ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4623/2019

Ședința publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Curtea Constituțională a României, prin Hotărârea nr. 65 din 30 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, a respins contestația formulată de domnul A. împotriva neînregistrării candidaturii sale la alegerile pentru Președintele României din anul 2019.

Instanța constituțională a reținut, în esență, că Biroul Electoral Central, în aplicarea Hotărârii Curții Constituționale, nr. 45 din 26 septembrie 2019, a emis emis Decizia nr. 31/D din 26 septembrie 2019, prin care a fost respinsă înregistrarea candidaturii domnului A. pentru alegerea Președintelui României din anul 2019, întrucât propunerea de candidatură nu a fost însoțită de lista de susținători prevăzută de art. 4 alin. (2) și art. 27 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 370/2004, decizia pe care a apreciat-o ca fiind legală.

Totodată, Curtea a reținut că nemulțumirea contestatorului în ceea ce privește soluția legislativă prevăzută de art. 4 alin. (2) teza întâi și art. 27 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 370/2004, în sensul că este neconstituțională, nu poate forma obiectul contenciosului electoral, făcând trimitere la Hotărârea nr. 45 din 26 septembrie 2019, prin care a statuat că o asemenea excepție poate fi analizată decât în cadrul exercitării atribuției Curții Constituționale prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție, nu și în cadrul atribuției reglementate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție.

Referitor la celelalte solicitări, de anulare a proceselor-verbale menționate în contestație, Curtea a reținut că nu pot fi luate în dezbatere întrucât, în lipsa unei motivări, acestea exprimă doar simple nemulțumiri ale contestatorului cu privire la desfășurarea procesului electoral.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că, în procedura pentru alegerea Președintelui României, Curtea Constituțională este instanța judecătorească de contencios electoral, cu o jurisdicție specială, având competență materială exclusivă, în conformitate cu art. 146 lit. f) din Constituția României, art. 31 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, precum și art. 37 și art. 38 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Astfel, în cazul în care contestatorul ridică o excepție de neconstituționalitate, neexistând norme speciale edictate în acest sens, trebuie sa aplice prevederile C. proc. civ. și să verifice daca cerințele de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată sunt îndeplinite, iar în caz afirmativ să sesizeze Curtea Constituționala cu excepția ridicată. Atribuțiile instanței de contencios electoral, în procedura de alegere a Președintelui României, nu se confundă cu atribuțiile Curții Constituționale în calitate de instanța de contencios constituțional.

În altă ordine de idei, a susținut că hotărârile invocate de Curtea Constituțională, cât și toate hotărârile cu privire la inadmisibilitatea judecății de către instanța de contencios electoral a excepției de neconstituționalitate nu au același regim juridic cu Deciziile Curții Constituționale, care, numai ele, conform Constituției și Deciziilor Curții Constituționale, sunt opozabile erga omnes.

Referitor la admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, potrivit recurentului, Curtea Constituțională acționează în acest caz atât ca o instanță judecătorească, cât și ca instanță de control constituțional, iar dispoziția legală criticată are legătură cu soluționarea cauzei și are capacitate și calitate procesuală, considerând ca are dreptul de a fi ales, având și un interes legitim în acest sens.

Totodată, a făcut trimitere la prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, din care rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată, toate cerințele legale în situația concreta fiind îndeplinite.

În opinia recurentului, neprimirea cererii de sesizare a instanței constituționale cu excepția de neconstituționalitate menționată constituie o îngrădire a accesului liber la justiția constituțională, procedura de control a posteriori a constituționalității legii aplicabile în cauza dedusă judecații instanței de fond, ca modalitate de acces la justiție.

Altfel, normele legale criticate ar scăpa controlului constituționalității, deoarece, în această procedură de alegere a Președintelui României, nu există o altă instanță judecătorească căreia să i te poți adresa și care, la rândul ei, pe cale incidentală, să sesizeze Curtea Constituțională.

Prin urmare, ridicarea excepției de neconstituționalitate în fața Curții Constituționale, ca instanță de fond specială, de contencios electoral, cu competență materială exclusivă în procedura alegerii Președintelui României, ar trebui sa aibă drept urmare sesizarea Curții Constituționale ca instanță constituțională, făcând trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 766/15 iunie 2011.

Potrivit recurentului, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere motivarea acesteia, în sensul că sesizarea cu excepția de neconstituționalitate, în procedura de control a posteriori, poate avea loc numai în urma sesizării de către instanțele judecătorești ori arbitrale, obstrucționându-se accesul la jurisdicția constituțională cu privire la texte de lege în vigoare din reglementarea privind alegerea Președintelui României.

Tot în mod greșit a considerat că nu poate avea loc verificarea neconstituționalității unui text de lege în procedura contenciosului electoral, făcând referire la atribuția înscrisă la art. 146 lit. f) din Constituție.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, cu consecința retrimiterii dosarului la Curtea Constituțională a României pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) și art. 27 lit. c) teza finală din Legea 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată, în ceea ce privește nediferențierea numărului de semnături de susținere - 200.000 - care trebuie sa însoțească candidaturile propuse de partidele și de alianțele politice față de candidaturile independente.

Prin întâmpinare, intimata Curtea Constituțională a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât hotărârea atacată, având ca obiect contestație privind respingerea înregistrării candidaturii, nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit art. 11 pct. B alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, calea de atac promovată de recurent nu este prevăzută de lege.

Prin hotărârea recurată, Curtea Constituțională a soluționat contestația formulată de petent împotriva deciziei Biroului Electoral Central privind respingerea înregistrării candidaturii domnului A., pentru alegerea Președintelui României din anul 2019.

Hotărârile Curții Constituționale date în soluționarea contestațiilor împotriva înregistrării sau respingerii înregistrării candidaturilor ori a semnelor electorale nu sunt supuse niciunei căi de atac, în raport cu dispozițiile art. 11 pct. B alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora

"(2) Deciziile șt hotărârile se pronunță în numele legii. (3)Deciziile,

Hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea l. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".

De asemenea, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 "(2) Curtea

Constituțională soluționează contestațiile în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârile sunt definitive, se comunică de îndată Biroului Electoral Central și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I ".

Prin urmare, rezultă că hotărârea recurată este definitivă, aceasta se comunică Biroului Electoral Central și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, neexistând un text legal care să prevadă că ar fi supusă contestației/plângerii la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 97 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

Conform dispozițiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

În temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Așadar, rezultă că împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

La art. 126 alin. (1) din Constituție se prevede că "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.".

Totodată, Înalta Curte are în vedere principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale.

Art. 126 alin. (3) din Constituție consacră rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, însă acest fapt nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme de competență în acest sens.

Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

În cauză, se constată că obiectul recursului îl reprezintă o hotărâre a Curții Constituționale, or, hotărârile/deciziile pronunțate de Curtea Constituțională nu se circumscriu noțiunii de hotărâre judecătorească.

Principiul independenței instanței de contencios constituțional este menționat în mod expres în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "(3) Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi.".

Astfel, chiar dacă Legea fundamentală nu a prevăzut expres atribuția jurisdicțională a Curții Constituționale, din analiza atribuțiilor enumerate în Constituție rezultă că această instituție are o activitate jurisdicțională în materia sa specifică, deosebită de atribuțiile instanțelor judecătorești sau ale autorităților administrativ-jurisdicționale.

Totodată, așa cum s-a arătat, în materie electorală, condițiile pentru exercitarea dreptului de acces la justiție sunt prevăzute limitativ de Legea nr. 370/2004.

Prin urmare, calea de atac exercitată în cauză nu este prevăzută de lege.

Înalta Curte reamintește și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, drept de o importanță considerabilă într-o societate democratică și într-un stat de drept, apreciat, în același timp, ca o garanție a exercitării celorlalte drepturi fundamentale.

În alin. (1) al art. 6 din Convenție sunt cuprinse garanțiile generale ale acestui drept:accesul la un tribunal prevăzut de lege, independent și imparțial, soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, publicitatea procedurii.

Instanța la care se referă art. 6 paragraful 1 este o formațiune jurisdicțională, care este stabilită prin lege, care are plenitudine de jurisdicție, atât în fapt, cât și în drept, care se bucură de independență și imparțialitate (ea și membrii ce o compun), în fața căreia se desfășoară o procedură jurisdicțională echitabilă, cu garanții de contradictorialitate, publicitate, drept la apărare și termen rezonabil, care are puterea de a tranșa ea însăși litigiul (iar nu doar de a emite un aviz), printr-o hotărâre care, odată intrată în puterea lucrului judecat, se bucură de stabilitate, obligativitate și de garantarea executării sale. Orice organ care satisface aceste caractere este calificat drept o "instanță" în sensul art. 6 din Convenție, chiar dacă, în dreptul intern, nu este o instanță judecătorească, aparținând puterii judiciare.

Se constată că în cauză au fost respectate aceste garanții, recurentul a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 370/2004, care se desfășoară în fața Curții Constituționale, formulând contestație împotriva neînregistrării candidaturii sale, însă hotărârea pronunțată în soluționarea acesteia, în care au fost analizate criticile sale, nu are prevăzută o cale de atac, fiind definitivă.

În concluzie, cererea de recurs netrecând de filtrul admisibilității, se apreciază că nu se mai impune analiza susținerilor recurentului centrate, în principal, pe excepția de neconstituționalitate invocată direct în fața Curții Constituționale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Hotărârii nr. 65 din 30 septembrie 2019 a Curții Constituționale a României ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2019.