ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3044/2025

Ședința publică din data de 29 mai 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Contestații electorale la data de de 15 aprilie 2025, sub nr. x/2025, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, suspendarea executării actului administrativ unilateral normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 până la soluționarea definitivă a capătului 2 de cerere, respectiv anularea Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 103 din 17 aprilie 2025, Curtea de Apel București - Contestații electorale a admis excepția necompetentei generale a instanțelor judecătorești, invocata din oficiu de către instanța și a respins cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, ca nefiind de competenta instanțelor judecătorești.

Împotriva sentinței civile nr. 103 din 17 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - Contestații electorale, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, una dintre secțiile de contencios administrativ și fiscal, pentru distribuire într-un complet de fond cu specializare contencios administrativ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale), recurenta-reclamantă invocă faptul că hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal, ci de unul care aparține unei secții virtuale, secția "Contestații Electorale", secție ilegală, care nu a fost înființată cu respectarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe), învederează că a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a invocat excepția de necompetență funcțională a completului electoral, prin care a învederat că cererea sa nu este una electorală, obiectul acesteia și temeiul juridic fiind indicat clar și anume suspendare executare act administrativ normativ și anulare act administrativ, însă așa zisa instanță electorală nu s-a pronunțat asupra excepției pe care a invocat-o, ci a ridicat o altă excepție pe care a și admis-o.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), pe de o parte, arată că prin notele scrise depuse la termen a invocat excepția nerepartizării aleatorii a cauzei unui complet de fond contencios administrativ, însă instanța nu a pus în discuție nici această excepție, eludând dispozițiile imperative din Legea nr. 304/2022 și C. proc. civ., cauza fiind trimisă unui judecător, constituit într-un complet nelegal, care nu întrunește condițiile de a fi instanță independentă și imparțială.

Pe de altă parte, susține că, chiar dacă ar fi fost calificată ca una electorală, cererea sa ar fi trebuit declinată la Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind singura instanță căreia Legea nr. 370/2004 i-a acordat anumite atribuții limitate în art. 6, art. 15, art. 16 și art. 70 din Lege.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), recurenta-reclamantă susține că motivarea nu are absolut nicio legătură cu argumentele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, privind caracterul de act administrativ normativ al Hotărârii CCR nr. 32/3024 și dreptul său de persoană vătămată de acest act de a se adresa instanței.

În dezvoltarea criticiilor pe care partea le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) arată, în esență, că dreptul său de a se adresa instanței de contencios administrativ cu acțiune împotriva actului administrativ normativ Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 se bazează pe art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ex. Bellet contra Franța, Golder contra Regatului Unit etc.

În opinia recurentei-reclamante, hotărârea atacată este un act administrativ normativ, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării și executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Curtea Constituțională a României este o autoritate publică, iar Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 a fost dată, așa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia, în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, și a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și împiedicând cetățenii români cu drept de vot, printre care și reclamanta, să-și exercite acest drept fundamental prevăzut de art. 36 alin. (1) din Constituția României.

Mai mult, arată că aceasta nu se află printre actele administrative exceptate de a fi atacate în contenciosul administrativ, prevăzute de art. 5 din Legea nr. 554/2004.

A mai învederat că hotărârile Curții Constituționale date în aplicarea Legii nr. 370/2004 privind alegerea președintelui României și orice altă hotărâre dată de Curtea Constituțională în materiile prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. B) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pot fi supuse controlului contenciosului administrativ, întrucât general obligatoriu nu este sinonim cu definitiv.

Nu în ultimul rând, susține recurenta-reclamantă că Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis în materie jurisdicțională, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) și e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În acest sens, nu s-a urmat de Curtea Constituțională o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare, ci s-a întrunit în secret, fără a da publicității măcar un comunicat, nu a fost citat nici ea și nici ceilalți cetățeni cu drept de vot și nici candidații, ci, pur și simplu, votul exprimat în turul I a fost anulat, cu încălcarea Constituției, Legii nr. 47/1992, Legii nr. 370/2004, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE.

Conform recurentei-reclamante, Curtea Constituțională a României are și atribuții jurisdicționale, dar numai în materia verificării constituționalității proiectelor de legi, în cazul controlului anterior de constituționalitate sau în cazul controlului posterior, când soluționează excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, însă în această situație, când îndeplinește atribuția de jurisdicție constituțională, înștiințează părțile despre termenul fixat pentru soluționarea excepției. La soluția publică anunțată, participă un procuror, căruia i se acordă cuvântul pentru a pune concluzii, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția își exprimă punctul de vedere, iar încheierile de sesizare a CCR sunt comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Or, în ceea ce privește Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională s-a întâlnit în secret, la ședință nu a fost citată nicio persoană, nici măcar procurorul nu a participat.

În consecință, susține că soluția de admitere a excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești și de respingere a cererii sale ca nefiind de competența instanțelor judecătorești este nelegală, deoarece reprezintă o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ. care stabilește cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că:

"Nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 28 mai 2025, recurenta-reclamantă A. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la 2 întrebări formulate, respectiv:

"1. Dacă dispozițiile a Legii nr. 47/1992 cu privire la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care nu prevede exercitarea unei căi de atac asupra Deciziilor/Hotărârilor privitoare la anularea alegerilor, încalcă dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 47 din Caria Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

În susținerea cererii sale, recurenta - reclamantă învederează, în esență, că pronunțarea unei Decizii preliminare este deosebit de utilă deoarece ridică în fața instanței naționale o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, mai ales că jurisprudența existentă nu poate să furnizeze clarificarea necesară într-un cadru juridic sau factual inedit.

Cu atât mat mult, cu cât, conform art. 142 din Constituția României, judecătorii Curții Constituționale sunt numiți (adică direct, fără nici un control) de Camera Deputaților, Senat și Președintele României, adică de politic, fiind indirect subordonați politicului și sferelor sale. Același text de lege, suprem față de legislația națională, mai stabilește și numărul judecătorilor, astfel din cei 9 judecători, 3 sunt numiți de Camera Deputaților, 3 de Senat și 3 de Președintele României.

În opinia recurentei-reclamante, necesitatea interpelării Curții de Justiție a Uniunii Europene se mai naște și din dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, care prioritizează dreptul unional față de dispozițiile contrare, precum cele din Legea nr. 47/1992, din dreptul intern.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

În prealabil, examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată și motivată de recurenta - reclamantă A., în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Analizând cererea formulată în speță, Înalta Curte constată că, prin maniera de formulare a solicitării, recurenta-reclamantă tinde în realitate să obțină o veritabilă decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce excede competenței sale.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se poate introduce numai în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Prin urmare, Înalta Curte reține că cererea formulată de către recurenta - reclamantă nu este o veritabilă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), astfel că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene pentru sesizarea instanței europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Astfel, Înalta Curte constată că întrebările vizează modalitatea de interpretare a unor dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin raportare la situația de fapt dedusă judecății și la legislația națională incidentă în cauză, activitate judiciară ce se circumscrie sferei de competență a instanței naționale.

Înalta Curte apreciază cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată și motivată, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, ca neîntrunind condițiile de a fi utilă și pertinentă în soluționarea litigiului, conform art. 267 din TFUE.

Pentru a fi necesară trimiterea preliminară, trebuie să existe un dubiu serios și legitim în ceea ce privește înțelegerea, interpretarea sau aplicarea dispozițiilor aplicabile cauzei, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, prevăd următoarele:

"12. Cu toate acestea, o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență în materia respectivă (iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speță această jurisprudență) sau a cazului în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la întrebările formulate de recurenta-reclamantă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, constatând totodată că ceea ce se solicită a fi trimis spre lămurire la Curtea de Justiție a Uniunii Europene cade în sarcina exclusivă a instanței naționale, care are obligația de a utiliza toate pârghiile legislative naționale și comunitare pentru a realiza o interpretare conformă dreptului comunitar.

Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat suspendarea executării actului administrativ unilateral intitulat Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024 până la soluționarea definitivă a capătului 2 de cerere, anularea Hotărârii CCR nr. 32/06.12.2024, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată, instanța de fond a admis excepția necompetenței generale și a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză.

Cu privire la primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind o pretinsă nelegală constituire/compunere a instanței determinată de faptul că hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal, ci de unul care aparține unei secții înființată cu nerespectarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, iar, pe de altă parte, că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor susțineri, deoarece din actele dosarului rezultă că în cadrul Curții de Apel București nu a fost înființată o secție specializată în judecarea contestațiilor electorale, ci doar completuri specializate.

Faptul că în formatul tipizat al rezoluției de repartizare din 15 aprilie 2025, precum și în antetul sentinței atacate s-a trecut "Contestații Electorale" nu alterează conținutul actelor de procedură în substanța lor și nu poate fi calificat drept o dovadă a funcționării unei secții care nu a fost înființată potrivit legii.

Potrivit art. 45 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în cadrul curților de apel și al instanțelor din circumscripția acestora pot fi înființate completuri specializate a căror componență se stabilește de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere, în raport cu volumul de activitate, ținându-se seama de nevoile instanței și de specializarea judecătorilor.

Așadar, înființarea unor completuri specializate pentru judecarea unor anumite categorii de cauze, conform criteriilor prevăzute în art. 45 din Legea nr. 304/2022 expuse mai sus, stabilirea componenței acestora și planificarea activității lor intră în marja de apreciere a organelor de conducere ale instanței.

Repartizarea ciclică a cauzelor în funcție de data sau ordinea înregistrării lor la instanță este la rândul său o modalitate de repartizare aleatorie, permisă de art. 101 alin. (2) ROI pentru cazul în care repartizarea aleatorie în sistem informatic nu se poate realiza din motive obiective, astfel că nu aduce atingere principiului distribuirii aleatorii, prevăzut de art. 13 din Legea nr. 303/2024. Or, existența completurilor pentru soluționarea contestațiilor electorale, specificul cauzelor ivite în materie electorală, calendarul de soluționare a acestora, care poată să includă zile libere ori perioade în care nu au loc ședințe de judecată ale completurilor obișnuite, se încadrează în categoria motivelor obiective care pot justifica repartizarea ciclică, pe baza regulilor stabilite prin hotărâri ale colegiilor de conducere sau decizii ale președintelui instanței, conform atribuțiilor și limitelor marjei de apreciere permise de lege.

În contextul în care norma juridică primară (legea) presupune un grad de generalitate și abstractizare care face imposibilă acoperirea, prin reglementări explicite, a tuturor situațiilor care pot apărea în practică, în temeiul art. 7 alin. (1) lit. l) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/2022 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, președintele curții de apel organizează și coordonează activitatea de repartizare aleatorie a cauzelor și stabilește regulile aplicabile în situațiile neprevăzute de lege sau de regulament.

Analizând actele dosarului, se constată că prin rezoluția întocmită la data de 15 aprilie 2025 aflată la dosarul curții de apel, cauza a fost repartizată unui complet specializat contestații electorale, cu respectarea dispozițiilor legale precitate.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.", iar în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) același Cod, "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Or, tocmai în virtutea acestor dispoziții legale obligatorii, instanța de fond a invocat și a analizat cu prioritate excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, astfel că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., când casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în speță nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar.

Preliminar, Înalta Curte constată că o parte din argumentele invocate în dezvoltarea motivului de recurs în discuție vizează chestiuni care deja au fost analizate în prezentele considerente în cadrul examinării motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 3 C. proc. civ. referitoare la nesoluționarea cauzei de către un complet specializat în contencios administrativ și fiscal, precum și a ordinii de soluționare a excepțiilor privind competența instanței, aspecte care nu vor mai fi reluate.

În orice caz, Înalta Curte, verificând actele procedurale întocmite în fața instanței de fond constată că afirmațiile recurentei nu au fundament faptic și juridic, instanța de fond respectând regulile de procedură aplicabile judecății prezentei cauzei.

În primul rând, este de observat că, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României or, potrivit dispozițiilor art. 68 din Legea nr. 370/2004:

"Judecarea de către instanțe a cererilor prevăzute de prezenta lege se face potrivit regulilor stabilite de lege pentru ordonanța președințială, cu participarea obligatorie a procurorului".

În ceea ce privește regulile stabilite de lege pentru ordonanța președințială, dispozițiile art. 999 alin. (1)-(3) din C. proc. civ. prevăd următoarele:

"(1) În vederea judecării cererii, părțile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie de pe cerere și de pe actele care o însoțesc. Întâmpinarea nu este obligatorie.

(2) Ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților. În caz de urgență deosebită, ordonanța va putea fi dată chiar în aceeași zi, instanța pronunțându-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii și actelor depuse, fără concluziile părților.

(3) Judecata se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită un timp îndelungat. Dispozițiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile".

În speță, prin rezoluția de la primirea cererii, prima instanță a dispus citarea părților, în termen scurt, prin mijloace electronice de comunicare, precum și comunicarea cererii de ordonanță președințială către intimat, respectând astfel regulile de procedură de judecată care garantează respectarea atât a principiului contradictorialității, cât și a dreptului la apărare.

În consecință, contrar susținerilor recurentei-reclamante, cauza a fost soluționată cu respectarea regulilor de procedură prevăzute de lege.

Cel de-al patrulea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare.

Criticile pe care partea le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează, în esență, faptul că motivarea nu cuprinde nicio analiză a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată, precum și greșita interpretare și aplicare a unor norme de drept material sau procesual, acestea din urmă încadrându-se în realitate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., care au fost sau urmează a fi examinate ca atare.

Instanța de control judiciar constată că aceste critici nu sunt întemeiate, în speță nefiind identificate încălcări ale cerințelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ori ale exigențelor respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, prin prisma modului în care instanța de fond a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar.

Legea nu impune ca hotărârea judecătorească să abordeze în mod literal toate argumentele și susținerile părților, acestea fiind sintetizate și subsumate unor considerente comune, apte să dezlege fiecare dintre aspectele care au format obiectul disputei judiciare.

Judecătorul fondului a respectat regulile judecății, a cercetat și a descris situația de fapt și a arătat, în concret, care sunt considerentele pentru care apreciază că cererea formulată de reclamantă nu este de competența instanțelor judecătorești, făcând trimitere la temeiurile de fapt și de drept apreciate drept relevante în acest sens.

În consecință, considerentele sentinței recurate sunt detaliate în mod corespunzător obligației legale de motivare a hotărârii pronunțate și nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material.

Un ultim motiv de nelegalitate este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Recurenta pretinde că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. d), e), o) și r) din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a statornicit următoarele:

"1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024.

Temeiurile legale ale acestui act jurisdicțional al Curții Constituționale sunt reprezentate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituția României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România".

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează astfel:

"Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi".

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992:

"Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege.

În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.

Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".

Înalta Curte mai reține și că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiași articol menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.

Văzând întregul cadru normativ expus anterior, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor sau hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ca autoritate de jurisdicție constituțională, sentința instanței de fond fiind legală.

În acest sens se reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituțională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească."

Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", Curtea Constituțională a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției.

Constată Înalta Curte că, astfel cum a arătat în cele ce preced, hotărârea Curții Constituționale contestată a fost pronunțată în temeiul prevederilor art. 142 și art. 146 lit. f) din Constituție, care statuează în arhitectura constituțională atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale.

Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, potrivit cărora "Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului" au menirea tocmai de a sublinia rolul și atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, prevăzute de norma constituțională a art. 146 lit. f). De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituțional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție.

Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Conduita instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În aceste condiții, inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale emis în exercitarea atribuțiilor constituționale consacrate de art. 146 lit. f) din legea fundamentală, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acesteia, o interpretare precum cea dată de judecătorul fondului având semnificația unei imixtiuni a puterii judecătorești în atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale.

Or, principiile generale de drept invocate explicit de recurenta-reclamantă nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute de legiuitor.

În plus, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere și practica sa anterioară, în care prin deciziile nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025 și nr. 770/2025, având de analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, a statuat în sensul constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora.

Mai reține instanța prevederile art. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii", normele de competență generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicțional norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.

În concluzie, excepția necompetenței generale este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită (Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 06 decembrie 2024), hotărârea atacată nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susține recurenta-reclamantă, deci nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată.

Pentru aceste motive, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu de prima instanță, este întemeiată, sentința recurată fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Având în vedere argumentele expuse, constatând că niciuna dintre criticile recurentei-reclamante nu este întemeiată, nefiind incident niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 103 din 17 aprilie 2025 a Curții de Apel București - Contestații electorale, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 29 mai 2025.