ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1877/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, SC F. SRL a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței civile nr. 1163 din 20 octombrie 2004 a Tribunalului Timiș, solicitând schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii contestației formulate de contestatoarea G.E. împotriva dispoziției nr. 1363 din 14 iunie 2004 emise de Primarul Municipiului Timișoara. Prin sentința civilă nr. 1912 din 05 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 4492/30/2013 a fost respinsă excepția tardivității cererii de revizuire, invocată de către intimata G.E. și a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenta SC F. SRL.

Cu privire la excepția tardivității cererii de revizuire, tribunalul a reținut că, raportat la motivul de revizuire precizat de către revizuentă, la termenul din 07 iunie 2013 (art. 322 pct. 4 C. proc. civ.) și față de împrejurarea că nu există o hotărâre care să fi declarat fals înscrisul, revizuenta prevalându-se, în promovarea căii extraordinare de atac, de decizia civilă nr. 2422 din 27 noiembrie 2012 a Curții de Apel ce i-a fost comunicată de către Municipiul Timișoara la data de 27 februarie 2013, nu există argumente pentru a reține că cererea de revizuire a fost depusă cu nesocotirea termenului prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În ce privește litigiul de fond în care s-a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, instanța a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 1163 din 20 octombrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 5515/C/2004, Tribunalul Timiș a admis contestația formulată de contestatoarea G.E.

în contradictoriu cu Primarul Municipiului Timișoara, a anulat dispoziția nr. 1363 din 14 iunie 2004 și a obligat Primarul Municipiului Timișoara să emită o nouă dispoziție, prin care să se dispună restituirea în natură a apartamentelor situate în imobilul înscris în CF nr. xx nr. top. T1, care nu au fost vândute până în prezent și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele care au fost înstrăinate foștilor chiriași.

Prin decizia civilă nr. 320 din 14 februarie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 10669/C/2004, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de Primarul Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1163/2004 pronunțate de Tribunalul Timiș și a respins cererea de intervenție în interesul apelantului, formulată de SC F. SRL Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că asupra imobilului înscris în CF nr. xx Timișoara, cu nr. top T1, situat administrativ în Timișoara, este înscrisă F.M., una și aceeași persoană cu F.M. născută P., care este fiica defunctei P.E. Aceasta a decedat la data de 5 martie 1966, având ca moștenitori pe soțul său F.P., decedat la data de 1 iulie 1973, precum și pe fiica sa G.E.

Calitatea de moștenitoare a petentei este stabilită prin certificatul de calitate de moștenitor depus la dosar și a fost analizată de instanțele judecătorești în cadrul altor procese, unde s-a stabilit irevocabil că imobilul din CF nr. xx Timișoara, precum și alte imobile care au aparținut antecesorilor petentei, au trecut fără titlu în proprietatea Statului Român, respectiv că petenta este unica moștenitoare legală a defuncților P.E. și F.M., în calitate de nepoată de fiică, respectiv fiică. În atare situație, apelul a fost respins ca nefondat. Totodată, a fost respinsă și cererea de intervenție în interesul Primarului, formulată de către SC F. SRL, întrucât aceasta nu justifică interes în cauză.

Cu privire la cererea de intervenție s-a reținut că, din cuprinsul contractului de închiriere rezultă că acesta s-a încheiat între Primărie și intervenientă în anul 1999, pe termen de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire, însă în situația soluționării corecte a notificării depuse de petenta G.E. va putea fi reziliat sau preluat acest contract de închiriere, însă în momentul de față această intervenientă nu are un interes actual de a interveni în prezentul proces. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și intervenienta SC F. SRL Timișoara, recursurile fiind respinse prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la recursul declarat de SC F. SRL s-a reținut că, având în vedere considerentul reținut de instanță - lipsa interesului actual de a interveni în proces, criticile din recurs formulate de SC F. SRL Timișoara nu puteau viza decât acest aspect și nu critici vizând fondul cauzei. Tribunalul învestit cu soluționarea cererii de revizuire a reținut că lipsa calității de parte în dosarul de fond (ca urmare a faptului că cererea de intervenție în interesul apelantului nu a fost încuviințată nici măcar în principiu) nu îndrituiește SC F. SRL la promovarea cererii de revizuire, chiar dacă aceasta invocă interesul său în momentul de față în prelungirea locațiunii asupra spațiului retrocedat. În subsidiar, tribunalul a reținut că motivele invocate de către revizuentă în motivarea căii extraordinare de atac nu se subsumează situației prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., neputându-se reține că hotărârea supusă revizuirii s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății. Împotriva sentinței au declarat apel revizuenta SC F. SRL și intimații Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Prin decizia nr. 185 din 4 decembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelurile, ca nefondate. Referitor la apelul declarat de revizuenta SC F. SRL, instanța de apel a reținut că revizuenta a învederat că înțelege să indice ca temei al cererii dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., întrucât certificatul de calitate de moștenitor al intimatei G.E. este nul, nulitatea fiind constatată prin decizia civilă nr. 2422 din 27 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara.

Susținerile potrivit cărora acesta este temeiul de drept invocat au fost reiterate de revizuentă pe calea concluziilor scrise depuse în termenul de amânare a pronunțării. În consecință, în mod neîntemeiat susține revizuenta apelantă că prima instanță ar fi ignorat alte temeiuri de drept cu care ar fi fost învestită (art. 322 pct. 5, 7 C. proc. civ.), referirea la aceste motive de revizuire, după ce instanța s-a pronunțat în limita sesizării sale cu respectarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., echivalând cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, instanța de apel reține că revizuenta nu a fost parte în Dosarul nr. 5515/C/2004 al Tribunalului Timiș, dosar în care a fost pronunțată sentința a cărei revizuire se cere (nr. 1163 din 20 octombrie 2004). Împotriva sentinței a declarat apel Primarul Municipiului Timișoara, iar revizuenta din prezenta cauză a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, justificându-și interesul prin contractul de închiriere încheiat cu primăria și prin dreptul de preemțiune la cumpărare (fila 16 Dosar nr. 10669/C/2004 al Curții de Apel Timișoara). Prin decizia civilă nr. 320/A din 14 februarie 2005, Curtea de Apel Timișoara a respins atât apelul pârâtului, cât și cererea de intervenție.

După cum rezultă din considerentele deciziei, cererea de intervenție nu a fost respinsă ca o consecință a respingerii apelului declarat de partea în interesul căreia a intervenit, ci pentru că intervenienta nu justifică un interes actual în cauză. În fine, recursurile declarate de pârât și de intervenientă împotriva sus-menționatei decizii au fost respinse prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 16578/1/2005. Rezultă, astfel, că în mod legal a reținut prima instanță că, urmare a neîncuviințării în principiu a cererii de intervenție, revizuenta din prezenta cauză nu a dobândit calitatea de parte în dosarul de fond.

Și aceasta, pentru că nu este suficient ca o persoană (fizică sau juridică) să formuleze o cerere de intervenție pentru a dobândi calitatea de parte în proces, câtă vreme justificarea acestei calități presupune îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea acțiunii civile, interesul actual fiind una dintre ele. Contrar susținerilor revizuentei apelante, instanța de recurs nu confirmă nici măcar indirect faptul că instanța de apel ar fi respins pe fond cererea de intervenție (susținere contrazisă de asemenea de considerentele hotărârii dată de Curtea de Apel Timișoara), Înalta Curte de Casație și Justiție respingând recursul intervenientei întrucât criticile acesteia au vizat fondul cauzei și nu considerentul reținut de instanța de apel - lipsa interesului actual în a interveni în proces.

Corespunde realității că prima instanță s-a pronunțat atât asupra excepției lipsei interesului revizuentei (invocată de intimata G.E.) cât și asupra fondului cererii, însă din simpla examinare a considerentelor sentinței atacate rezultă cu evidență această modalitate în care tribunalul a înțeles să se pronunțe în cauză, nefiind creată vreo confuzie, cum neîntemeiat susține revizuenta-apelantă. În ceea ce privește fondul pricinii, instanța de apel a reținut, în esență, că motivul de revizuire invocat (art. 322 pct. 4 C. proc.

civ.) nu este întrunit în cauză, deoarece, pe de o parte, certificatul de calitate de moștenitor a fost cercetat în mai multe rânduri în raport cu infracțiunile de fals, stabilindu-se că fapta nu există, în acest sens fiind și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată în Dosarul nr. 8373/P/2007 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, iar pe de altă parte, nu este îndeplinită condiția ca înscrisul apreciat a fi fals să fie determinant pentru pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere. Cu privire la apelul declarat de intimații Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, instanța de apel a reținut că interpretarea dispozițiilor art. 293 alin. (1) C. proc.

civ. permite calificarea căii de atac astfel promovată ca având natura unei aderări la apelul revizuentei. Constatând faptul că intimații susțin critici identice cu cele aduse de revizuentă soluției date de tribunal fondului cauzei, instanța de apel a apreciat că nu se impune reluarea considerentelor reținute anterior pentru respingerea apelului revizuentei. Împotriva deciziei nr. 185 din 4 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs revizuenta SC F. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ În susținerea acestor motive de recurs, recurenta arată că instanța de apel, în litigiul de fond finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, nu a respins cererea de intervenție ca fiind inadmisibilă (soluție ce se dă în faza admisibilității în principiu premergătoare pronunțării pe fond asupra cererii de intervenție), ci cererea de intervenție a fost respinsă ca neîntemeiată.

Mai mult, interpretând sintactico-morfologic considerentele și dispozitivul deciziei civile nr. 320/2005, reiese că acea cerere de intervenție a fost respinsă pe fond, după o prealabilă încuviințarea în principiu a acestei cereri (iar constatarea de către instanța de apel cum că „SC F. SRL nu avea un interes actual de a interveni în proces” la acea dată și pronunțarea soluției de respingere a apelului ca neîntemeiat, a fost ca urmare a respingerii apelului principal promovat de Primăria Timișoara). Recurenta consideră că ar putut dobândi calitatea de parte în proces (și nu ar fi fost menționată în dispozitivul deciziei), numai în condițiile încuviințării în principiu a cererii sale de intervenție.

Susține că acest aspect este confirmat în mod indirect chiar prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care se menționează că recursul intervenientei s-a respins ca nefondat (neinvocându-se de către instanță o lipsă a calității procesuale active de a promova calea de atac a recursului), și nu pentru că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat pe admisibilitatea cererii de intervenție. În realitate, prin intermediul intervenției accesorii, terțul nu formulează decât apărări în sprijinul părții în interesul căreia a intervenit, urmărind pronunțarea unei hotărâri în favoarea acesteia din urmă. Intervenția accesorie nu este decât o simplă apărare, astfel încât terțul intervenient accesoriu nu are posibilitatea formulării acestei cereri pe cale principală, prin declanșarea unui litigiu distinct, ci numai pe cale incidentală, într-un proces în curs de desfășurare.

De asemenea, intervenția accesorie determină lărgirea cadrului procesual din punctul de vedere al părților, niciodată din punctul de vedere al obiectului litigiu. Potrivit art. 51 C. proc. civ., intervenția accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac. Cererea de intervenție accesorie poate fi formulată și în apel, până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului căii de atac, fără a fi solicitat acordul părților inițiale, rațiunea instituirii acestui text legal având la bază natura juridică de simplă apărare a acestei cereri. După ascultarea părților, instanța de judecată are obligația de a se pronunța asupra admisibilității în principiu a intervenției, printr-o încheiere motivată.

În situația în care se respinge ca inadmisibilă o astfel de cerere, instanța pronunță o încheiere motivată (ce are caracter interlocutoriu, în sensul că leagă instanța de soluția pronunțată), ce poate fi atacată numai odată cu fondul. Încheierea prin care cererea de intervenție a fost admisă în principiu nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei, dispozitivul încheierii respective urmând să cuprindă atât dispoziția de admitere în principiu a cererii, cât și calea de atac. Iar calea de atac care poate fi exercitată împotriva acestei încheieri coincide cu calea de atac care poate fi declarată împotriva soluției pronunțate asupra cauzei în ansamblul său, urmând a fi incidente dispozițiile art. 52 alin. (2) C. proc.

civ. Recurenta mai arată că intervenientul dobândește calitatea de parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale de intervenție, figurând cu denumirea de intervenient accesoriu. Odată admisă o astfel de cerere, intervenientul dobândește calitatea de parte în proces și își exercită drepturile și își asumă obligațiile legale ale unei părți în proces, cu anumite limitări ce decurg din poziția procesuală de parte subordonată celei în favoarea căreia a intervenit. Potrivit art. 53 C. proc. civ., intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii cererii de intervenție și toate actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite și față de el, intervenientul accesoriu fiind ținut să desfășoare o activitate procesuală în favoarea părții pentru care a intervenit.

Faptul că intervenienților li se poate administra proba cu interogatoriu, și nu vor fi ascultați ca martori, dovedește încă odată faptul că sunt părți în litigiu. După admiterea în principiu a unei cereri de intervenție accesorie, instanța se va pronunța asupra fondului cererii de intervenție prin hotărârea finală prin care se va soluționa și cererea principală. Soluția pronunțată asupra cererii principale condiționează soluția ce se va pronunța asupra cererii de intervenție accesorie. Astfel că în ipoteza în care terțul a intervenit în folosul apelantului, iar apelul acestuia este respins, acest lucru va determina și respingerea cererii de intervenție accesorie ca neîntemeiată.

Având în vedere că cererea de intervenție accesorie poate fi formulată și direct în calea de atac a recursului, în favoarea recurentului, după caz a intimatului, în această situație admiterea sau respingerea căii de atac a părții în favoarea căreia a intervenit va influența soluția dată cererii de intervenție (ori căii de atac formulată de intervenientul accesoriu). Prin urmare, consideră recurenta, instanța de judecată a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv decizia civilă nr. 320/A din 14 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și decizia civilă.1373 din 14 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (respectiv, temeiurile privind intervenția accesorie și efectele pe care le produce o astfel de cerere atunci când este admisă în principiu).

De asemenea, în mod greșit și nelegal s-a reținut cum că certificatul de calitate de moștenitor apreciat a fi fals nu ar fi determinant pentru pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere și că motivele invocate de către revizuientă în motivarea căii extraordinare de atac nu se subsumează situației prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor ce vizează respingerea cererii de intervenție pe considerentul că revizuenta nu a avut calitatea de parte în procesul de fond, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat greșit decizia civilă nr. 320/A din 14 febuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

Înalta Curte constată modalitatea improprie în care înțelege recurenta să invoce acest motiv de recurs, în condițiile în care, prin „act juridic dedus judecății” în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se înțelege convenția, ca act juridic în sens de negotium, nu o hotărâre judecătorească, ce reprezintă un act de autoritate și care nu se supune regulilor de interpretare prevăzute în materia actelor juridice. În ceea ce privește critica referitoare la pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind intervenția accesorie și efectele pe care le produce o astfel de cerere atunci când este admisă în principiu, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că instanța de revizuire nu a fost pusă în situația de a aplica normele procedurale în materia intervenției accesorii, deoarece intervenția nu a fost făcută în această fază procesuală, ci în litigiul de fond. Învestită cu cererea de revizuire, instanța a verificat soluția pronunțată cu privire la cererea de intervenție în litigiul de fond și a reținut, din examinarea soluției și a considerentelor celor două hotărâri judecătorești (decizia civilă nr. 320/A din 14 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) că revizuenta nu a dobândit calitatea de parte, cererea sa de intervenție fiind respinsă pentru lipsa interesului de a interveni în litigiul ce se judeca între alte persoane.

Faptul că cererea de intervenție nu a fost respinsă ca inadmisibilă nu semnifică implicit o admitere în principiu. Relevant este considerentul care a determinat respingerea acestei cereri, respectiv, că intervenientă nu avea un interes actual de a interveni în procesul de fond. Justificarea interesului de a interveni constituie o condiție expres prevăzută de art. 49 alin. (1) C. proc. civ. pentru admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție, așa încât constatarea neîndeplinirii acestei condiții nu poate duce la altă concluzie decât că cererea de intervenție nu a fost admisă în principiu. Se constată o evidentă contradicție între realitatea din dosar și susținerea recurentei revizuente, în sensul că respingerea cererii de intervenție ar fi fost rezultatul respingerii apelului principal promovat de Primăria Timișoara.

Așa cum deja s-a arătat, motivele respingerii cererii de intervenție accesorie nu au avut nicio legătură cu apelul declarat de pârâtul din litigiul de fond. Împrejurarea că soluția de respingere a cererii de intervenție pentru lipsa interesului se regăsește în dispozitivul deciziei din apel (și nu într-o încheiere interlocutorie) nu dovedește o încuviințare în principiu a cererii sale de intervenție, așa cum greșit consideră revizuenta. Nici faptul că prin decizia civilă nr. 1373 din 14 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție recursul intervenientei s-a respins ca nefondat (și nu pentru lipsa calității procesuale active de a promova calea de atac a recursului), nu este de natură a conferi acesteia calitatea de parte în procesul de fond.

Instanța de recurs nici nu putea să respingă recursul pentru lipsa calității procesuale active a recurentei de a promova calea de atac, în condițiile în care, prin hotărârea recurată, instanța se pronunțase și cu privire la cererea de intervenție, iar în limitele acestei soluții, titularul cererii de intervenție avea deschisă calea de atac a recursului. Tocmai confuzia în care revizuenta s-a aflat cu privire la întinderea drepturilor procesuale pe care i le conferă poziția de titular al unei cereri de intervenție, care nu a fost admisă în principiu, a determinat respingerea recursului declarat împotriva deciziei nr. 320/A din 14 februarie 2005 a Curții de Apel Timișoara, întrucât criticile acesteia au vizat fondul cauzei și nu considerentul reținut de instanța de apel, referitor la lipsa interesului actual de a interveni în proces.

Toate argumentele de natură teoretică invocate de revizuentă, referitoare la condițiile și efectele admiterii în principiu a unei cereri de intervenție, sunt irelevante în contextul speței, deoarece în dosarul soluționat în apel prin decizia nr. 320/A din 14 februarie 2005 a Curții de Apel Timișoara cererea de intervenție nu a fost admisă în principiu. Înalta Curte a constatat că în mod inutil, atât prima instanță, cât și instanța de apel în revizuire, au analizat pe fond cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., reținând că acest motiv de revizuire nu este întrunit în cauză. Față de aprecierea corectă în sensul că revizuenta nu a avut calitatea de parte în litigiul de fond și, deci, nu poate formula o cerere de revizuire, nu se mai impunea examinarea motivului de revizuire invocat.

În consecință, Înalta Curte nu a mai examinat criticile din recurs referitoare la incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de revizuenta SC F. SRL a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul, declarat de revizuenta SC F. SRL împotriva deciziei nr. 185 din 04 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014.