ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 149/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 1491 din 2 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul I.C.A., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o să trimită către evaluator Dosarele nr. 7019/CC și nr. 7358/CC și să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei; instanța de judecată a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la emiterea titlului de plată, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, precum și cererea de plată a despăgubirilor, formulată împotriva A.N.R.P., ca prematură.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, în ceea ce privește fondul cauzei, că deși prin Dispozițiile nr. 1249 din 18 octombrie 2004 și nr. 804 din 20 iulie 2004 emise de P.C.R. și, respectiv, P.C.C. s-a stabilit că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele individualizate în actele susmenționate, dosarele fiind înregistrate la autoritatea pârâtă în anul 2006, până în prezent aceasta nu a finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005. Reține instanța de fond că, neefectuarea nici uneia dintre operațiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de lung de la data începerii procedurii administrative, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantului la soluționarea cererii într-un termen rezonabil și un refuz nejustificat din partea administrației publice de soluționare a cererii.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond în mod greșit a reținut că au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cererii reclamantului, fără a ține, însă, seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.

De asemenea, susține autoritatea recurentă, în mod greșit a reținut instanța de fond existența unui refuz nejustificat din partea acesteia de a desemna un evaluator, fără a ține seama că, în mod obiectiv, întârzierea procedurii administrative, respectiv a etapei evaluării, a fost determinată de inexistența documentelor necesare pentru transmiterea dosarului la evaluator și care trebuiau să însoțească decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001. Totodată, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul C.C.S.D., față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a fost depășit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în raport și de această decizie.

De asemenea, recurenta a criticat sentința atacată, considerând-o greșită și sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. În mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta să desemneze evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul în litigiu, aceasta fiind o etapă legală, premergătoare emiterii de către C.C.S.D.

a deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Criticile recurentei care vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul C.C.S.D., potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ susmenționat, are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost contestat, justificându-se întârzierea în desemnarea unui evaluator de împrejurarea că nu există înscrisuri suficiente pentru descrierea imobilului în discuție. Or, dacă recurenta avea astfel de nelămuriri și aprecia că dispozițiile de restituire nu sunt însoțite de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005, putea să solicite informațiile pe care le considera necesare evaluării, înainte de data formulării cererii de chemare în judecată. După cum se constată, însă, recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care intimatul-reclamant este îndreptățit, urmare a dispozițiilor de restituire.

Soluția instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispozițiilor, respectiv 20 iulie 2004 și 18 octombrie 2004, și data înregistrării dosarelor la Comisie, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative; perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptățește pe intimatul-reclamant să invoce încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice. De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.

De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite. Prin urmare, sentința atacată în ceea ce privește soluția de obligare a pârâtei la trimiterea dosarelor la evaluator este legală, în raport atât cu prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că nu poate fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat drept motiv de recurs. Nici criticile privind dispoziția referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu sunt întemeiate, dispoziția respectivă fiind consecința aplicării în speță, la cererea reclamantului, a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., conform cărora „ Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, recursul fiind nefondat și sub acest aspect. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală. Totodată, având în vedere cererea intimatului-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1200 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta C.C.S.D. împotriva Sentinței nr. 1491 din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la plata către intimatul-reclamant I.C.A. a sumei de 1200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.