ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 149/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1491 din 2 martie 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul I.C.A., în contradictoriu cu

pârâta C.C.S.D., obligând-o să trimită către evaluator Dosarele nr. 7019/CC și nr.

7358/CC și să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei;

instanța de judecată a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la

emiterea titlului de plată, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite

de calitate procesuală pasivă, precum și cererea de plată a despăgubirilor,

formulată împotriva A.N.R.P., ca prematură.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în esență, în ceea ce privește

fondul cauzei, că deși prin Dispozițiile nr. 1249 din 18 octombrie 2004 și nr. 804

din 20 iulie 2004 emise de P.C.R. și, respectiv, P.C.C. s-a stabilit că reclamantul

are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele individualizate

în actele susmenționate, dosarele fiind înregistrate la autoritatea pârâtă în

anul 2006, până în prezent aceasta nu a finalizat procedura prevăzută de Legea nr.

247/2005.

Reține instanța de

fond că, neefectuarea nici uneia dintre operațiunile juridice necesare emiterii

titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de lung de la data

începerii procedurii administrative, poate fi apreciată ca reprezentând o

încălcare a dreptului reclamantului la soluționarea cererii într-un termen

rezonabil și un refuz nejustificat din partea administrației publice de

soluționare a cererii.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond în mod greșit a reținut că

au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de

soluționare a cererii reclamantului, fără a ține, însă, seama de faptul că

procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a

analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de

despăgubiri.

De asemenea, susține

autoritatea recurentă, în mod greșit a reținut instanța de fond existența unui

refuz nejustificat din partea acesteia de a desemna un evaluator, fără a ține

seama că, în mod obiectiv, întârzierea procedurii administrative, respectiv a

etapei evaluării, a fost determinată de inexistența documentelor necesare

pentru transmiterea dosarului la evaluator și care trebuiau să însoțească

decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Totodată, arată

recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a

dosarelor înregistrate la Secretariatul C.C.S.D., față de care, în mod eronat

instanța de fond a reținut că a fost depășit termenul rezonabil pentru

transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care

vor fi soluționate dosarele se face în raport și de această decizie.

De asemenea,

recurenta a criticat sentința atacată, considerând-o greșită și sub aspectul

obligării la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în

raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII

„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta să desemneze evaluator, în

vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul în litigiu, aceasta

fiind o etapă legală, premergătoare emiterii de către C.C.S.D. a deciziei

reprezentând titlul de despăgubire.

Criticile recurentei

care vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul C.C.S.D.,

potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ susmenționat, are

ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în

natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost contestat, justificându-se

întârzierea în desemnarea unui evaluator de împrejurarea că nu există

înscrisuri suficiente pentru descrierea imobilului în discuție.

Or, dacă recurenta

avea astfel de nelămuriri și aprecia că dispozițiile de restituire nu sunt

însoțite de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele metodologice de

aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005,

putea să solicite informațiile pe care le considera necesare evaluării, înainte

de data formulării cererii de chemare în judecată. După cum se constată, însă,

recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în

ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru

acordarea despăgubirilor la care intimatul-reclamant este îndreptățit, urmare a

dispozițiilor de restituire.

Soluția instanței de

fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și

implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în

raport de data emiterii dispozițiilor, respectiv 20 iulie 2004 și 18 octombrie 2004,

și data înregistrării dosarelor la Comisie, este evidentă depășirea termenului

rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi

revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului

operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative;

perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea

recurentă îndreptățește pe intimatul-reclamant să invoce încălcarea

principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6

paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi

invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității

autorității publice.

De aceea, Înalta

Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici

prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor,

prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în

doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra

și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că

cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de

timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu

poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare

a cererilor persoanelor îndreptățite.

Prin urmare, sentința

atacată în ceea ce privește soluția de obligare a pârâtei la trimiterea

dosarelor la evaluator este legală, în raport atât cu prevederile art. 16 alin.

(5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V, cât și cu dispozițiile art.

6 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că nu poate fi reținută

situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat drept motiv de

recurs.

Nici criticile

privind dispoziția referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată

nu sunt întemeiate, dispoziția respectivă fiind consecința aplicării în speță,

la cererea reclamantului, a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

conform cărora „

Partea care cade în pretențiuni va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, recursul fiind

nefondat și sub acest aspect.

Pentru motivele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată,

ca fiind temeinică și legală.

Totodată, având în vedere cererea

intimatului-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de

1200 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta C.C.S.D. împotriva Sentinței nr. 1491 din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la

plata către intimatul-reclamant I.C.A. a sumei de 1200 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.