ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2287/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 8043/99/2013, reclamanta Parohia „Sf. G.” Păcurari a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al municipiului Iași și Municipiul Iași prin Primar, să constate că este singura proprietară a următoarelor clădiri care formează un singur complex bisericesc: 1. Biserica Sf. G. Păcurari; 2. Capela Sf. I., edificată în apropierea celor două clădiri; 3. Casa Praznicală, construită în apropierea clădirii Bisericii, precum și a terenului aferent în suprafață de aproximativ 1600 m.p. necesar unei utilizări funcționale și convenabile a întregului complex bisericesc. În drept, a invocat dispozițiile art. 919 și urm. C. civ., art. 930 și urm. Noul C. civ.

Legal citat, pârâtul Municipiul Iași prin Primar a formulat întâmpinare în care invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Iași raportat la obiectul cauzei, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că atât terenul cât și biserica nu aparțin inventarului Cultelor, ci Sfatului Popular al orașului Iași (Lista de inventariere nr. V a terenurilor proprietate la data de 20 decembrie 1965). Față de întâmpinarea și actele depuse în susținerea acesteia, reclamanta și-a restrâns acțiunea inițială, doar cu privire la cele 3 clădiri ce formează Complexul Bisericesc, depunând acte în dovedirea susținerilor conform precizării acțiunii depusă la fila 81 a dosarului de primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 1440 din 08 mai 2013 a Tribunalului Iași, secția I civilă, a fost admisă acțiunea civilă restrânsă, s-a constatat că reclamanta este proprietara următoarelor imobile: construcțiile Clădirea Bisericii „Sf. G.” cu anexe 161,16 mp. Capela ”Sf. I.” - 83,16 m.p., Casa Praznicală - 76,46 m.p., în suprafață totală de 320,78 m.p., identificate în raportul de expertiză efectuat în cauză de expert ing. Ș.M., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a constatat că reclamanta a făcut dovada faptului că stăpânește de peste 30 de ani netulburat, sub nume de proprietar, cele 3 clădiri aparținând Complexului Bisericesc. Biserica „Sf.

G.” Păcurari este construită în perioada 1949-1956, cu materiale obținute din donațiile exclusive ale enoriașilor. S-a făcut dovada cu probele administrate în cauză că din anul 1956 și până în prezent, clădirea bisericii a fost dintotdeauna în posesia și folosința Parohiei „Sf. G.” Păcurari, posesie pe care o continuă și astăzi netulburată și sub nume de proprietar. În ceea ce privește Capela „Sf. I.” din incinta complexului bisericesc, s-a făcut dovada că această capelă a fost construită în perioada 1985-1986, fiind sfințit și târnosit în anul 1986, tot în perioada păstoririi preotului G.P. (fără a avea avizele și autorizațiile necesare). Clădirea „Casei Praznicale” din incinta complexului bisericesc a fost construită în anul 1995. Prin adresa din 25 mai 1995, fostul preot paroh B.M.

a solicitat avizul Regiei Autonome „C.” Iași, avizul a fost favorabil, așa cum rezultă din adresa din 27 iunie 1995, emisă de R.A. C. Iași, iar acest aviz, fiind dat de proprietarul de atunci al terenului R.A. C., constituie actul de naștere și autorizare al Casei Praznicale. Rezultă astfel că, toate cele trei clădiri au fost ridicate exclusiv prin contribuția și efortul credincioșilor parohiei, au fost stăpânite exclusiv, timp de mai multe zeci de ani, posesia îndeplinind toate condițiile unei posesii utile, așa cum este definită de C. civ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul Iași și Consiliul Local Iași criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 18 din 27 ianuarie 2014, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis apelul, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iași, pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Iași, a admis în parte acțiunea, a respins cererea de constatare a uzucapiunii cu privire la construcția „Capela Sf. I.” în suprafață de 83,16 m.p. și la construcția „Casă praznicală” în suprafață de 76,46 m.p. și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (1) ale Legii nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, au capacitate deplină și patrimoniu.

Consiliul Local administrează domeniul public și privat al municipiului, fiind doar titularul unui drept de administrare, nu titularul dreptului de proprietate, aspect ce rezultă din reglementarea inserată în cuprinsul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001. În consecință, cum calitatea de proprietar cu privire la bunurile aflate în domeniul public și privat o poate avea doar unitatea administrativ teritorială, respectiv comuna, orașul sau județul, instanța de apel apreciază că nu are calitatea procesuală pasivă Consiliul Local Iași raportat la obiectul cauzei, respectiv uzucapiune, care prin excelență sancționează doar proprietarul neglijent.

Cea de a doua excepție invocată prin motivele de apel, vizând lipsa calității procesuale pasive a Municipiului lași, privind construcțiile față de care se solicită dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, urmează a fi respinsă întrucât reclamanta nu face dovada deținerii în proprietatea privată a Municipiului Iași a imobilelor în litigiu, argumentele invocate în susținerea acesteia vizează fondul litigiului dedus judecății context în care urmează a fi analizat - ulterior - cu ocazia cercetării îndeplinirii condițiilor legale pentru intervenirea uzucapiunii. În ce privește fondului litigiului, Curtea de apel a constatat că apelul este numai în parte întemeiat, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 1889 C. civ.

care stipulează că” prescripția nu se socotește câștigată decât după împlinirea celei din urmă zile a termenului definit prin lege”. Biserica „Sf. G.” Păcurari a fost construită - cu avizul Primăriei și avizul Mitropoliei Moldovei și al Sucevei - în perioada 1949-1956, iar depozițiile martorilor U.P. și S.V. confirmă edificarea bisericii cu banii enoriașilor și stăpânirea netulburată a acestei construcții. Din anul 1956 și până în prezent, clădirea bisericii a fost dintotdeauna în posesia și folosința Parohiei „Sf. G.” Păcurari, posesie pe care o continuă și astăzi netulburată și sub nume de proprietar. Cum la data emiterii H.C.L.

nr. 453/2007, prin care Consiliul Local al Municipiul Iași și-a însușit inventarul cu bunurile care fac parte din domeniul public al municipiului - care include și terenul din prezenta cauză - termenul de 30 de ani, necesar prescripției achizitive era deja împlinit, încă din anul 1986 (termenul începând să curgă, conform susținerilor apelantei din anul 1956), iar terenul, în suprafață de 161,16 m.p., făcea parte din patrimoniul reclamantei - intimate și nu din domeniul public al unității administrativ - teritoriale a municipiul Iași, astfel că nu putea fi înscris în domeniul public al municipiului, Curtea a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect că pentru această suprafață de teren a intervenit uzucapiunea, astfel încât, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., a păstrat sentința sub acest aspect. În ceea ce privește celelalte două construcții, respectiv Capela ”Sf. I.” în suprafață de 83,16 mp și Casa Praznicală în suprafață de 76,46 mp, contrar celor reținute de Tribunal, Curtea a reținut că reclamanta-intimată nu întrunește condițiile cerute de lege pentru a putea uzucapa imobilele în discuție. Curtea a reținut, totodată, că art. 1889 C. civ. stipulează că „prescripția nu se socotește câștigată decât după împlinirea celei din urmă zile a termenului definit prin lege”. Probatoriile cauzei atestă că edificarea Capelei ”Sf. Ilie” în suprafață de 83,16 mp are ca dată anii 1985-1986, în timp ce Casa Praznicală în suprafață de 76,46 mp, a fost construită în anul 1995. În consecință, pentru aceste construcții, nici la acest moment nu este împlinit termenul de prescripție de 30 ani, în contextul în care condițiile la care face referire art. 1890 C. civ.

de la 1864 ce reglementează regula specială de dobândire a dreptului de proprietate prin simpla exercitare a posesiei utile timp de 30 ani, trebuie să fie îndeplinite la data sesizării instanței. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, pârâtul municipiul Iași. În dezvoltarea acestora s-a arătat că Biserica Sfântul G. (inițial capelă) s-a construit cu avizul Primăriei și al Mitropoliei Moldovei și al Sucevei, în perioada anilor 1949-1956. Curtea de Apel Iași a reținut faptul că din anul 1956 și până în prezent clădirea bisericii a fost dintotdeauna în posesia și folosința Parohiei, dar a făcut abstracție de inventarul din anul 1965, depus chiar de către parohie, din care reiese faptul că biserica aparține Sfatului Popular Iași sub numele de „capela cimitirului”.

Acest aspect a fost invocat pe fondul cauzei, dar și în apel, însă nu a fost luat în considerare. Solicitarea preotului G.P., adresată Primăriei orașului Iași, de a construi o capelă pentru servicii religioase în locul capelei existente, a fost concretizată prin avizul Primăriei de a se construi, pe terenul său. Or, nu se poate vorbi de un proprietar nediligent din partea Primăriei, avându-se în vedere scopul final al construirii, respectiv acela de a se oficia slujbe pentru enoriași, acord pe care Primăria l-a dat. Din inventarul din anul 1965 nu reiese că s-ar exercita o posesie și o folosință a capelei sau a bisericii Sfântul G. sub nume de proprietar. Dimpotrivă, Arhiepiscopia Iașilor, prin cei care au semnat și stampilat respectivul inventar, arată cui aparține aceasta, respectiv Sfatului Popular al orașului Iași.

Curtea de Apel nu a reținut începerea posesiei bisericii din anul 1956. Potrivit contextului istoric, dar și a celui legislativ, respectiv, conform art. 7 al Constituției din anul 1965, terenurile aparținând fondului de stat aparțin întregului popor și sunt proprietate de stat, fiind inalienabile și imprescriptibile. Distincția între domeniul privat și domeniul public al proprietății de stat a fost inserată în legislația noastră abia după anul 1989, dată de la care termenul de prescripție nu s-a îndeplinit. Prin însușirea constatării cu privire la faptul că Parohia este proprietara construcției Bisericii Sfântul G. și a anexelor, în suprafață totală de 161,16 m.p., nu s-a avut în vedere faptul că reclamanta a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectele prescripției achizitive și nu o acțiune în constatare.

Atât prima instanță de fond, cât și cea de apel nu au reținut în cadrul dispozitivului constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectele prescripției achizitive, ci constatarea proprietății, deși obiectul prezentei nu este o acțiune în constatare. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: În cauză s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcției alcătuite din Biserica Sfântul G. Păcurari și anexe, în suprafață totală de 161,16 m.p., precum și a altor două construcții, prin prescripție achizitivă, ceea ce presupune ca reclamantul să dovedească întrunirea cumulativă a condițiilor cerute posesiei menționate în art. 1847 C. civ.

Instanța de apel, menținând soluția de admitere a acțiunii numai cu privire la construcția alcătuită din Biserica Sfântul G. Păcurari, a făcut o greșită aplicare a textului legal menționat, întrucât posesia exercitată asupra acestui edificiu nu este o posesie sub nume de proprietar. Potrivit art. 1847 C. civ. „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”. Or, prin lista de inventariere nr. V din data de 20 decembrie 1965, aflată la fila nr. 19 a dosarului Tribunalului Iași, a fost probat faptul că Biserica Sfântul G. Păcurari aparținea și se afla înregistrată la Sfatul Popular Iași, ceea ce dovedește că nu s-a aflat până la acel moment în posesia reclamantei.

Astfel, din cuprinsul listei de inventariere nr. V din data de 20 decembrie 1965 nu reiese că s-ar fi exercitat de către reclamantă o posesie a bisericii Sfântul G. Păcurari sub nume de proprietar. Dimpotrivă, Arhiepiscopia Iașilor, prin reprezentanții care au semnat respectivul inventar, a recunoscut că Biserica Sfântul G. Păcurari nu îi aparține, ceea ce dovedește că până la acel moment nu a avut loc o posesie utilă și nici o intervertire a precarității în posesie. De altfel, încă de la momentul în care preotul G.P.

a solicitat Primăriei orașului Iași construirea, prin extinderea capelei existente, a unei capele pentru servicii religioase, avizul Primăriei a fost dat cu mențiunea că extinderea construcției se va realiza pe terenul Primăriei, iar ulterior anului 1965 nu s-a invocat și nu s-a dovedit o intervertire a precarității în posesie în condițiile art. 1858 C. civ., care precizează că ”Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuși, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni”. Ca atare, este fondată susținerea recurentului că Primăria a fost un proprietar diligent, manifestându-și acordul pentru extinderea construcției edificate pe terenul său în scopul oficierii de slujbe pentru enoriași, cu precizarea explicită că aceste lucrări se vor realiza cu respectarea dreptului său de proprietate.

Nefiind îndeplinite cerințele pentru a opera uzucapiunea cu privire la edificiul Biserica Sfântul G. Păcurari, datorită neîndeplinirii uneia dintre condițiile cerute cumulativ pentru a uzucapa, respectiv condiția ca posesia să fie sub nume de proprietar, acțiunea urmează a fi respinsă în totalitate, ceea ce face inutilă analiza criticilor referitoare la neîmplinirea termenului de prescripție achizitivă datorată întreruperii cursului său în perioada regimului comunist. Totodată se impune clarificarea limitelor învestirii instanței. Astfel, potrivit precizării acțiunii de la fila 81 a dosarului de primă instanță, reclamanta a renunțat la cererea de constatare a dobândirii dreptului său de proprietate prin uzucapiune cu privire la terenul în suprafață de aproximativ 1600 mp.

Ca atare, instanța nu este învestită a se pronunța asupra terenului, motiv pentru care apare ca străină de obiectul cauzei motivarea instanței de apel prin care se constată că „uzucapiunea asupra terenului a intervenit și va păstra sentința sub acest aspect”. Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care va admite recursul, va modifica în parte decizia recurată, prin aceea că va respinge în tot acțiunea, urmând a păstra celelalte dispoziții ale deciziei, în măsura care nu contravin prezentei decizii. Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe intimata-reclamantă Parohia Sfântul G. - Păcurari la plata sumei de 883 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurentul-pârât, la solicitarea acestuia și potrivit chitanțelor existente la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Iași împotriva deciziei nr. 18 din 27 ianuarie 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că: Respinge în tot acțiunea. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei, în măsura care nu contravin prezentei decizii. Obligă pe intimata-reclamantă Parohia Sfântul G. - Păcurari la plata sumei de 883 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurentul-pârât. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2014.