ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2560/2025

Ședința publică din data de 14 mai 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 aprilie 2025, pe rolul Curții de Apel București - Contestații Electorale, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, a solicitat suspendarea și anularea Hotărârii nr. 32/06.12.2024 emise de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 78 din 14 aprilie 2025, Curtea de Apel București - Contestații Electorale a admis excepția necompetenței generale, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.

Împotriva sentinței civile nr. 78 din 14 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - Contestații Electorale, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București - Secțiile de contencios administrativ și fiscal, pentru distribuire într-un complet de fond cu specializare contencios administrativ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care prevede situația în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, susține recurenta-reclamantă că hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal, ci de un judecător care aparține unei secții virtuale, secția "Contestații Electorale", secție ilegală, care nu a fost înființată cu respectarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care prevede situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, recurenta-reclamantă învederează că a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a invocat excepția de necompetență funcțională a Completului electoral C1, învederând că cererea sa nu este una electorală, obiectul acesteia și temeiul juridic fiind indicat clar, și anume suspendare executare act administrativ normativ și anulare act administrativ, instanța neavând dreptul de a modifica obiectul acțiunii. Or, instanța electorală nu s-a pronunțat asupra excepției invocate, ci a ridicat o altă excepție, pe care a și admis-o.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevede situația în care instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, susține recurenta-reclamantă că, prin notele scrise depuse la dosar, a invocat excepția nerepartizării aleatorii a cauzei unui complet de fond contencios administrativ, însă instanța nu a pus în discuție nici această excepție, eludând dispozițiile imperative din Legea nr. 304/2022 și C. proc. civ., cauza fiind trimisă unui judecător constituit într-un complet nelegal, care nu întrunește condițiile de a fi instanță independentă și imparțială.

A mai susținut recurenta-reclamantă, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Motivarea Completului electoral C1 nu are nicio legătură cu argumentele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată privind caracterul de act administrativ normativ al Hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024 și privind dreptul său de persoană vătămată de a se adresa instanței.

În dezvoltarea criticiilor pe care recurenta-reclamantă le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anume situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se arată că dreptul său de a se adresa instanței de contencios administrativ cu acțiune împotriva actului administrativ normativ intitulat Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024 se bazează pe art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. Bellet contra Franța, Golder contra Regatului Unit etc.).

Apreciază că hotărârea Curții Constituționale este un act administrativ normativ, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării și executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Curtea Constituțională a României este o autoritate publică, iar hotărârea acesteia a fost dată, așa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia, în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României și a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și împiedicând cetățenii români cu drept de vot să-și exercite acest drept fundamental prevăzut de art. 36 alin. (1) din Constituția României.

Învederează că hotărârea Curții Constituționale nu se află printre actele administrative exceptate de a fi atacate în contenciosul administrativ, prevăzute de art. 5 din Legea nr. 554/2004, nu privește relația dintre Curtea Constituțională și Parlamentul României, nu este un act de comandament cu caracter militar și pentru modificarea sau desființarea acestei hotărâri nu există o altă procedură judiciară prevăzută de vreo lege organică.

Mai susține recurenta-reclamantă că hotărârile Curții Constituționale date în aplicarea Legii nr. 370/2004 privind alegerea președintelui României și orice altă hotărâre dată de Curtea Constituțională în materiile prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. B) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pot fi supuse controlului contenciosului administrativ, întrucât "general obligatoriu" nu este sinonim cu definitiv.

Totodată, arată că Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis în materie jurisdicțională, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) și e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Curtea Constituțională nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare, ci s-a întrunit în secret, fără a da publicității măcar un comunicat, nu a fost citată nici ea și nici ceilalți cetățeni cu drept de vot și nici candidații, ci, pur și simplu, votul exprimat în turul I a fost anulat, cu încălcarea Constituției, Legii nr. 47/1992, Legii nr. 370/2004, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE.

Arată recurenta-reclamantă că deși Curtea Constituțională a României are și atribuții jurisdicționale, acestea vizează numai materia verificării constituționalității proiectelor de legi, în cazul controlului anterior de constituționalitate sau în cazul controlului posterior, când soluționează excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești. Când îndeplinește atribuția de jurisdicție constituțională înștiințează părțile despre termenul fixat pentru soluționarea excepției, la ședința publică anunțată participă un procuror, căruia i se acordă cuvântul pentru a pune concluzii, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția își exprimă punctul de vedere, iar încheierile de sesizare a CCR sunt comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Or, în ceea ce privește Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională s-a întâlnit în secret, la ședință nu a fost citată nicio persoană, nici procurorul, neexistând contradictorialitate și respectarea dreptului la apărare.

Astfel, opinează recurenta-reclamantă că soluția de admitere a excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești și de respingerea cererii sale ca nefiind de competența instanțelor judecătorești este nelegală, deoarece reprezintă o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ. care stabilește cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Intimata-pârâtă Curtea Constituțională a României nu a depus întâmpinare față de recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A..

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Anterior analizării recursului declarat în cauză, Înalta Curte consideră necesar a face următoarele precizări referitoare la recursul declarat și la criticile de nelegalitate înfățișate de recurenta-reclamantă A..

Din actele dosarului rezultă că sentința civilă recurată a fost pronunțată la data de 14 aprilie 2025, fiind comunicată reclamantei A. la data de 16 aprilie 2025, conform dovezii aflate la dosar fond.

Reclamanta a declarat recurs la data de 15 aprilie 2025, prin poșta electronică, cu respectarea termenului de declarare a căii de atac prevăzut de art. 1000 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 68 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, memoriul de recurs regăsindu-se la dosarul Înaltei Curți, având conținutul expus la pct. 3 al prezentei decizii.

Ulterior, la dosarul cauzei s-a înregistrat un alt memoriu de recurs, formulat de aceeași reclamantă, depus tot prin poșta electronică, la data de 25 aprilie 2025, aflat la dosarul instanței de recurs. Este de observat că acest ultim memoriu cu recurs a fost depus după expirarea termenului de recurs de 5 zile, calculat de la data pronunțării sentinței civile nr. 78/14.04.2025 (termenul împlinindu-se la data de 22 aprilie 2025), precum și ulterior termenului de motivare/completare a motivării căii de atac, tot de 5 zile, care curge de la data comunicării sentinței amintite (termenul împlinindu-se tot la data de 22 aprilie 2025).

Așadar, recursul declarat la data de 25 aprilie 2025 este tardiv formulat, Înalta Curte fiind legal învestită, în termen legal, doar cu recursul declarat de recurenta-reclamantă la data de 15 aprilie 2025.

Pe de altă parte, se observă că, în cuprinsul recursului tardiv, recurenta-reclamantă a invocat argumente care corespund majoritar celor deja expuse în cuprinsul primului memoriu de recurs, vizând, în esență, posibilitatea atacării Hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024 în contencios administrativ.

În consecință, Înalta Curte va examina toate criticile de nelegalitate regăsite în cuprinsul căii de atac declarate în termen, iar în ceea ce privește criticile din cuprinsul memoriului tardiv, vor fi avute în vedere doar acele argumente care se regăsesc în primul memoriu, urmând a fi omise de la analiză acele motive care au fost prezentate cu nerespectarea termenului legal.

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării și anularea Hotărârii nr. 32 din 6 decembrie 2024 a Curții Constituționale.

Instanța de fond a admis excepția necompetenței generale și a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, soluție care este împărtășită și de instanța de control judiciar, neputându-se reține caracterul fondat al motivele de casare invocate de recurentă.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției de necompetență funcțională a completului electoral C1, invocată prin notele scrise depuse la dosar.

Or, Înalta Curte constată că la dosarul cauzei nu au fost depuse note scrise având conținutul indicat de recurenta-reclamantă, singurele acte procesuale depuse de aceasta fiind cererea de chemare în judecată, iar ulterior pronunțării sentinței cele două memorii de recurs despre care s-a făcut vorbire în precedent.

Prin urmare, aceste critici sunt nefondate, neexistând o omisiune a instanței de fond de a se pronunța asupra unei excepții invocate de o parte.

Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând neîntemeiat că motivarea instanței nu cuprinde nicio analiză a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată.

Or, Înalta Curte constată că instanța de fond a soluționat cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești ridicată din oficiu, excepție de ordine publică, a cărei admitere a condus la desesizarea instanței de judecată cu analiza acțiunii. Mai bine spus, odată constată necompetența generală a instanțelor judecătorești de a soluționa cauza de față, judecătorul nu putea trece la examinarea motivelor cererii de chemare în judecată, princina fiind soluționată în temeiul unei excepții care a făcut de prisos analiza fondului cauzei.

În consecință, considerentele sentinței recurate, în raport cu soluția dată, sunt detaliate în mod corespunzător și nu cuprind motive contradictorii.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Recurenta-reclamantă susține în mod neîntemeiat că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. d), e), o) și r) din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a statornicit următoarele:

"1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024. 2. Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare. 3. Prezenta hotărâre este definitivă și general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se aduce la cunoștință publică".

Temeiurile legale ale acestui act jurisdicțional al Curții Constituționale sunt reprezentate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituția României, art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România".

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează în sensul "Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi".

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992 "(1) Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. (3) Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".

Înalta Curte mai reține și că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Alin. (2) al aceluiași articol menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, conform art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ, Curtea Constituțională pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.

În contextul normativ expus anterior, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor sau hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ca autoritate de jurisdicție constituțională, sentința instanței de fond fiind legală.

În acest sens se reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituțională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească".

Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", Curtea Constituțională a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției.

Cu privire la motivele învederate de recurenta-reclamantă referitoare la încălcarea accesului la justiție datorită lipsei de control judiciar asupra deciziilor/hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională, respectiv cu privire la faptul că prezenta acțiune ar fi admisibilă, deoarece în caz contrar s-ar încălca art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte reține considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2012, prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiție datorită lipsei de control judiciar asupra actelor pronunțate de Curtea Constituțională, astfel:

"În ceea ce privește controlul de constituționalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanție esențială a respectării drepturilor și principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicției constituționale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicție a Curții Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competența unei instanțe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituționalitatea, instanță situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curților Constituționale europene constă în aceea că sunt autorități publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradițional în cadrul democrației constituționale: legislativă, executivă și judecătorească, justiția constituțională reprezentând, așadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorității judecătorești și exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curțile Constituționale beneficiază de o competență prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor stabilite. Curtea Constituțională a României se supune numai Constituției și legii ei organice de organizare și funcționare nr. 47/1992, competența sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală și de Legea nr. 47/1992".

Constată astfel Înalta Curte că hotărârea Curții Constituționale contestată în speță a fost pronunțată în temeiul prevederilor art. 142 și art. 146 lit. f) din Constituție, care statuează în arhitectura constituțională atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale.

Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, conform cărora "Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului", au menirea tocmai de a sublinia rolul și atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, prevăzute de norma constituțională a art. 146 lit. f). De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituțional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție.

Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Conduita solicitată instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege, ca act legislativ primar, și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În aceste condiții, inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale emis în exercitarea atribuțiilor constituționale consacrate de art. 146 lit. f) din legea fundamentală, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acesteia.

Principiile generale de drept invocate de recurenta-reclamantă nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute de legiuitor.

În plus, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, Înalta Curte are în vedere și practica sa anterioară, în care prin decizii, precum cele având nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025 și nr. 770/2025, prin care s-a analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 a Curții Constituționale a României, a statuat în sensul constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora.

Este de observat și că potrivit art. 5 alin. (1) din C. proc. civ. "Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii", normele de competență generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicțional norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.

În concluzie, excepția necompetenței generale este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită. Astfel, Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024, nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susține recurenta-reclamantă, nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată. În ordinea constituțională și normativă proprie sistemului național de drept, această abordare nu poate fi calificată drept o denegare de dreptate și nu este de natură să atragă reformarea sentinței pentru o pretinsă încălcare a dreptului de acces efectiv la o instanță.

Într-un astfel de context, este lipsit de utilitate motivul de recurs invocat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind o pretinsă nelegală constituire/compunere a instanței determinată de faptul că hotărârea ar fi fost pronunțată de un complet care nu a fost alcătuit dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal, ci de un judecător care aparține unei secții nelegale. Astfel, din moment ce nu revine în competența generală a instanțelor judecătorești o astfel de analiză de legalitate exercitată asupra hotărârii Curții Constituționale, aspectul vizând specializarea judecătorului de primă instanță nu este pertinent în cauza de față.

Nu pot fi avute în vedere nici criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub imperiul acestui motiv de recurs se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în cauză nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzelor pe completuri, cauza nefiind atribuită unui complet de contencios administrativ, aspect care ar fi fost invocat prin notele scrise depuse la dosar, dar nu a fost analizat de instanța de fond.

Înalta Curte a reținut anterior că recurenta-reclamantă nu a depus note scrise la dosarul cauzei, astfel că pretinsa încălcare a principiului repartizării aleatorii nu a fost adusă în atenția primei instanțe, iar chestiunea vizând atribuirea cauzei către un complet specializat de contestații electorale a fost anterior analizată de instanța de recurs, argumentele recurentei fiind găsite nerelevante.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că sentința recurată este dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În consecință, constatând că nu sunt incidente motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 78 din 14 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - Contestații Electorale, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.