ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2287/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2287/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei

instanțe sub nr. 8043/99/2013, reclamanta Parohia „Sf. G.” Păcurari a solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al municipiului Iași și

Municipiul Iași prin Primar, să constate că este singura proprietară a

următoarelor clădiri care formează un singur complex bisericesc:

Păcurari;

edificată în apropierea celor două clădiri;

construită în apropierea clădirii Bisericii, precum și a terenului aferent în

suprafață de aproximativ 1600 m.p. necesar unei utilizări funcționale și

convenabile a întregului complex bisericesc.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 919 și urm. C. civ., art. 930 și urm. Noul C. civ.

Legal citat, pârâtul

Municipiul Iași prin Primar a formulat întâmpinare în care invocă excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Iași raportat la

obiectul cauzei, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată,

arătând că atât terenul cât și biserica nu aparțin inventarului Cultelor, ci

Sfatului Popular al orașului Iași (Lista de inventariere nr. V a terenurilor

proprietate la data de 20 decembrie 1965).

Față de întâmpinarea și

actele depuse în susținerea acesteia, reclamanta și-a restrâns acțiunea inițială,

doar cu privire la cele 3 clădiri ce formează Complexul Bisericesc, depunând acte

în dovedirea susținerilor conform precizării acțiunii depusă la fila 81 a dosarului

de primă instanță.

Prin sentința civilă

nr. 1440 din 08 mai 2013 a Tribunalului Iași, secția I civilă, a fost admisă acțiunea

civilă restrânsă, s-a constatat că reclamanta este proprietara următoarelor imobile:

construcțiile Clădirea Bisericii „Sf. G.” cu anexe 161,16 mp. Capela ”Sf. I.” -

83,16 m.p., Casa Praznicală - 76,46 m.p., în suprafață totală de 320,78 m.p., identificate

în raportul de expertiză efectuat în cauză de expert ing. Ș.M., ce face parte integrantă

din prezenta hotărâre.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a constatat că reclamanta a făcut dovada faptului că stăpânește

de peste 30 de ani netulburat, sub nume de proprietar, cele 3 clădiri aparținând

Complexului Bisericesc. Biserica „Sf. G.” Păcurari este construită în perioada 1949-1956,

cu materiale obținute din donațiile exclusive ale enoriașilor.

S-a făcut dovada cu probele

administrate în cauză că din anul 1956 și până în prezent, clădirea bisericii a

fost dintotdeauna în posesia și folosința Parohiei „Sf. G.” Păcurari, posesie pe

care o continuă și astăzi netulburată și sub nume de proprietar.

În ceea ce privește Capela

„Sf. I.” din incinta complexului bisericesc, s-a făcut dovada că această capelă

a fost construită în perioada 1985-1986, fiind sfințit și târnosit în anul 1986,

tot în perioada păstoririi preotului G.P. (fără a avea avizele și autorizațiile

necesare).

Clădirea „Casei Praznicale”

din incinta complexului bisericesc a fost construită în anul 1995.

Prin adresa din 25

mai 1995, fostul preot paroh B.M. a solicitat avizul Regiei Autonome „C.” Iași,

avizul a fost favorabil, așa cum rezultă din adresa din 27 iunie 1995, emisă de

R.A. C. Iași, iar acest aviz, fiind dat de proprietarul de atunci al terenului R.A.

C., constituie actul de naștere și autorizare al Casei Praznicale.

Rezultă astfel că, toate

cele trei clădiri au fost ridicate exclusiv prin contribuția și efortul credincioșilor

parohiei, au fost stăpânite exclusiv, timp de mai multe zeci de ani, posesia îndeplinind

toate condițiile unei posesii utile, așa cum este definită de C. civ.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel Municipiul Iași și Consiliul Local Iași criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 18 din 27 ianuarie 2014, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis apelul,

a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iași,

pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Municipiul Iași, a admis în parte acțiunea, a respins cererea

de constatare a uzucapiunii cu privire la construcția „Capela Sf. I.” în suprafață

de 83,16 m.p. și la construcția „Casă praznicală” în suprafață de 76,46 m.p. și

a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (1) ale Legii

nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, au capacitate

deplină și patrimoniu.

Consiliul Local administrează

domeniul public și privat al municipiului, fiind doar titularul unui drept de administrare,

nu titularul dreptului de proprietate, aspect ce rezultă din reglementarea inserată

în cuprinsul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001.

În consecință, cum calitatea

de proprietar cu privire la bunurile aflate în domeniul public și privat o poate

avea doar unitatea administrativ teritorială, respectiv comuna, orașul sau județul,

instanța de apel apreciază că nu are calitatea procesuală pasivă Consiliul Local

Iași raportat la obiectul cauzei, respectiv uzucapiune, care prin excelență sancționează

doar proprietarul neglijent.

Cea de a doua excepție

invocată prin motivele de apel, vizând lipsa calității procesuale pasive a Municipiului

lași, privind construcțiile față de care se solicită dobândirea dreptului de proprietate

prin uzucapiune, urmează a fi respinsă întrucât reclamanta nu face dovada deținerii

în proprietatea privată a Municipiului Iași a imobilelor în litigiu, argumentele

invocate în susținerea acesteia vizează fondul litigiului dedus judecății context

în care urmează a fi analizat - ulterior - cu ocazia cercetării îndeplinirii condițiilor

legale pentru intervenirea uzucapiunii.

În ce privește fondului

litigiului, Curtea de apel a constatat că apelul este numai în parte întemeiat,

întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 1889 C. civ. care stipulează că” prescripția

nu se socotește câștigată decât după împlinirea celei din urmă zile a termenului

definit prin lege”.

Biserica „Sf. G.” Păcurari

a fost construită - cu avizul Primăriei și avizul Mitropoliei Moldovei și al Sucevei

- în perioada 1949-1956, iar depozițiile martorilor U.P. și S.V. confirmă edificarea

bisericii cu banii enoriașilor și stăpânirea netulburată a acestei construcții.

Din anul 1956 și până în prezent, clădirea bisericii a fost dintotdeauna în posesia

și folosința Parohiei „Sf. G.” Păcurari, posesie pe care o continuă și astăzi netulburată

și sub nume de proprietar.

Cum la data emiterii H.C.L.

nr. 453/2007, prin care Consiliul Local al Municipiul Iași și-a însușit inventarul

cu bunurile care fac parte din domeniul public al municipiului - care include și

terenul din prezenta cauză - termenul de 30 de ani, necesar prescripției achizitive

era deja împlinit, încă din anul 1986 (termenul începând să curgă, conform susținerilor

apelantei din anul 1956), iar terenul, în suprafață de 161,16 m.p., făcea parte

din patrimoniul reclamantei - intimate și nu din domeniul public al unității administrativ

- teritoriale a municipiul Iași, astfel că nu putea fi înscris în domeniul public

al municipiului, Curtea a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect că

pentru această suprafață de teren a intervenit uzucapiunea, astfel încât, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., a păstrat sentința sub acest aspect.

În ceea ce privește celelalte

două construcții, respectiv Capela ”Sf. I.” în suprafață de 83,16 mp și Casa Praznicală

în suprafață de 76,46 mp, contrar celor reținute de Tribunal, Curtea a reținut că

reclamanta-intimată nu întrunește condițiile cerute de lege pentru a putea uzucapa

imobilele în discuție.

Curtea a reținut, totodată,

că art. 1889 C. civ. stipulează că „prescripția nu se socotește câștigată decât

după împlinirea celei din urmă zile a termenului definit prin lege”.

Probatoriile cauzei atestă

că edificarea Capelei ”Sf. Ilie” în suprafață de 83,16 mp are ca dată anii 1985-1986,

în timp ce Casa Praznicală în suprafață de 76,46 mp, a fost construită în anul 1995.

În consecință, pentru

aceste construcții, nici la acest moment nu este împlinit termenul de prescripție

de 30 ani, în contextul în care condițiile la care face referire art. 1890 C.

civ. de la 1864 ce reglementează regula specială de dobândire a dreptului de proprietate

prin simpla exercitare a posesiei utile timp de 30 ani, trebuie să fie îndeplinite

la data sesizării instanței.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, pârâtul municipiul Iași.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că Biserica Sfântul G. (inițial capelă) s-a construit cu avizul Primăriei

și al Mitropoliei Moldovei și al Sucevei, în perioada anilor 1949-1956.

Curtea de Apel Iași a

reținut faptul că din anul 1956 și până în prezent clădirea bisericii a fost dintotdeauna

în posesia și folosința Parohiei, dar a făcut abstracție de inventarul din anul

1965, depus chiar de către parohie, din care reiese faptul că biserica aparține

Sfatului Popular Iași sub numele de „capela cimitirului”.

Acest aspect a fost invocat

pe fondul cauzei, dar și în apel, însă nu a fost luat în considerare.

Solicitarea preotului

G.P., adresată Primăriei orașului Iași, de a construi o capelă pentru servicii religioase

în locul capelei existente, a fost concretizată prin avizul Primăriei de a se construi,

pe terenul său.

Or, nu se poate vorbi

de un proprietar nediligent din partea Primăriei, avându-se în vedere scopul final

al construirii, respectiv acela de a se oficia slujbe pentru enoriași, acord pe

care Primăria l-a dat.

Din inventarul din anul

1965 nu reiese că s-ar exercita o posesie și o folosință a capelei sau a bisericii

Sfântul G. sub nume de proprietar. Dimpotrivă, Arhiepiscopia Iașilor, prin cei care

au semnat și stampilat respectivul inventar, arată cui aparține aceasta, respectiv

Sfatului Popular al orașului Iași.

Curtea de Apel nu a reținut

începerea posesiei bisericii din anul 1956. Potrivit contextului istoric, dar și

a celui legislativ, respectiv, conform art. 7 al Constituției din anul 1965, terenurile

aparținând fondului de stat aparțin întregului popor și sunt proprietate de stat,

fiind inalienabile și imprescriptibile.

Distincția între domeniul

privat și domeniul public al proprietății de stat a fost inserată în legislația

noastră abia după anul 1989, dată de la care termenul de prescripție nu s-a îndeplinit.

Prin însușirea constatării

cu privire la faptul că Parohia este proprietara construcției Bisericii Sfântul

G. și a anexelor, în suprafață totală de 161,16 m.p., nu s-a avut în vedere faptul

că reclamanta a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectele

prescripției achizitive și nu o acțiune în constatare.

Atât prima instanță de

fond, cât și cea de apel nu au reținut în cadrul dispozitivului constatarea dobândirii

dreptului de proprietate prin efectele prescripției achizitive, ci constatarea proprietății,

deși obiectul prezentei nu este o acțiune în constatare.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat

pentru următoarele considerente:

În cauză s-a solicitat

constatarea dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcției

alcătuite din Biserica Sfântul G. Păcurari și anexe, în suprafață totală de 161,16

m.p., precum și a altor două construcții, prin prescripție achizitivă, ceea ce presupune

ca reclamantul să dovedească întrunirea cumulativă a condițiilor cerute posesiei

menționate în art. 1847 C. civ.

Instanța de apel, menținând

soluția de admitere a acțiunii numai cu privire la construcția alcătuită din Biserica

Sfântul G. Păcurari, a făcut o greșită aplicare a textului legal menționat, întrucât

posesia exercitată

asupra acestui edificiu nu este o posesie sub nume de proprietar.

Potrivit art. 1847 C.

civ. „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată,

publică și sub nume de proprietar”.

Or, prin lista de inventariere

nr. V din data de 20 decembrie 1965, aflată la fila nr. 19 a dosarului Tribunalului

Iași, a fost probat faptul că Biserica Sfântul G. Păcurari aparținea și se afla

înregistrată la Sfatul Popular Iași, ceea ce dovedește că nu s-a aflat până la acel

moment în posesia reclamantei.

Astfel, din cuprinsul

listei de inventariere nr. V din data de 20 decembrie 1965 nu reiese că s-ar fi

exercitat de către reclamantă o posesie a bisericii Sfântul G. Păcurari sub nume

de proprietar. Dimpotrivă, Arhiepiscopia Iașilor, prin reprezentanții care au semnat

respectivul inventar, a recunoscut că Biserica Sfântul G. Păcurari nu îi aparține,

ceea ce dovedește că până la acel moment nu a avut loc o posesie utilă și nici o

intervertire a precarității în posesie.

De altfel, încă de la

momentul în care preotul G.P. a solicitat Primăriei orașului Iași construirea, prin

extinderea capelei existente, a unei capele pentru servicii religioase, avizul Primăriei

a fost dat cu mențiunea că extinderea construcției se va realiza pe terenul Primăriei,

iar ulterior anului 1965 nu s-a invocat și nu s-a dovedit o intervertire a precarității

în posesie în condițiile art. 1858 C. civ., care precizează că ”Posesorul care posedă

nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuși, fie prin sine singur, fie

prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni”.

Ca atare, este fondată

susținerea recurentului că Primăria a fost un proprietar diligent, manifestându-și

acordul pentru extinderea construcției edificate pe terenul său în scopul oficierii

de slujbe pentru enoriași, cu precizarea explicită că aceste lucrări se vor realiza

cu respectarea dreptului său de proprietate.

Nefiind îndeplinite cerințele

pentru a opera uzucapiunea cu privire la edificiul Biserica Sfântul G. Păcurari,

datorită neîndeplinirii uneia dintre condițiile cerute cumulativ pentru a uzucapa,

respectiv condiția ca posesia să fie sub nume de proprietar, acțiunea urmează a

fi respinsă în totalitate, ceea ce face inutilă analiza criticilor referitoare la

neîmplinirea termenului de prescripție achizitivă datorată întreruperii cursului

său în perioada regimului comunist.

Totodată se impune clarificarea

limitelor învestirii instanței. Astfel, potrivit precizării acțiunii de la fila

81 a dosarului de primă instanță, reclamanta a renunțat la cererea de constatare

a dobândirii dreptului său de proprietate prin uzucapiune cu privire la terenul

în suprafață de aproximativ 1600 mp. Ca atare, instanța nu este învestită a se pronunța

asupra terenului, motiv pentru care apare ca străină de obiectul cauzei motivarea

instanței de apel prin care se constată că „uzucapiunea asupra terenului a intervenit

și va păstra sentința sub acest aspect”.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sens în care va admite recursul, va modifica în parte decizia

recurată, prin aceea că va respinge în tot acțiunea, urmând a păstra celelalte dispoziții

ale deciziei, în măsura care nu contravin prezentei decizii.

Văzând prevederile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe intimata-reclamantă Parohia Sfântul

G. - Păcurari la plata sumei de 883 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către

recurentul-pârât, la solicitarea acestuia și potrivit chitanțelor existente la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Municipiul Iași împotriva deciziei nr. 18 din 27 ianuarie 2014 a Curții

de Apel Iași, secția civilă.

Modifică în parte decizia

recurată, în sensul că:

Respinge în tot acțiunea.

Păstrează celelalte dispoziții

ale deciziei, în măsura care nu contravin prezentei decizii.

Obligă pe intimata-reclamantă

Parohia Sfântul G. - Păcurari la plata sumei de 883 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată, către recurentul-pârât.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 septembrie 2014.