ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1877/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1877/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, SC F. SRL a formulat cerere de

revizuire împotriva sentinței civile nr. 1163 din 20 octombrie 2004 a

Tribunalului Timiș, solicitând schimbarea în tot a hotărârii, în sensul

respingerii contestației formulate de contestatoarea G.E. împotriva dispoziției

nr. 1363 din 14 iunie 2004 emise de Primarul Municipiului Timișoara.

Prin sentința civilă

nr. 1912 din 05 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr.

4492/30/2013 a fost respinsă excepția tardivității cererii de revizuire,

invocată de către intimata G.E. și a fost respinsă cererea de revizuire

formulată de revizuenta SC F. SRL.

Cu privire la

excepția tardivității cererii de revizuire, tribunalul a reținut că, raportat

la motivul de revizuire precizat de către revizuentă, la termenul din 07 iunie 2013

(art. 322 pct. 4 C. proc. civ.) și față de împrejurarea că nu există o

hotărâre care să fi declarat fals înscrisul, revizuenta prevalându-se, în

promovarea căii extraordinare de atac, de decizia civilă nr. 2422 din 27

noiembrie 2012 a Curții de Apel ce i-a fost comunicată de către Municipiul

Timișoara la data de 27 februarie 2013, nu există argumente pentru a reține că

cererea de revizuire a fost depusă cu nesocotirea termenului prevăzut de art.

324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În ce privește litigiul

de fond în care s-a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, instanța a

reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1163 din 20 octombrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 5515/C/2004, Tribunalul

Timiș a admis contestația formulată de contestatoarea G.E. în contradictoriu cu

Primarul Municipiului Timișoara, a anulat dispoziția nr. 1363 din 14 iunie 2004

și a obligat Primarul Municipiului Timișoara să emită o nouă dispoziție, prin care

să se dispună restituirea în natură a apartamentelor situate în imobilul înscris

în CF nr. xx nr. top. T1, care nu au fost vândute până în prezent și acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele care au fost înstrăinate foștilor

chiriași.

Prin decizia civilă

nr. 320 din 14 februarie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 10669/C/2004, Curtea de

Apel Timișoara a respins apelul declarat de Primarul Municipiului Timișoara împotriva

sentinței civile nr. 1163/2004 pronunțate de Tribunalul Timiș și a respins cererea

de intervenție în interesul apelantului, formulată de SC F. SRL

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut că asupra imobilului înscris în CF nr. xx Timișoara,

cu nr. top T1, situat administrativ în Timișoara, este înscrisă F.M., una și aceeași

persoană cu F.M. născută P., care este fiica defunctei P.E. Aceasta a decedat la

data de 5 martie 1966, având ca moștenitori pe soțul său F.P., decedat la data de

1 iulie 1973, precum și pe fiica sa G.E.

Calitatea de moștenitoare

a petentei este stabilită prin certificatul de calitate de moștenitor depus la dosar

și a fost analizată de instanțele judecătorești în cadrul altor procese, unde s-a

stabilit irevocabil că imobilul din CF nr. xx Timișoara, precum și alte imobile

care au aparținut antecesorilor petentei, au trecut fără titlu în proprietatea Statului

Român, respectiv că petenta este unica moștenitoare legală a defuncților P.E. și

F.M., în calitate de nepoată de fiică, respectiv fiică.

În atare situație, apelul

a fost respins ca nefondat. Totodată, a fost respinsă și cererea de intervenție

în interesul Primarului, formulată de către SC F. SRL, întrucât aceasta nu justifică

interes în cauză.

Cu privire la cererea

de intervenție s-a reținut că, din cuprinsul contractului de închiriere

rezultă că acesta s-a încheiat între Primărie și intervenientă în anul 1999, pe

termen de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire, însă în situația soluționării

corecte a notificării depuse de petenta G.E. va putea fi reziliat sau preluat acest

contract de închiriere, însă în momentul de față această intervenientă nu are un

interes actual de a interveni în prezentul proces.

Împotriva acestei din

urmă decizii au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul

Local al Municipiului Timișoara și intervenienta SC F. SRL Timișoara, recursurile

fiind respinse prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție. Referitor la recursul declarat de SC F. SRL s-a reținut

că, având în vedere considerentul reținut de instanță - lipsa interesului actual

de a interveni în proces, criticile din recurs formulate de SC F. SRL Timișoara

nu puteau viza decât acest aspect și nu critici vizând fondul cauzei.

Tribunalul învestit cu

soluționarea cererii de revizuire a reținut că lipsa calității de parte în dosarul

de fond (ca urmare a faptului că cererea de intervenție în interesul apelantului

nu a fost încuviințată nici măcar în principiu) nu îndrituiește SC F. SRL la promovarea

cererii de revizuire, chiar dacă aceasta invocă interesul său în momentul de față

în prelungirea locațiunii asupra spațiului retrocedat.

În subsidiar, tribunalul

a reținut că motivele invocate de către revizuentă în motivarea căii extraordinare

de atac nu se subsumează situației prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., neputându-se

reține că hotărârea supusă revizuirii s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals

în cursul sau în urma judecății.

Împotriva sentinței au

declarat apel revizuenta SC F. SRL și intimații Municipiul Timișoara,

prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Prin decizia nr. 185 din

4 decembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelurile,

ca nefondate.

Referitor la apelul declarat

de revizuenta SC F. SRL, instanța de apel a reținut că revizuenta a învederat

că înțelege să indice ca temei al cererii dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., întrucât certificatul de calitate de moștenitor al intimatei G.E. este nul,

nulitatea fiind constatată prin decizia civilă nr. 2422 din 27 noiembrie 2012 a

Curții de Apel Timișoara.

Susținerile potrivit cărora

acesta este temeiul de drept invocat au fost reiterate de revizuentă pe calea concluziilor

scrise depuse în termenul de amânare a pronunțării.

În consecință, în mod

neîntemeiat susține revizuenta apelantă că prima instanță ar fi ignorat alte temeiuri

de drept cu care ar fi fost învestită (art. 322 pct. 5, 7 C. proc. civ.), referirea

la aceste motive de revizuire, după ce instanța s-a pronunțat în limita sesizării

sale cu respectarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., echivalând cu încălcarea

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, instanța

de apel reține că revizuenta nu a fost parte în Dosarul nr. 5515/C/2004 al Tribunalului

Timiș, dosar în care a fost pronunțată sentința a cărei revizuire se cere (nr.

1163 din 20 octombrie 2004).

Împotriva sentinței a

declarat apel Primarul Municipiului Timișoara, iar revizuenta din prezenta cauză

a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, justificându-și interesul

prin contractul de închiriere încheiat cu primăria și prin dreptul de preemțiune

la cumpărare (fila 16 Dosar nr. 10669/C/2004 al Curții de Apel Timișoara).

Prin decizia civilă

nr. 320/A din 14 februarie 2005, Curtea de Apel Timișoara a respins atât apelul

pârâtului, cât și cererea de intervenție.

După cum rezultă din considerentele

deciziei, cererea de intervenție nu a fost respinsă ca o consecință a respingerii

apelului declarat de partea în interesul căreia a intervenit, ci pentru că intervenienta

nu justifică un interes actual în cauză.

În fine, recursurile declarate

de pârât și de intervenientă împotriva sus-menționatei decizii au fost respinse

prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Dosarul nr. 16578/1/2005.

Rezultă, astfel, că în

mod legal a reținut prima instanță că, urmare a neîncuviințării în principiu a cererii

de intervenție, revizuenta din prezenta cauză nu a dobândit calitatea de parte în

dosarul de fond.

Și aceasta, pentru că

nu este suficient ca o persoană (fizică sau juridică) să formuleze o cerere de intervenție

pentru a dobândi calitatea de parte în proces, câtă vreme justificarea acestei calități

presupune îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea acțiunii civile, interesul

actual fiind una dintre ele.

Contrar susținerilor revizuentei

apelante, instanța de recurs nu confirmă nici măcar indirect faptul că instanța

de apel ar fi respins pe fond cererea de intervenție (susținere contrazisă de asemenea

de considerentele hotărârii dată de Curtea de Apel Timișoara), Înalta Curte de Casație

și Justiție respingând recursul intervenientei întrucât criticile acesteia au vizat

fondul cauzei și nu considerentul reținut de instanța de apel - lipsa interesului

actual în a interveni în proces.

Corespunde realității

că prima instanță s-a pronunțat atât asupra excepției lipsei interesului revizuentei

(invocată de intimata G.E.) cât și asupra fondului cererii, însă din simpla examinare

a considerentelor sentinței atacate rezultă cu evidență această modalitate în care

tribunalul a înțeles să se pronunțe în cauză, nefiind creată vreo confuzie, cum

neîntemeiat susține revizuenta-apelantă.

În ceea ce privește fondul

pricinii, instanța de apel a reținut, în esență, că motivul de revizuire

invocat (art. 322 pct. 4 C. proc. civ.) nu este întrunit în cauză, deoarece, pe

de o parte, certificatul de calitate de moștenitor a fost cercetat în mai multe

rânduri în raport cu infracțiunile de fals, stabilindu-se că fapta nu există, în

acest sens fiind și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată în Dosarul

nr. 8373/P/2007 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, iar pe de altă parte,

nu este îndeplinită condiția ca înscrisul apreciat a fi fals să fie determinant

pentru pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere.

Cu privire la apelul declarat

de intimații Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, instanța de apel a reținut că interpretarea dispozițiilor art. 293

alin. (1) C. proc. civ. permite calificarea căii de atac astfel promovată ca având

natura unei aderări la apelul revizuentei. Constatând faptul că intimații susțin

critici identice cu cele aduse de revizuentă soluției date de tribunal fondului

cauzei, instanța de apel a apreciat că nu se impune reluarea considerentelor

reținute anterior pentru respingerea apelului revizuentei.

Împotriva deciziei

nr. 185 din 4 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat

recurs revizuenta SC F. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ

În susținerea acestor

motive de recurs, recurenta arată că instanța de apel, în litigiul de fond finalizat

prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, nu a respins cererea de intervenție

ca fiind inadmisibilă (soluție ce se dă în faza admisibilității în principiu premergătoare

pronunțării pe fond asupra cererii de intervenție), ci cererea de intervenție a

fost respinsă ca neîntemeiată. Mai mult, interpretând sintactico-morfologic considerentele

și dispozitivul deciziei civile nr. 320/2005, reiese că acea cerere de intervenție

a fost respinsă pe fond, după o prealabilă încuviințarea în principiu a acestei

cereri (iar constatarea de către instanța de apel cum că „SC F. SRL nu avea un interes

actual de a interveni în proces” la acea dată și pronunțarea soluției de respingere

a apelului ca neîntemeiat, a fost ca urmare a respingerii apelului principal promovat

de Primăria Timișoara).

Recurenta consideră că

ar putut dobândi calitatea de parte în proces (și nu ar fi fost menționată în dispozitivul

deciziei), numai în condițiile încuviințării în principiu a cererii sale de intervenție.

Susține că acest

aspect este confirmat în mod indirect chiar prin decizia civilă nr. 1373 din 14

februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în care se menționează că recursul intervenientei s-a respins ca nefondat (neinvocându-se

de către instanță o lipsă a calității procesuale active de a promova calea de atac

a recursului), și nu pentru că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat pe admisibilitatea

cererii de intervenție.

În realitate, prin intermediul

intervenției accesorii, terțul nu formulează decât apărări în sprijinul părții în

interesul căreia a intervenit, urmărind pronunțarea unei hotărâri în favoarea acesteia

din urmă.

Intervenția accesorie

nu este decât o simplă apărare, astfel încât terțul intervenient accesoriu nu are

posibilitatea formulării acestei cereri pe cale principală, prin declanșarea unui

litigiu distinct, ci numai pe cale incidentală, într-un proces în curs de desfășurare.

De asemenea, intervenția accesorie determină lărgirea cadrului procesual din punctul

de vedere al părților, niciodată din punctul de vedere al obiectului litigiu.

Potrivit art. 51 C. proc.

civ., intervenția accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în tot

cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac. Cererea de intervenție

accesorie poate fi formulată și în apel, până la momentul închiderii dezbaterilor

asupra fondului căii de atac, fără a fi solicitat acordul părților inițiale, rațiunea

instituirii acestui text legal având la bază natura juridică de simplă apărare a

acestei cereri.

După ascultarea părților,

instanța de judecată are obligația de a se pronunța asupra admisibilității în principiu

a intervenției, printr-o încheiere motivată. În situația în care se respinge ca

inadmisibilă o astfel de cerere, instanța pronunță o încheiere motivată (ce are

caracter interlocutoriu, în sensul că leagă instanța de soluția pronunțată), ce

poate fi atacată numai odată cu fondul.

Încheierea prin care cererea

de intervenție a fost admisă în principiu nu poate fi atacată decât odată cu fondul

cauzei, dispozitivul încheierii respective urmând să cuprindă atât dispoziția de

admitere în principiu a cererii, cât și calea de atac. Iar calea de atac care poate

fi exercitată împotriva acestei încheieri coincide cu calea de atac care poate fi

declarată împotriva soluției pronunțate asupra cauzei în ansamblul său, urmând a

fi incidente dispozițiile art. 52 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta mai arată că

intervenientul dobândește calitatea de parte în proces numai după admiterea în principiu

a cererii sale de intervenție, figurând cu denumirea de intervenient accesoriu.

Odată admisă o astfel

de cerere, intervenientul dobândește calitatea de parte în proces și își exercită

drepturile și își asumă obligațiile legale ale unei părți în proces, cu anumite

limitări ce decurg din poziția procesuală de parte subordonată celei în favoarea

căreia a intervenit. Potrivit art. 53 C. proc. civ., intervenientul va prelua procedura

în starea în care se află în momentul admiterii cererii de intervenție și toate

actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite și față de el, intervenientul

accesoriu fiind ținut să desfășoare o activitate procesuală în favoarea părții pentru

care a intervenit. Faptul că intervenienților li se poate administra proba cu interogatoriu,

și nu vor fi ascultați ca martori, dovedește încă odată faptul că sunt părți

în litigiu.

După admiterea în principiu

a unei cereri de intervenție accesorie, instanța se va pronunța asupra fondului

cererii de intervenție prin hotărârea finală prin care se va soluționa și cererea

principală. Soluția pronunțată asupra cererii principale condiționează soluția ce

se va pronunța asupra cererii de intervenție accesorie. Astfel că în ipoteza în

care terțul a intervenit în folosul apelantului, iar apelul acestuia este respins,

acest lucru va determina și respingerea cererii de intervenție accesorie ca neîntemeiată.

Având în vedere că cererea

de intervenție accesorie poate fi formulată și direct în calea de atac a recursului,

în favoarea recurentului, după caz a intimatului, în această situație admiterea

sau respingerea căii de atac a părții în favoarea căreia a intervenit va influența

soluția dată cererii de intervenție (ori căii de atac formulată de intervenientul

accesoriu).

Prin urmare, consideră

recurenta, instanța de judecată a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv

decizia civilă nr. 320/A din 14 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

și decizia civilă.1373 din 14 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii (respectiv, temeiurile privind intervenția accesorie și

efectele pe care le produce o astfel de cerere atunci când este admisă în principiu).

De asemenea, în mod greșit

și nelegal s-a reținut cum că certificatul de calitate de moștenitor apreciat a

fi fals nu ar fi determinant pentru pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere

și că motivele invocate de către revizuientă în motivarea căii extraordinare de

atac nu se subsumează situației prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată,

prin prisma criticilor ce vizează respingerea cererii de intervenție pe considerentul

că revizuenta nu a avut calitatea de parte în procesul de fond, Înalta Curte reține

următoarele:

Recurenta invocă motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța

de apel a interpretat greșit decizia civilă nr. 320/A din 14 febuarie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara și decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, schimbând natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

Înalta Curte constată

modalitatea improprie în care înțelege recurenta să invoce acest motiv de recurs,

în condițiile în care, prin „act juridic dedus judecății” în sensul art. 304

pct. 8 C. proc. civ., se înțelege convenția, ca act juridic în sens de negotium,

nu o hotărâre judecătorească, ce reprezintă un act de autoritate și care nu se supune

regulilor de interpretare prevăzute în materia actelor juridice.

În ceea ce privește critica

referitoare la pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea și aplicarea greșită

a dispozițiilor legale privind intervenția accesorie și efectele pe care le produce

o astfel de cerere atunci când este admisă în principiu, critică încadrabilă în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanța

de revizuire nu a fost pusă în situația de a aplica normele procedurale în materia

intervenției accesorii, deoarece intervenția nu a fost făcută în această fază procesuală,

ci în litigiul de fond.

Învestită cu cererea de

revizuire, instanța a verificat soluția pronunțată cu privire la cererea de intervenție

în litigiul de fond și a reținut, din examinarea soluției și a considerentelor celor

două hotărâri judecătorești (decizia civilă nr. 320/A din 14 februarie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara și decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție) că revizuenta nu a dobândit

calitatea de parte, cererea sa de intervenție fiind respinsă pentru lipsa interesului

de a interveni în litigiul ce se judeca între alte persoane.

Faptul că cererea de intervenție

nu a fost respinsă ca inadmisibilă nu semnifică implicit o admitere în principiu.

Relevant este considerentul care a determinat respingerea acestei cereri, respectiv,

că intervenientă nu avea un interes actual de a interveni în procesul de fond.

Justificarea interesului

de a interveni constituie o condiție expres prevăzută de art. 49 alin. (1) C. proc.

civ. pentru admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție, așa încât constatarea

neîndeplinirii acestei condiții nu poate duce la altă concluzie decât că cererea

de intervenție nu a fost admisă în principiu.

Se constată o evidentă

contradicție între realitatea din dosar și susținerea recurentei revizuente, în

sensul că respingerea cererii de intervenție ar fi fost rezultatul respingerii apelului

principal promovat de Primăria Timișoara. Așa cum deja s-a arătat, motivele respingerii

cererii de intervenție accesorie nu au avut nicio legătură cu apelul declarat de

pârâtul din litigiul de fond.

Împrejurarea că soluția

de respingere a cererii de intervenție pentru lipsa interesului se regăsește în

dispozitivul deciziei din apel (și nu într-o încheiere interlocutorie) nu dovedește

o încuviințare în principiu a cererii sale de intervenție, așa cum greșit consideră

revizuenta.

Nici faptul că prin decizia

civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție recursul intervenientei s-a respins ca nefondat (și nu pentru

lipsa calității procesuale active de a promova calea de atac a recursului), nu este

de natură a conferi acesteia calitatea de parte în procesul de fond. Instanța de

recurs nici nu putea să respingă recursul pentru lipsa calității procesuale active

a recurentei de a promova calea de atac, în condițiile în care, prin hotărârea recurată,

instanța se pronunțase și cu privire la cererea de intervenție, iar în limitele

acestei soluții, titularul cererii de intervenție avea deschisă calea de atac a

recursului.

Tocmai confuzia în care

revizuenta s-a aflat cu privire la întinderea drepturilor procesuale pe care i le

conferă poziția de titular al unei cereri de intervenție, care nu a fost admisă

în principiu, a determinat respingerea recursului declarat împotriva deciziei

nr. 320/A din 14 februarie 2005 a Curții de Apel Timișoara, întrucât criticile acesteia

au vizat fondul cauzei și nu considerentul reținut de instanța de apel, referitor

la lipsa interesului actual de a interveni în proces.

Toate argumentele de natură

teoretică invocate de revizuentă, referitoare la condițiile și efectele admiterii

în principiu a unei cereri de intervenție, sunt irelevante în contextul speței,

deoarece în dosarul soluționat în apel prin decizia nr. 320/A din 14 februarie 2005

a Curții de Apel Timișoara cererea de intervenție nu a fost admisă în principiu.

Înalta Curte a constatat

că în mod inutil, atât prima instanță, cât și instanța de apel în revizuire, au

analizat pe fond cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 4

C. proc. civ., reținând că acest motiv de revizuire nu este întrunit în cauză.

Față de aprecierea corectă

în sensul că revizuenta nu a avut calitatea de parte în litigiul de fond și, deci,

nu poate formula o cerere de revizuire, nu se mai impunea examinarea motivului de

revizuire invocat.

În consecință, Înalta

Curte nu a mai examinat criticile din recurs referitoare la incidența motivului

de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

În raport cu aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de revizuenta SC

F. SRL a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul, declarat de revizuenta SC F. SRL împotriva deciziei nr. 185 din 04 decembrie

2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie

2014.