ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4446/2019

Ședința publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 30.09.2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul A. a declarat recurs împotriva Hotărârii nr. 45 din 26 septembrie 2019 pronunțate de Curtea Constituțională a României în Dosarul nr. x/2019, solicitând: casarea în parte a hotărârii și admiterea de către instanța de recurs a cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, cu consecința retrimiterii dosarului la curtea Constituțională a României în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) și art. 27 lit. c) teza finală din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată, în ceea ce privește nediferențierea numărului de semnături de susținere - 200.000, care trebuie să însoțească candidaturile propuse de partidele și de alianțele politice față de candidaturile independente.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că, în procedura pentru alegerea Președintelui României, Curtea Constituțională este instanța judecătorească de contencios electoral, cu o jurisdicție specială, având competență materială exclusivă, în conformitate cu art. 146 lit. f) din Constituția României, art. 31 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, precum și art. 37 și art. 38 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale;

In ceea ce privește admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, a invocat faptul că, Curtea Constituționala acționează în acest caz atât ca o instanță judecătorească cât și ca instanță de control constituțional, iar dispoziția legala criticată are legătură cu soluționarea cauzei, precum și faptul că are capacitate și calitate procesuală, considerând ca are dreptul de a fi ales, având și un interes legitim în acest sens.

Neprimirea cererii de sesizare a instanței constituționale cu excepția de neconstituționalitate menționată constituie o îngrădire a accesului liber la justiția constituțională, procedura de control a posteriori a constituționalității legii aplicabile în cauza dedusă judecații instanței de fond, ca modalitate de acces la justiție.

Altfel, normele legale criticate ar scăpa controlului constituționalității, deoarece, în această procedură de alegere a Președintelui României, nu există o altă instanță judecătorească căreia să i te poți adresa și care, la rândul ei, pe cale incidentală, să sesizeze Curtea Constituțională.

Or, conform art. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.

Astfel, ridicarea excepției de neconstituționalitate în fața Curții Constituționale ca instanță de fond specială, de contencios electoral, cu competență materială exclusivă în procedura alegerii Președintelui României, ar trebui sa aibă drept urmare sesizarea Curții Constituționale ca instanță constituțională.

Cu referire la hotărârea atacată, recurentul a susținut că, motivând că sesizarea cu excepția de neconstituționalitate, în procedura de control a posteriori poate avea loc numai în urma sesizării de către instanțele judecătorești ori arbitrale, Curtea Constituțională a dat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru că obstrucționează accesul la jurisdicția constituțională cu privire la texte de lege în vigoare din reglementarea privind alegerea Președintelui României.

De asemenea, în mod greșit a considerat că nu poate avea loc verificarea neconstituționalității unui text de lege în procedura contenciosului electoral, făcând referire la atribuția înscrisă la art. 146 lit. f) din Constituție.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezentul recurs este inadmisibil.

Prin recursul declarat în cauză, recurentul a susținut admisibilitatea acestei căi de atac prin prisma mai multor argumente.

Unul dintre acestea se referă la faptul că, în ceea ce privește Curtea Constituțională, aceasta acționează atât ca o instanță judecătorească de contencios electoral, cât și ca instanță de control constituțional.

A invocat recurentul faptul că neprimirea cererii de sesizare a instanței constituționale cu excepția de neconstituționalitate constituie o îngrădire a accesului liber la justiția constituțională, ca modalitate de acces la justiție.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, garantează respectul dreptului la un proces echitabil, drept de o importanță considerabilă într-o societate democratică și într-un stat de drept, apreciat, în același timp, ca o garanție a exercitării celorlalte drepturi fundamentale. Alin. 1 al art. 6 din Convenția europeană cuprinde garanțiile generale ale acestui drept: accesul la un tribunal prevăzut de lege, independent și imparțial, soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, publicitatea procedurii. Instanța la care se referă art. 6 parag. 1 este o formațiune jurisdicțională, care este stabilită prin lege, care are plenitudine de jurisdicție, atât în fapt, cât și în drept, care se bucură de independență și imparțialitate (ea și membrii ce o compun), în fața căreia se desfășoară o procedură jurisdicțională echitabilă, cu garanții de contradictorialitate, publicitate, drept la apărare și termen rezonabil, care are puterea de a tranșa ea însăși litigiul (iar nu doar de a emite un aviz), printr-o hotărâre care, odată intrată în puterea lucrului judecat, se bucură de stabilitate, obligativitate și de garantarea executării sale. Orice organ care satisface aceste caractere este calificat drept o "instanță" în sensul art. 6 din Convenție, chiar dacă, în dreptul intern, nu este o instanță judecătorească, aparținând puterii judiciare.

Recurentul A. a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 370/2004, care se desfășoară în fața Curții Constituționale, formulând contestație împotriva neînregistrării candidaturii sale depuse cu nr. x/2019 din 22.09.2019 la alegerile pentru Președintele României.

Așadar, Hotărârea nr. 45 din 26 septembrie 2019 a Curții Constituționale a României a fost dată în soluționarea contestației formulate de contestatorul A. împotriva neînregistrării candidaturii sale la alegerile pentru Președintele României din anul 2019, acesta contestând, în principal, faptul că Biroul Electoral Central nu a emis o decizie de respingere a candidaturii sale care a fost înregistrată cu nr. x/2019 din 22 septembrie 2019, decizie pe care să o poată contesta conform legii, respingerea fiind efectuată printr-un act administrativ, context în care a solicitat admiterea înregistrării candidaturii sale la funcția de Președinte al României.

În cadrul contestației, contestatorul și-a exprimat nemulțumirea de soluția legislativă potrivit căreia candidaturile propuse de partidele și de alianțele politice, precum și candidaturile independente pot fi depuse numai dacă sunt susținute de cel puțin 200.000 de alegători, sens în care a susținut neconstituționalitatea art. 4 alin. (2) teza întâi și a art. 27 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 370/2004.

Curtea Constituțională a hotărât admiterea contestației formulate de contestator și obligarea Biroului Electoral Central să emită, potrivit legii, o decizie cu privire la candidatura recurentului A. la alegerile pentru Președintele României din anul 2019, hotărârea fiind emisă în temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, al art. 11 alin. (1) lit. B).a), al art. 37 și 38 din Legea nr. 47/1992, precum și al art. 31 alin. (1) și (2) din Legea nr. 370/2004, fiind definitivă.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de către contestator, Curtea a constatat că aceasta poate fi analizată numai în cadrul exercitării atribuției Curții Constituționale prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție, potrivit căruia Curtea "hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului", iar nu și în cadrul atribuției reglementate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție, potrivit cărora Curtea Constituțională "veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului", astfel că nu poate face obiectul contenciosului electoral.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României, iar potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale. Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, întrucât Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, se constată că instanța de control constituțional poate fi sesizată, pentru a se pronunța asupra constituționalității unei legi sau ordonanțe, numai în condițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căruia "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare".

În cazul de față se constată însă că excepția de neconstituționalitate formulată de recurent a fost ridicată direct în fața Curții Constituționale, nesocotindu-se astfel aceste dispoziții imperative.

Totodată, se constată că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de recurent în cadrul atribuției Curții Constituționale reglementate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție, referitoare la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României.

Cu privire la calea de atac exercitată împotriva acestei hotărâri de către recurentul A., Înalta Curte are în vedere principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale.

Împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 Legea contenciosului administrativ "(1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Noul C. proc. civ. reglementează în Titlul II - Capitolul III (art. 483 -502), cale extraordinară de atac, iar în art. 483 precizează ce hotărâri sunt supuse recursului.

De asemenea, potrivit art. 97 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

Din norma de competență citată, rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ., a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Este incontestabil că Înalta Curte de Casație și Justiție are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme de competență în acest sens.

Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acestuia, ar însemna în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").

În cauză, obiectul recursului declarat de recurentul A. îl constituie o hotărâre pronunțată de Curtea Constituțională.

Or, hotărârile/deciziile pronunțate de Curtea Constituțională nu se subsumează noțiunii de hotărâre judecătorească.

Principiul independenței instanței de contencios constituțional apare expres menționat în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992 (republicată): Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi.

Chiar dacă legea fundamentală nu a prevăzut expres atribuția jurisdicțională a Curții Constituționale, din analiza atribuțiilor enumerate în Constituție rezultă că această instituție are o activitate jurisdicțională în materia sa specifică, aparte de atribuțiile instanțelor judecătorești sau ale autorităților administrativ-jurisdicționale.

Pe de altă parte, în materie electorală, condițiile pentru exercitarea dreptului de acces la justiție sunt prevăzute limitativ de Legea nr. 370/2004, iar prezenta cale de atac judiciară, exercitată de A., nu este reglementată de lege.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 45 din 26 septembrie 2019 pronunțate de Curtea Constituțională a României în Dosarul nr. x/2019, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 octombrie 2019.