ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2338/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Contestații Electorale, la data de 14.04.2025, sub număr de dosar x/2/2025, reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: - suspendarea executării actului administrativ unilateral normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024 până la soluționarea definitivă a capătului 2 de cerere, - anularea Hotărârii CCR nr. 32/06.12.2024; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 90 din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel București – Contestații Electorale a admis excepția necompetenței generale, invocată din oficiu, și a respins cererea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs recurentul-reclamant A, solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București – Secțiile de Contencios Administrativ și Fiscal, pentru o distribuire într-un complet de fond cu specializare contencios administrativ. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate regăsindu-se atât în cererea de recurs transmisă prin poștă electronică la 16 aprilie 2025, cât și într-o dezvoltare ulterioară a motivelor, transmisă tot prin poștă electronică la 29 aprilie 2025. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale), recurentul-reclamant invocă faptul că hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal, ci de unul care aparține unei secții virtuale, Secția „Contestații Electorale”, secție ilegală, care nu a fost înființată cu respectarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. În plus, mai arată că dosarul nu a beneficiat de repartizare aleatorie în cadrul Secției de Contencios Administrativ a Curții de Apel București, contrar dispozițiilor art. 199 C. proc. civ. și art. 101 ROI, dispoziții imperative sancționte de legiuitor cu nulitatea absolută. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe), învederează că a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a invocat excepția de necompetență funcțională a completului electoral Cx, prin care a învederat că cererea sa nu este una electorală, obiectul acesteia și temeiul juridic fiind indicat clar și anume suspendare executare act administrativ normativ și anulare act administrativ, însă așa zisa instanță electorală nu s-a pronunțat asupra excepției pe care a invocat-o, ci a ridicat o altă excepție pe care a și admis-o. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești), susține că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, încălcând principiul disponibilității părților, deoarece, fără a fi încunoștiințat despre modificarea obiectului cererii și temeiurile pe care i le-a atribuit, a dispus trimiterea cererii către o altă secție decât cea pe care a sesizat-o inițial. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), pe de o parte, arată că prin notele scrise depuse la termen a invocat excepția nerepartizării aleatorii a cauzei unui complet de fond contencios administrativ, însă instanța nu a pus în discuție nici această excepție, eludând dispozițiile imperative din Legea nr. 304/2022 și C. proc. civ., cauza fiind trimisă unui judecător, constituit într-un complet nelegal, care nu întrunește condițiile de a fi instanță independentă și imparțială. Pe de altă parte, susține că, în mod nepermis, instanța nu a solicitat intimatei CCR să depună întâmpinare și să comunice dosarul de fond nr. xF/2024 în care a fost emisă Hotărârea CCR nr. 32/2024 a cărei anulare o solicită, fiindu-i încălcat dreptul la apărare. Totodată, mai arată că nu se justifică prezența Ministerului Public în această cauză, atâta timp cât nu a fost parte nici în dosarul CCR nr. xF/2024 în care s-a pronunțat Hotărârea nr. 32/2024. În opinia sa, Ministerul Public poate participa la procesul civil, însă fără a afecta principiul disponibilității și fără a formula concluzii în favoarea sau defavoarea vreuneia dintre părțile din dosar. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), recurentul-reclamant susține că motivarea nu are absolut nicio legătură cu argumentele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, privind caracterul de act administrativ normativ al Hotărârii CCR nr. 32/3024 și dreptul său de persoană vătămată de acest act de a se adresa instanței. De asemenea, mai invocă și faptul că instanța a ridicat excepția necompetenței generale fără a o motiva în drept și în fapt și fără a face referire la temeiurile de drept ale cererii sale sau la natura obiectului cererii principale, motivarea fiind făcută pe criterii nepuse în discuție în condiții de contradictorialitate, cu încălcarea principiului egalității de arme, al dreptului la apărare, rolul activ al judecătorului fiind exercitat cu rea-credință, transformat efectiv în apărător al intimatei și urmărind pronunțarea unei soluții prestabilite. În plus, susține că există contradicții în considerente, dintre care citează cele referitoare la „hotărârile curții constituționale care au putere numai pentru viitor”, instanța curții de apel făcând abstracție de faptul că Hotărârea CCR nr. 32/2024 a produs efecte retroactiv, printr-o mențiune falsă, abuzivă, nepermisă nici de legea fundamentală și nici de normele naționale sau convenționale, iar explicațiile instanței referitoare la motivele de nelegalitate a Hotărârii nr. 32/2024 ce privesc retroactivitatea și autosesizarea CCR nu pot fi primite și considerate pertinente, fiind în contradicție flagrantă cu dispoziții intangibile din Legea fundamentală, din Convențiile și Tratatele la care România este parte. În dezvoltarea criticiilor pe care partea le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) arată, în esență, că dreptul său de a se adresa instanței de contencios administrativ cu acțiune împotriva actului administrativ normativ Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 se bazează pe art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 21 art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ex. Bellet contra Franța, Golder contra Regatului Unit etc. În opinia recurentului-reclamant, hotărârea atacată este un act administrativ normativ, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării și executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Curtea Constituțională a României este o autoritate publică, iar Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 a fost dată, așa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia, în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, și a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și împiedicând cetățenii români cu drept de vot, printre care și reclamantul, să-și exercite acest drept fundamental prevăzut de art. 36 alin. (1) din Constituția României. Mai mult, arată că aceasta nu se află printre actele administrative exceptate de a fi atacate în contenciosul administrativ, prevăzute de art. 5 din Legea nr. 554/2004. A mai învederat că hotărârile Curții Constituționale date în aplicarea Legii nr. 370/2004 privind alegerea președintelui României și orice altă hotărâre dată de Curtea Constituțională în materiile prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. B din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pot fi supuse controlului contenciosului administrativ, întrucât general obligatoriu nu este sinonim cu definitiv. Nu în ultimul rând, susține recurentul-reclamant că Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis în materie jurisdicțională, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d și e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În acest sens, nu s-a urmat de către Curtea Constituțională o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare, ci s-a întrunit în secret, fără a da publicității măcar un comunicat, nu a fost citat nici el și nici ceilalți cetățeni cu drept de vot și nici candidații, ci, pur și simplu, votul exprimat în turul I a fost anulat, cu încălcarea Constituției, Legii nr. 47/1992, Legii nr. 370/2004, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE. Conform recurentului-reclamant Curtea Constituțională a României are și atribuții jurisdicționale, dar numai în materia verificării constituționalității proiectelor de legi, în cazul controlului anterior de constituționalitate sau în cazul controlului posterior, când soluționează excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, însă în această situație, când îndeplinește atribuția de jurisdicție constituțională, înștiințează părțile despre termenul fixat pentru soluționarea excepției. La soluția publică anunțată participă un procuror, căruia i se acordă cuvântul pentru a pune concluzii, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția își exprimă punctul de vedere, iar încheierile de sesizare a CCR sunt comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Or, în ceea ce privește Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională s-a întâlnit în secret, la ședință nu a fost citată nicio persoană, nici măcar procurorul nu a participat. În consecință, susține că soluția de admitere a excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești și de respingere a cererii sale ca nefiind de competența instanțelor judecătorești este nelegală, deoarece reprezintă o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ. care stabilește cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că: „Nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Curtea Constituțională a României nu a formulat apărări la recursul declarat de recurentul-reclamant.

Cererea de intervenție formulată în recurs În faza procesuală a recursului, s-a formulat cerere de intervenție în interesul recurentului-reclamant de către petentul B.

Alte aspecte procedurale În ședința publică de la termenul de judecată din 6 mai 2025, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată în interesul recurentului-reclamant de către petentul B, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A a solicitat suspendarea executării actului administrativ unilateral intitulat Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024 până la soluționarea definitivă a capătului 2 de cerere, anularea Hotărârii CCR nr. 32/06.12.2024, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința recurată, instanța de fond a admis excepția necompetenței generale și a respins cererea formulată de reclamant, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, reclamantul formulând recurs întemeiat pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. Cu privire la primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind o pretinsă nelegală constituire/compunere a instanței determinată de faptul că hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal, ci de unul care aparține unei secții înființată cu nerespectarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, iar, pe de altă parte, că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor susțineri, deoarece din actele dosarului rezultă că în cadrul Curții de Apel București nu a fost înființată o secție specializată în judecarea contestațiilor electorale, ci doar completuri specializate. Faptul că în formatul tipizat al rezoluției de repartizare din 14 aprilie 2025, precum și în antetul sentinței atacate s-a trecut „Contestații Electorale” nu alterează conținutul actelor de procedură în substanța lor și nu poate fi calificat drept o dovadă a funcționării unei secții care nu a fost înființată potrivit legii. Potrivit art. 45 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în cadrul curților de apel și al instanțelor din circumscripția acestora pot fi înființate completuri specializate a căror componență se stabilește de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere, în raport cu volumul de activitate, ținându-se seama de nevoile instanței și de specializarea judecătorilor. Așadar, înființarea unor completuri specializate pentru judecarea unor anumite categorii de cauze, conform criteriilor prevăzute în art. 45 din Legea nr. 304/2022 expuse mai sus, stabilirea componenței acestora și planificarea activității lor intră în marja de apreciere a organelor de conducere ale instanței. Repartizarea ciclică a cauzelor în funcție de data sau ordinea înregistrării lor la instanță este la rândul său o modalitate de repartizare aleatorie, permisă de art. 101 alin. (2) ROI pentru cazul în care repartizarea aleatorie în sistem informatic nu se poate realiza din motive obiective, astfel că nu aduce atingere principiului distribuirii aleatorii, prevăzut de art. 13 din Legea nr. 303/2024. Or, existența completurilor pentru soluționarea contestațiilor electorale, specificul cauzelor ivite în materie electorală, calendarul de soluționare a acestora, care poată să includă zile libere ori perioade în care nu au loc ședințe de judecată ale completurilor obișnuite, se încadrează în categoria motivelor obiective care pot justifica repartizarea ciclică, pe baza regulilor stabilite prin hotărâri ale colegiilor de conducere sau decizii ale președintelui instanței, conform atribuțiilor și limitelor marjei de apreciere permise de lege. În contextul în care norma juridică primară (legea) presupune un grad de generalitate și abstractizare care face imposibilă acoperirea, prin reglementări explicite, a tuturor situațiilor care pot apărea în practică, în temeiul art. 7 alin. (1) lit. l din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/2022 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători, președintele curții de apel organizează și coordonează activitatea de repartizare aleatorie a cauzelor și stabilește regulile aplicabile în situațiile neprevăzute de lege sau de regulament. Analizând actele dosarului, se constată că prin rezoluția întocmită la data de 14 aprilie 2025 aflată la dosarul curții de apel (fila 1), cauza a fost repartizată unui complet specializat contestații electorale, cu respectarea dispozițiilor legale precitate. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Circumscris acestui motiv de nelegalitate, recurentul susține că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției de necompetență funcțională a completului electoral Cx, invocată prin notele scrise depuse la dosar. Înalta Curte reține că și această susținere este nefondată, deoarece, așa cum reiese din practicaua sentinței recurate, la termenul din 16 aprilie 2025, prima instanță a pus în discuție excepția de necompetență funcțională a completului specializat în contestații electorale, invocată de către reclamant prin notele scrise, excepție pe care a respins-o cu motivarea că prin Hotărâre de Colegiu a Curții de Apel București s-a stabilit că în competența acestor completuri specializate se regăsesc toate acțiunile care au ca obiect cereri ce decurg din procesul electoral. Al treilea motiv de recurs se referă la faptul că instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.). Prin sintagma depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ca motiv de recurs, se înțelege imixtiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile jurisdicționale ale altor organe. Este de observat însă că recurentul nu deduce judecății argumente care să susțină acest motiv de nelegalitate, ci vizează aspecte legate tot de încălcarea competenței funcționale a primei instanțe, respectiv faptul că instanța a dispus trimiterea cererii către o altă secție, decât cea pe care a sesizat-o inițial, argumente ce nu pot fi reținute din perspectiva motivului de casare invocat, pentru că nu se referă la ingerințe ale justiției în sfera legislativului sau a executivului. Prin urmare, și acest motiv de recurs este nefondat. Al patrulea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., când casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în speță nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar. Preliminar, Înalta Curte constată că o parte din argumentele invocate în dezvoltarea motivului de recurs în discuție vizează chestiuni care deja au fost analizate în prezentele considerente în cadrul examinării motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 3 C. proc. civ. referitoare la nesoluționarea cauzei de către un complet specializat în contencios administrativ și fiscal, precum și a excepției de necompetență funcțională a completului electoral invocată prin notele scrise depuse la dosar, aspecte care nu vor mai fi reluate. Totodată, se mai invocă faptul că instanța nu a solicitat intimatei Curții Constituționale a României să formuleze întâmpinare și nici să comunice dosarul în care a fost emisă hotărârea atacată, precum și participarea Ministerului Public la judecarea cauzei, în condițiile în care acesta nu a fost parte în dosarul CCR în care s-a pronunțat hotărârea atacată. Înalta Curte, verificând actele procedurale întocmite în fața instanței de fond constată că afirmațiile recurentului nu au fundament faptic și juridic, instanța de fond respectând regulile de procedură aplicabile judecății prezentei cauzei. În primul rând, este de observat că, potrivit dispozițiilor art. 68 din Legea nr. 370/2004: „Judecarea de către instanțe a cererilor prevăzute de prezenta lege se face potrivit regulilor stabilite de lege pentru ordonanța președințială, cu participarea obligatorie a procurorului”. În ceea ce privește regulile stabilite de lege pentru ordonanța președințială, dispozițiile art. 999 alin. (1) C. proc. civ. prevăd următoarele: „(1) În vederea judecării cererii, părțile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie de pe cerere și de pe actele care o însoțesc. Întâmpinarea nu este obligatorie. (2) Ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților. În caz de urgență deosebită, ordonanța va putea fi dată chiar în aceeași zi, instanța pronunțându-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii și actelor depuse, fără concluziile părților. (3) Judecata se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită un timp îndelungat. Dispozițiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile”. În speță, prin rezoluția de la primirea cererii, prima instanță a dispus citarea părților, în termen scurt, prin mijloace electronice de comunicare, precum și comunicarea cererii de ordonanță președințială către intimat, respectând astfel regulile de procedură de judecată care garantează respectarea atât a principiului contradictorialității, cât și a dreptului la apărare. Mai mult, Înalta Curte constată că neregularitatea invocată este un motiv de nulitate relativă ce putea fi invocată doar în condițiile art. 178 alin. (3) lit. a C. proc. civ., respectiv până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată. Or, în speță, nu s-a invocat vreo neregularitate până la primul termen de judecată cu privire la procedura de citare sau de comunicare a actelor și nici nu s-a solicitat amânarea cauzei pentru pregătirea apărării de către niciuna dintre părți, astfel că, nulitatea relativă nu mai poate fi invocată la un termen ulterior sau într-o cale extraordinară de atac. În ceea ce privește susținerile potrivit cărora reprezentantul Ministerului Public nu are calitate procesuală în cauză, Înalta Curte subliniază că, fiind o cerere în materie electorală (care vizează alegerile pentru Președintele României din anul 2024), sunt aplicabile dispozițiile art. 68 din Legea nr. 370/2004, menționate supra, care prevăd participarea obligatorie a procurorului, în calitate de participant și nu de parte. Mai mult, potrivit prevederilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ., procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor. În consecință, nu se confirmă încălcările regulilor de procedură invocate de recurentul-reclamant. Cel de-al cincelea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare. Criticile pe care partea le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează, în esență, faptul că motivarea nu cuprinde nicio analiză a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată, existența unor motive contradictorii, precum și greșita interpretare și aplicare a unor norme de drept material sau procesual, acestea din urmă încadrându-se în realitate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., care au fost sau urmează a fi examinate ca atare. Instanța de control judiciar constată că aceste critici nu sunt întemeiate, în speță nefiind identificate încălcări ale cerințelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. ori ale exigențelor respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, prin prisma modului în care instanța de fond a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar. Legea nu impune ca hotărârea judecătorească să abordeze în mod literal toate argumentele și susținerile părților, acestea fiind sintetizate și subsumate unor considerente comune, apte să dezlege fiecare dintre aspectele care au format obiectul disputei judiciare. Judecătorul fondului a respectat regulile judecății, a cercetat și a descris situația de fapt și a arătat, în concret, care sunt considerentele pentru care apreciază că cererea formulată de reclamant nu este de competența instanțelor judecătorești, făcând trimitere la temeiurile de fapt și de drept apreciate drept relevante în acest sens. În consecință, considerentele sentinței recurate sunt detaliate în mod corespunzător obligației legale de motivare a hotărârii pronunțate și nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident. Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material. Un ultim motiv de nelegalitate este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. Recurentul pretinde că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. d, e), o) și r) din Legea nr. 554/2004, art. 21 art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Astfel, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr.1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a statornicit următoarele: „1. În temeiul art. 146 lit. f din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr.756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr.1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024. 2. Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare. 3. Prezenta hotărâre este definitivă și general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se aduce la cunoștință publică.” Temeiurile legale ale acestui act jurisdicțional al Curții Constituționale sunt reprezentate de dispozițiile art. 146 lit. f din Constituția României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției. Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România”. Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează astfel: „Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi". Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992: „Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică". Înalta Curte mai reține și că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiași art. menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b pct. a) din același act normativ arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Văzând întregul cadru normativ expus anterior, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor sau hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ca autoritate de jurisdicție constituțională, sentința instanței de fond fiind legală. În acest sens se reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituțională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că „este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească." Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", Curtea Constituțională a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției. Constată Înalta Curte că, astfel cum a arătat în cele ce preced, hotărârea Curții Constituționale contestată a fost pronunțată în temeiul prevederilor art. 142 și art. 146 lit. f din Constituție, care statuează în arhitectura constituțională atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale. Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, potrivit cărora „Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului” au menirea tocmai de a sublinia rolul și atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, prevăzute de norma constituțională a art. 146 lit. f. De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituțional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispozițiile art. 146 lit. f din Constituție. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Conduita instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În aceste condiții, inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale emis în exercitarea atribuțiilor constituționale consacrate de art. 146 lit. f din legea fundamentală, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acesteia, o interpretare precum cea dată de judecătorul fondului având semnificația unei imixtiuni a puterii judecătorești în atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale. Or, principiile generale de drept invocate explicit de recurentul-reclamant nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute de legiuitor. În plus, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea art.lor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere și practica sa anterioară, în care prin deciziile nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025 și nr. 770/2025, având de analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, a statuat în sensul constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești. Dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora. Mai reține instanța prevederile art. 5 C. proc. civ., potrivit cărora: „(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii”, normele de competență generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicțional norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor. În concluzie, excepția necompetenței generale este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită (Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 06 decembrie 2024), hotărârea atacată nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susține recurentul-reclamant, deci nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată. Pentru aceste motive, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu de prima instanță, este întemeiată, sentința recurată fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere argumentele expuse, constatând că niciuna dintre criticile recurentului-reclamant nu este întemeiată, nefiind incident niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.1, 3, 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A, ca nefondat.