ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași Ia data de 3 noiembrie 2011, reclamanta Biserica A.C. cu sediul în municipiul Iași a chemat în judecată Unitatea administrativ teritorială a municipiului Iași, pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani asupra suprafeței de 0,30 ha și a construcțiilor biserică, casă parohială amplasate în municipiul Iași, str. A., județul Iași. În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că biserica este atestată documentar din anul 1654, documentele de arhivă ce atestă proprietatea fiind distruse în timpul războiului, existând însă dovadă matricolă pentru perioada 1952-1957, un inventar ce atestă întinderea dreptului în anul 1960, valoarea estimată a bunurilor fiind de 600.000 RON.

Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 727 clin 14 martie 2013, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiuni și a lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Municipiul Iași; A admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și, în consecință, a constatat că reclamanta a dobândit ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Iași, str. A., compus din teren în suprafață de 2620 mp, potrivit expertizei K.I.L., avizată tehnic la O.C.P.I. Iași la data de 17 ianuarie 2013, potrivit procesului-verbal de recepție și următoarele construcții: - Biserica „A.C.” în suprafață construită de 196 mp, identificată C1 pe schița anexă la expertiza K.I.L.; - casa parohială în suprafață construită de 218 mp, identificată C2 pe schița anexă la expertiza K.I.L.; A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.995 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii, prin încheierea din data de 25 aprilie 2012, constatând că acțiunea are la bază legea specială, Legea nr. 455/2006, care permite unităților de cult să dobândească dreptul de proprietate în modalitățile prevăzute de dreptul comun. Prima instanță a stabilit situația de fapt și a interpretat dispozițiile art. 477, art. 646 C. civ. și ale Legii nr. 213/1998. S-a reținut că neefectuarea de către municipiul Iași a formalităților necesare înregistrării dreptului de proprietate asupra imobilului nu înlătură calitatea de proprietar a unității administrativ-teritoriale, dobândită prin efectul C. civ. Pe fondul cauzei, prima instanță a analizat condițiile impuse de art. 1837, art. 1849 și art. 1890 C. civ., constatând că sunt îndeplinite și a admis acțiunea.

Prin decizia nr. 78 din 4 septembrie 2013, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâtul municipiul Iași. Instanța de apel a constatat că situația de fapt stabilită în considerentele sentinței are corespondent în probele administrate și că tribunalul, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, a aplicat corect dispozițiile legale în materie. Totodată, s-a reținut că prin raportul de expertiză tehnică judiciară a fost identificat topo-cadastral terenul în litigiu, pe care sunt edificate cele două construcții, biserica și casa parohială, ce se coroborează cu baza de date a Oficiului de cadastru și publicitate imobiliară Iași și înscrisurile depuse de reclamantă privind posesia continuă și neîntreruptă sub nume de proprietar cel puțin din anul 1940, atestarea documentară fiind cu mult anterioară.

În lipsa unor dovezi certe privind proprietarii celor două construcții și terenului aferent, a faptului că nu au existat evidențe cadastrale sau fiscale din care să se poată identifica un titular al dreptului de proprietate, în mod corect instanța de fond a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 477 și art. 646 C. civ. Din interpretarea celor două texte rezultă că bunurile fără stăpân, deci cele în legătură cu care nu este cunoscut vreun proprietar, aparțin domeniului privat al statului sau după caz, al unității administrativ teritoriale, în speță celei în a cărui rază teritorială este amplasat. Așa cum s-a reținut și de tribunal, neglijarea efectuării formalităților necesare pentru înregistrarea în cartea funciară și evidențierea în categoria bunurilor ce aparțin domeniului privat al unității administrativ teritoriale nu înlătură legitimarea procesuală a pârâtului-apelant.

Curtea de apel a avut în vedere că imobilul se află în raza teritorială a municipiului Iași, pârâtul fiind unitatea administrativ teritorială cu personalitate juridică, astfel cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, fiind reprezentată în justiție, după caz, de primar sau președintele Consiliului județean. Prin Legea nr. 213/1998, legiuitorul definește proprietatea publică și privată a statului și unităților administrativ-teritoriale, stabilind prin art. 5 alin. (2) că domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel, dispoziție ce se regăsește și în art. 121 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

În consecință, sunt incidente în cauză și dispozițiile Legii nr. 455/2006, care în art. unic alin. (2) prevede: „Acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute în alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate”, iar în alin. (1), legiuitorul reglementează acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condițiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate (care, în speță, privesc construcțiile și terenurile aferente, precum și terenurile libere situate în intravilanul localităților), acțiuni ce sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar.

Textul citat nu constituie doar un caz de scutire de plata taxelor judiciare de timbru, în sensul art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, ci stabilește și mijlocul procedural, acțiunea prin care cultele religioase recunoscute din România (categorie din care face parte și reclamanta) pot cere constatarea dreptului de proprietate, conferindu-le calitatea procesuală activă și reglementează, totodată și cine are calitate procesuală pasivă, respectiv autoritățile sau alte persoane interesate. Sintagma „autoritățile sau persoanele interesate” desemnează și unitățile administrativ teritoriale, în a căror rază teritorială sunt situate imobilele. Astfel terenurile pe care sunt amplasate construcțiile sunt situate în intravilanul localității al căror regim juridic este reglementat și prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar și care rămân la dispoziția autorităților publice locale dacă nu sunt revendicate de proprietari.

S-a reținut că prevederile O.U.G. nr. 94/2010 nu pot reprezenta temeiul de drept pentru constituirea dreptului de proprietate al reclamantei, întrucât imobilul se află în posesia acesteia și nu face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, ci doar a celor față de care municipiul lași ar putea formula pretenții. Instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiată critica privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, față de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Pentru a fi incidente dispozițiile art. 275 C. proc. civ. și înlăturată obligația de plată a cheltuielilor de judecată, pretențiile reclamantului trebuie recunoscute integral în termenul prevăzut de lege expres și neechivoc.

Prin întâmpinare pârâtul a formulat apărări pe excepții, iar pe fond nu a contestat doar posesia reclamantului. Cum pârâtul nu a declarat la prima zi de înfățișare că nu se opune la admiterea acțiunii expres și neechivoc, poziția procesuală ulterioară și concluziile în fond nu exclud culpa procesuală. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul municipiul lași, solicitând modificarea hotărârii atacate și pe fond, respingerea acțiunii reclamantei. În motivarea recursului, pârâtul a arătat că decizia din apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii și a mijloacelor de probă administrate. Municipiul Iași nu are calitate procesuală pasivă și în cauză nu sunt întrunite condițiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă, având în vedere efectele art. 26 și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Din coroborarea dispozițiilor art. 477 și art. 646 C. civ. rezultă că bunurile fără stăpân sunt ale statului, iar municipiul Iași nu are calitatea să intabuleze în cartea funciară un bun aparținând statului, ca fiind bunul său. Dispozițiile legale menționate nu pot avea aplicabilitate juridică fără efectele art. 26 și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991. Dreptul de proprietate publică prevăzut în dispozițiile Legii fondului funciar operează prin efectul legii (ope legis) pentru cel care îl deține și este imprescriptibil, insesizabil și inalienabil. Drept urmare, efectele prescripției achizitive nu poate opera în pricina de față. Referitor la critica privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul-recurent a arătat că beneficiul acțiunii este cules de reclamantă și că litigiul nu a fost provocat de către municipiul Iași, care nu a avut pretenții.

În virtutea dreptului la apărare, garantat de Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pârâtul a susținut lipsa calității sale procesuale pasive și pe fond, nu a contestat dreptul de proprietate al reclamantei, ci doar a prezentat situația juridică a imobilului. Municipiul Iași doar s-a apărat la pretențiile reclamantei, care culege beneficiile acțiunii și trebuie să suporte consecințele promovării acțiunii în folosul său.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului municipiul Iași nu este întemeiată, raportat Ia dispozițiile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, potrivit căruia cererile formulate de cultele religioase pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate în intravilanul localităților se soluționează în contradictoriu cu „autoritățile și alte persoane interesate”.

Sintagma „autoritățile și alte persoane interesate” din conținutul normei menționate relevă intenția legiuitorului ca asemenea cereri să se soluționeze în contradictoriu cu persoanele interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant. Norma din Legea nr. 455/2006 derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 1847 și urm., art. 1890 C. civ., din conținutul cărora rezultă că uzucapiunea trebuie opusă doar proprietarului imobilului în litigiu, dat fiind caracterul de sancțiune civilă al uzucapiunii față de proprietarul nediligent, care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său.

În mod evident, nu este exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în combaterea uzucapiunii invocate de către reclamant. dacă este identificat sau este posibilă identificarea sa. În măsura în care însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utilă exercitată timp de peste 30 de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă aparține autorităților ori altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în combaterea uzucapiunii.

Caracterul derogator al normei din Legea nr. 455/2006 rezidă în conturarea unei sfere mai largi a persoanei pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar, pentru întrunirea acestei calități, ca dreptul de proprietate să fi existat efectiv în patrimoniul pârâtului (deși este posibilă și această ipoteză), fiind suficient ca acest drept să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei indicate drept pârât, astfel încât aceasta este interesată să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către titularul cererii. Sub aspect probator, rezultă că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenței dreptului în patrimoniul autorității sau altei persoane interesate, prin înfățișarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

Cum, în speță, terenul cu privire la care s-a invocat uzucapiunea este situat pe raza teritorială a municipiului Iași, iar față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate privată asupra acestui bun ar fi putut aparține unității administrativ-teritoriale, pârâtul municipiul Iași este „autoritate interesată” în sensul Legii nr. 455/2006 și, ca atare, se legitimează procesual pasiv în cauză, neavând nicio relevanță în această privință faptul că nu s-a dovedit existența în patrimoniul ei a dreptului de proprietate asupra terenului litigios. Recurentul-pârât a contestat și soluția dată pe fondul cererii în uzucapiune, susținând că în speță nu sunt întrunite condițiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă.

În speță, instanța de apel a reținut că din probatoriul administrat în cauză, respectiv raportul de expertiză tehnică judiciară, care a identificat topo-cadastral terenul în litigiu, pe care sunt edificate cele două construcții, biserica și casa parohială, precum și din înscrisurile depuse de reclamantă coroborate cu baza de date a Oficiului de cadastru și publicitate imobiliară Iași, s-a făcut dovada pentru reclamanta Biserica A.C. a posesiei continue și neîntrerupte a imobilului, sub nume de proprietar, cel puțin din anul 1940, atestarea documentară fiind cu mult anterioară. Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., situație conform căreia intrarea reclamantei în stăpânirea terenului litigios s-a făcut cel puțin din anul 1940, rezultă că în speță s-a împlinit termenul prescripției achizitive, prevăzut de art. 1890 C. civ. În ceea ce privește criticile formulate de recurent privind greșita sa obligare către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, se constată că instanțele fondului au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Potrivit prevederilor legale menționate, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată este culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin simplul fapt că aceasta a pierdut procesul.

În speță, reclamanta a avut calitatea de parte câștigătoare în proces, așa încât soluția de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este legală. Având în vedere toate considerentele reținute, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge recursul pârâtului, ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtui municipiul Iași împotriva deciziei nr. 78 din data de 4 septembrie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2014.