat ori, deşi în dispozitivul hotărârii se pronunţă pe fondul dreptului, nu motivează hotărârea adoptată în tot sau în privinţa anumitor capete de cerere, soluţia cuprinsă în dispozitiv fiind una pur formală, în lipsa unei motivări care să o susţină, când lipseşte minuta ori, deşi există, ea nu poartă semnătura judecătorului. S-a susţinut şi că sintagma „fără a intra în judecata fondului” trebuie interpretată restrictiv, acesta referindu-se exclusiv la judecata fondului, iar nu la cercetarea acestuia, intenţia legiuitorului fiind aceea de a elimina interpretarea extensivă în sensul că instanţa nu ar fi „cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare sau prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi.

Orientări doctrinare cu privire la termenul şi actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanţei de apel trimiterea cauzei spre rejudecare Într-o opinie, s-a apreciat că în cazul în care apelantul, prin cererea de apel, sau intimatul, prin întâmpinare, solicită în mod expres ca, în caz de admitere a apelului, să se trimită dosarul primei instanţe, instanţa de apel, anulând hotărârea atacată, nu va putea să reţină cauza şi să evoce fondul, ci este obligată să trimită cauza spre rejudecare; în acest sens, s-a citat o soluţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 681 din 12 martie 2015 a Secţiei I civile), în care s-a reţinut că dacă niciuna dintre părţi nu a solicitat casarea cu trimitere, instanţa de apel nu este îndreptăţită să caseze cu trimitere, din oficiu, ci, anulând hotărârea atacată, va evoca fondul. Într-o opinie concordantă s-a subliniat că pentru a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare este necesar, în acest caz, să fie întrunite cumulativ următoarele cerinţe: părţile să solicite expres trimiterea spre rejudecare; solicitarea să fie făcută prin cererea de apel sau întâmpinare; o asemenea solicitare, fiind un act de dispoziţie, trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special cu procură specială, datorită consecinţelor pe care le determină în plan strict procedural. Un alt autor, reţinând că textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă este foarte clar, astfel încât nu s-ar putea susţine că această opţiune ar putea fi exercitată şi la un moment ulterior (prin răspunsul la întâmpinare şi, cu atât mai puţin, în cursul judecării apelului) întrucât, după formularea în termenul legal a celor două acte de procedură este pe deplin operantă sancţiunea decăderii părţilor din acest drept procedural. S-a mai arătat că, doar în situaţia de excepţie în care părţile solicită în mod expres trimiterea la rejudecare prin cererea de apel sau prin întâmpinare, evocarea fondului este obligatorie, subliniindu-se că opţiunea legiuitorului trebuie apreciată pozitiv, numai astfel instituţia evocării fondului putând asigura împreună cu alte măsuri judecarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil. VIII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, înţelesul corect al sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului” este acela conform căruia prima instanţă a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale ori s-a pronunţat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acţiunea. În privinţa celei de-a doua probleme de drept, actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanţei de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie este numai cererea de apel sau întâmpinarea, iar trimiterea spre rejudecare poate fi cerută numai de către apelant sau de către intimat, în termenul pentru motivarea cererii de apel ori, după caz, pentru formularea întâmpinării, iar nu la un alt moment procesual. IX. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Rezumând orientările jurisprudenţiale conturate în practica instanţelor cu privire la cele două probleme de drept, procurorul general a apreciat că acestea nu sunt apte a fi soluţionate pe calea recursului în interesul legii, întrucât prima problemă implică o interpretare şi aplicare cazuală a dispoziţiilor legale evocate de autorul sesizării, în funcţie de circumstanţele concrete ale litigiilor, iar cea de-a doua problemă de drept implică pronunţarea unei decizii aditive. Astfel, cu privire la înţelesul sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului”, procurorul general constată că aceasta este o problemă de aplicare a legii, ca rezultat al aprecierii materialului probator sau a anumitor circumstanţe, proprii fiecărei cauze, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanţei. În privinţa celei de-a doua probleme de drept, se apreciază că în condiţiile în care textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă dispune clar, în termeni neîndoielnici, că solicitarea trimiterii spre rejudecare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare, a cere instanţei de unificare a practicii judiciare să spună dacă, în afară de acestea două, mai pot fi incluse în textul legii şi alte acte procedurale, cum ar fi notele şi concluziile scrise sau orale, înseamnă a cere instanţei supreme să pronunţe o decizie aditivă, prin care s-ar adăuga, practic, un nou conţinut textului legii supus interpretării, ceea ce ar însemna o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi o imixtiune în atribuţiile puterii legislative.

Asupra fondului sesizării, în privinţa primei probleme de drept, a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii interpretarea conform căreia înţelesul sintagmei „soluţionarea procesului fără a intra în judecata fondului” nu se limitează doar la acele situaţii când procesul s-a tranşat prin admiterea unei excepţii dirimante care face de prisos analizarea în tot sau în parte a fondului sau când instanţa s-a pronunţat pe o cerere cu totul străină decât cea dedusă judecăţii; pentru a nu îngrădi şi mai mult dreptul părţii de a beneficia de toate garanţiile unui proces echitabil, în condiţiile în care legea nu defineşte ce se înţelege prin sintagma „soluţionarea procesului fără a intra în judecata fondului”, trebuie dată acestei expresii o interpretare extinsă la toate situaţiile de natură a aprecia că aşa-zisa judecată făcută de prima instanţă nu reprezintă, în realitate, o judecată în adevăratul sens al cuvântului, adică în conformitate cu rigorile şi exigenţele impuse de lege. Cu privire la cea de-a doua problemă de drept, a apreciat că instanţele care au făcut interpretarea literală a textului art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă au pronunţat soluţii în spiritul şi litera legii. Restrângerea sferei actelor de procedură doar la cererea de apel, respectiv întâmpinare, se explică prin caracterul de excepţie al situaţiei solicitării trimiterii spre rejudecare la prima instanţă, situaţie supusă adagiului „exceptio est strictissimae interpretationis”, iar extrapolarea textului la alte situaţii neprevăzute de lege înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu poate fi acceptat. Pe de altă parte, dintre actele de procedură de care se pot folosi părţile, doar cererea de apel şi întâmpinarea sunt prevăzute de lege ca fiind obligatorii. Posibilitatea invocării din oficiu de către instanţa de apel a necesităţii trimiterii spre rejudecare la prima instanţă şi dispunerea acestei măsuri peste voinţa părţilor este total exclusă, întrucât această prerogativă aparţine în exclusivitate părţilor din proces, fiind edictată ca o normă de favoare, de care acestea pot sau nu uzita, după propria lor apreciere subiectivă. X. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat, în principal, că recursul în interesul legii nu este admisibil, deoarece scopul procedurii, adică asigurarea interpretării şi aplicării unitare a textului de lege supus examinării, printr-o dezlegare de principiu, dar care să rezolve întreaga problematică posibilă, nu poate fi realizat; cât priveşte prevederile art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, dispoziţia legală ce se solicită a fi interpretată nu are o redactare îndoielnică ori neclară, solicitându-se, practic, instanţei supreme să pronunţe o decizie aditivă.

Pe fondul sesizării, au opinat că sintagma „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului” trebuie interpretată în sensul că nu se rezumă la situaţia în care procesul a fost soluţionat în temeiul unei excepţii ori s-a pronunţat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acţiunea, revenind instanţei de apel atribuţia de a stabili dacă în cauză a existat sau nu o judecată a fondului, iar sintagma „părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare” trebuie interpretată prin referirea la cele două acte de procedură indicate limitativ de legiuitor. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că prezentul recurs în interesul legii nu este admisibil.

Astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii nu poate privi decât o dispoziţie legală care a fost interpretată şi aplicată în mod neunitar, aşadar o problemă de drept soluţionată în mod diferit de către instanţele judecătoreşti. Nu orice chestiune disputată în faţa instanţei de judecată este şi o problemă de drept veritabilă. În general, se consideră că numai textele lacunare, imperfecte, deci interpretabile, pot constitui obiectul unui recurs în interesul legii iniţiat în scopul dezlegării la nivel de principiu a unei probleme de drept controversate.

Recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele ale căror hotărâri sunt invocate în cadrul sesizării, instanţa supremă nefiind îndrituită să realizeze un veritabil control judiciar, spre a remedia eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţele inferioare. Asupra primei probleme de drept

Referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte înţelesul sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului”, autorul sesizării ridică problema dacă, în afara soluţionării procesului în temeiul unei excepţii şi de pronunţarea asupra altei cereri decât cea cu care a fost învestită instanţa, care în mod clar reprezintă o neintrare în judecata fondului, mai pot fi subsumate acestui concept şi alte situaţii, cum ar fi: motivarea lacunară a sentinţei, neadministrarea unor mijloace de probă, nesoluţionarea unor cereri incidentale etc., situaţii care atrag, în condiţiile în care partea solicită acest lucru în mod expres, admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Situaţiile exemplificate vizează ipoteze ale unor neregularităţi procedurale, iar aprecierea că acestea viciază modul în care aparent s-a judecat fondul cauzei reprezintă o chestiune de fapt, care trebuie stabilită concret, de la caz la caz, numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanţe, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe.

Or, pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanţelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau al anumitor circumstanţe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii (în acest sens, Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012).

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziţie legală conţine reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise dacă textul de lege atacat presupune doar modalitatea în care, stabilind circumstanţele unei cauze – atribut exclusiv al instanţei sesizate cu litigiul – instanţele realizează aplicarea unei dispoziţii legale, dispoziţie care are întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care judecătorii trebuie să extragă esenţa aplicării la un caz concret” (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016).

De altfel, din chiar conţinutul hotărârilor judecătoreşti indicate de autorul sesizării, reiese că nu este vorba despre o jurisprudenţă neunitară în sensul art. 514 din Codul de procedură civilă (adică, de soluţii diferite date unor situaţii de fapt şi de drept identice sau similare), ci doar de ilustrarea unei varietăţi de situaţii în care fondul cauzei nu a fost de fapt judecat, deşi prima instanţă nu s-a pronunţat pe cale de excepţie.

În consecinţă, în recursul în interesul legii cu care instanţa supremă a fost învestită, scopul procedurii, adică asigurarea interpretării şi aplicării unitare a textului de lege supus examinării, printr-o dezlegare de principiu, dar care să rezolve întreaga problematică posibilă, nu poate fi realizat. Asupra celei de-a doua probleme de drept

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă referitor la termenul şi actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanţei de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, textul de lege dispune în mod clar că această solicitare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Aşadar, solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare poate fi formulată de apelant doar prin cererea de apel sau de intimat doar prin întâmpinare.

În consecinţă, termenul în care se poate cere trimiterea cauzei spre rejudecare este termenul de apel sau, după caz, termenul de formulare a întâmpinării.

Dispoziţia legală ce se solicită a fi interpretată nu are o redactare îndoielnică ori neclară, iar solicitarea autorului sesizării ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă se poate cere trimiterea cauzei spre rejudecare şi prin alte acte procedurale (cum ar fi notele de şedinţă, concluziile scrise sau orale) nu poate fi primită, deoarece se solicită practic instanţei supreme să pronunţe o decizie aditivă (prin care să adauge la lege).

Or, aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat deja prin Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, anterior amintită, „îndeplinirea rolului său constituţional se poate realiza numai prin pronunţarea unei decizii interpretative, iar nu a uneia aditive, prin care s-ar adăuga un nou conţinut textului legii supuse interpretării, care ar putea însemna că intră în competenţa acesteia atributul de a legifera”.

Faţă de toate aceste considerente,