ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1453/2003

Ședința publică de la  8 aprilie 2003

S-a luat în examinare recursul declarat de Direcția

Generală de Muncă și Solidaritate Socială  Constanța

împotriva sentinței  civile nr.126/CA din 17 octombrie 2002 a Curții

de Apel Constanța,Secția de contencios administrativ.

La

apelul nominal  s-au prezentat: intimații-reclamanți P.D. și P.M.

personal, lipsind recurenta-pârâtă Direcția Generală de

Muncă și Solidaritate Socială Constanța.

Procedura completă.

Intimații-reclamanți

P.D. și P.M., având  pe rând cuvântul, au solicitat respingerea

recursului, ca nefondat pentru motivele din întâmpinare (fila 8).

C

U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea actelor de la dosar constată următoarele:

Prin

cereri distincte introduse la 7 iulie 2002 la  Curtea de Apel Craiova-Secția

comercială și de contencios administrativ, reclamanții P.D.

și P.M. , au solicitat obligarea pârâtei Direcția Generală de

Muncă și Solidaritate Socială Constanța să le

recunoască drepturile de persoană strămutată, în

condițiile art.1 lit.”e” din Decretul-Lege nr.118/1990 și anularea

deciziilor emise de pârâtă  sub nr.446 și nr.447 din 19 aprilie 2002

ca nelegale.

In

motivarea  acțiunii, reclamanții fiu și mamă, au învederat

că începând cu luna martie 1949 au fost dislocați , împreună  cu

tatăl primului și soțul secundei, P.V. din localitatea lor de

domiciliu satul Veteranu, în satul Izvoru Mare, unde au locuit până în

anul 1955, împrejurare în care greșit pârâta  prin deciziile contestate

le-au respins cererile pentru recunoașterea drepturilor de  persoană

strămutată, conform Decretului-Lege nr.118/1990.

Curtea

de Apel Craiova, Secția contencios administrativ, examinând  cauza în

raport cu susținerile părților și a actelor de la dosar,

s-a pronunțat prin sentința civilă nr.126 /CA din 17 octombrie

2002, respingând excepția de necompetență materială,

ridicată de pârâtă, a Curții de Apel Craiova în soluționarea

cauzei în primă instanță în temeiul dispozițiilor art.4

din Legea nr.189/2000 privind aprobarea OG nr.105/1991 pentru modificarea

și completarea Decretului-Lege nr.118/1990, lege specială în

această materie care prevede că persoana  interesată poate face

contestație la curtea de apel și ca atare competența revine

curții și nu pot fi invocate dispozițiile art.2 pct.1 lit.”c”

din Codul de procedură civilă.

Pe

fondul cauzei, Curtea a admis acțiunea conexă promovată de

reclamanții P.D. și P.M., a anulat deciziile ca nelegale și a

obligat pârâta să recunoască drepturile de persoană

strămutată de la domiciliu, din motive politice a celor doi

reclamanți.

Pentru

a pronunța această hotărâre  instanța de fond a

reținut că prin sesntința civilă nr.182/CA din 14 decembrie

2000 a Curții de Apel Craiova-Secția de contencios administrativ,

definitivă și irevocabilă, s-a stabilit că numitul P.V. a

fost strămutat împreună cu familia, în perioada  20 martie 1949 –

decembrie 1955 din satul Veteranu în satul Izvoru Mare, județul

Constanța,  obligând pârâta să recunoască acestuia drepturile

prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990.

Din

certificatul de naștere nr.3 din 25 ianuarie 1946 a rezultat că

reclamantul P.D. este fiul numitului P.V.; iar din certificatul de

căsătorie nr.1 din 23 ianuarie 1944 a reieșit că reclamanta

P.M. este căsătorită cu numitul P.V.

Instanța

a mai avut în vedere și declarațiile a doi martori B.I. și P.O.

care au confirmat susținerile recurenților.

Impotriva

acestei hotărâri a declarat recurs Direcția Generală de

Muncă și Ssolidaritate Socială Constanța, motivând, în

esență , că instanța și-a întemeiat   sentința pe

declarațiile celor doi martori care însă nu au respectat

precizările Ministerul Muncii și Solidaritate Socială din adresa

nr.79115 din 10 noiembrie 2000 în sensul că acești martori ar fi

trebuit   să facă dovada cu      acte, că     s-au aflat în

aceeași situație cu cel pentru care  dau declarația.

A

mai susținut  că în mod greșit instanța a reținut

că reclamanții au avut calitate de persoană

strămutată, deoarece măsura de strămutare s-a luat

împotriva prăinților și  nu împotriva acestuia care era minor.

Sentința stabilind numai pentru P.V. că a fost strămutat în

perioada 20 martie 1949 – decembrie 1955.

Recursul

este nefondat.

Potrivit

articolului 1 și articolului 3 din Decretul-Lege nr.118/1990, drepturile

compensatorii pentru consecințele negative produse de restricție

și privațiunile la care au fost  supuse  unele persoane se cuvine

tuturor acestora,  indiferent de vârstă.

Această

concluzie rezultă atât din cuprinsul textelor menționate, cât și

din intenția legiuitorului  în cauză se justifică aplicarea

prevederilor enunțate  având în vedere că domiciliul copilului minor

a fost la părinții lui și măsurile politice aplicate

părinților au fost de natură să producă

consecințe negative sub  aspect material și moral și asupra

copilului minor.

A

exclude  de la beneficiul legii pe copii minori care au avut de suferit

alături de părinții lor înseamnă a face o  discriminare

care nu este în concordanță cu spiritul și scopul urmărit

de această lege cu caracter reparatoriu.

Prin

sentința civilă nr.182/CA din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel

Constanța, Secția de cotnencios administrativ s-a stabilit că

părintele  reclamantului P.D. și anume P.V., a fost  strămutat

în satul Izvoru Mare din data de 20 martie 1949 până  în decembrie 1955

și  că locuința și bunurile i-au fost  luate de

autoritățile  de la acea vreme.

Potrivit

certificatului de naștere  seria N3 nr.1329160 (fila 3 dosar fond)

rezultă că reclamantul P.D. este fiul numitului P.V., iar din

certificatul de căsătorie nr.1/23 ianuarie 1944 reiese că  P.M.

este căsătorită cu fiul numitului P.V.

Nu

se poate reține nici susținerea recursului că martorii

audiați în cauza  nu s-ar afla în aceeași situație cu

reclamanții, așa cum corect  s-a pronunțat instanța de

fond  potrivit art.6 din Decretul-Lege nr.118/1990 deoarece dovadirea

situațiilor pevăzute de art.1 se face prin orice  mijloc  de

probă prevăzut  de lege, că martorii audiați au

cunoștință de momentul strămutării situație ce se

coroborează cu procesul-verbal din 6 iunie 1949, existent în dosarul de

fond, care specifică: -„atât  mobilierul și obiectele de uz casnic

personal al  expropriaților au fost luate în primire de Gospodăria

Agricolă de Stat „Pestera” și „gospodăria și conacele

expropriaților  au fost  înglobate la aceeași unitate”.

Așa

fiind reclamantul nu poate avea decât  calitatea părinților săi,

la strămutare și cu atât mai mult reclamanta P.M. în calitate de

soția persoanei strămutate.

Față

de cele de mai sus recursul se dovedește nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE  LEGII

DISPUNE:

Respinge

recursul  declarat de Direcția Generală de Muncă și

Solidaritate Socială Constanța împotriva sentinței civile

nr.126/CA din 17 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța,

Secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi  8 aprilie  2003.