Decizia nr. 4347/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 3253/2016 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2016 din 15.03.2016, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta Comuna Târlugeni prin Primar a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale anularea Deciziei de instituire a măsurii asigurătorii nr. 3976/02.02.2016 emisă de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 6920/23.06.2016, Judecătoria Brașov și-a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect anulare deciziei AFIR nr. 3976/02.02.2016 în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, dispunându-se disjungerea celorlalte două capete de cerere având ca obiect contestație la executare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 13.07.2016 sub nr. x/2016.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3253 din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta COMUNA TARLUNGENI PRIN PRIMAR, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3253 din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta COMUNA TARLUNGENI PRIN PRIMAR prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În susținerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 6, art. 213 Codul de procedură fiscală și art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011. În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat următoarele critici: - în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea că măsura a fost dispusă în temeiul prevederilor art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 și că această măsură poate fi dispusă fără nicio motivare, fără îndeplinirea unor cerințe minime, fără a fi necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală cu privire la luarea și ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii; - creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, fiind contestate atât procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la AFIR sub nr. x/18.02.2016, cât și cele două proceduri de executare silită inițiate în anul 2016; - prin măsura asiguratorie luată nu s-a aplicat principiul rezonabilității și echității instituit de art. 6 alin. (2) Codul de procedură fiscală; - instanța de fond nu a luat în considerare dispozițiile art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală în conformitate cu care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată; - pentru a se dispune luarea măsurii asigurătorii trebuia să se facă dovada faptului că debitorul a acționat cu rea credință în scopul provocării stării de insolvabilitate sau că există pericolul ca acesta să se sustragă de la obligațiile fiscale.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 februarie 2017, intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală. Intimata a susținut că Decizia nr. 3.976/02.02.2016 a fost emisă în temeiul și cu respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, conform modelului prevăzut de Anexa 6 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 66/2011, aprobate prin H.G. nr. 875/2011, fiind motivată de cercetările penale desfășurate asupra reprezentantului legal al contestatoarei.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 10 decembrie 2018, instanța a stabilit termen pentru preschimbarea din oficiu a termenului stabilit pentru examinarea cererii de recurs în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ. Prin încheierea din 17 aprilie 2019, instanța având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-au aprobat la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal măsurile propuse cu referire la repartizarea pe ședință a dosarelor înregistrate și calendarul ședințelor de judecată pentru fiecare complet, într-o primă etapă, pentru anul 2019 a stabilit termen de judecată pe fond a recursului la data de 01 octombrie 2019. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta COMUNA TARLUNGENI PRIN PRIMAR este fondat, urmând a-l admite, pentru următoarele considerente: În baza dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011: "(…) Art. 40 - (1) În cazul în care creanțele bugetare rezultate din nereguli nu pot fi recuperate prin încasare, deducere din plăți/rambursări următoare și/sau executarea garanțiilor bancare, prevăzute la art. 38 lit. a) - c), autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene transmit titlurile executorii prevăzute la art. 43, împreună cu dovada comunicării acestora, organelor fiscale competente, care: a) duc la îndeplinire măsurile asigurătorii prevăzute la cap. VI din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene dispun aceste măsuri; și b) efectuează procedura de executare silită, precum și procedura de compensare pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit din fondurile europene și/sau fondurile publice naționale aferente acestora, în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (...) Art. 45 - (…) (4) În cazul în care existența creanței bugetare depinde de existența unei fapte penale, respectiv a unei fraude, și a fost sesizat/sesizată DLAF/Agenția Națională de Integritate - ANI, autoritățile competente prevăzute la art. 20 suspendă de drept emiterea titlului de creanță până la obținerea deciziei definitive a instanței privind caracterul penal sau nepenal al faptei incriminate și dispun aplicarea măsurilor asiguratorii prevăzute la art. 40 alin. (1), cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8 alin. (2) (…)." În conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală: "(…) Art. 6 - Dreptul de apreciere - (…) (2) Organul fiscal își exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilității și echității, asigurând o proporție justă între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. (…) Art. 213 - Poprirea și sechestrul asigurător (1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent. (2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (2 1 ) Prin excepție de la prevederile alin. (2), nu se dispun măsuri asigurătorii pentru debitorul aflat sub incidența legislației privind insolvența sau când acesta nu deține active patrimoniale urmăribile. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. (4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent. (6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător (…)". De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, aprobate prin H.G. nr. 875/2011: "(1) În situația prevăzută la art. 45 alin. (4) din ordonanță, autoritatea competentă va institui măsuri asigurătorii și va dispune ducerea acestora la îndeplinire de către organul fiscal al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător. (2) În vederea instituirii măsurilor asigurătorii se va utiliza modelul deciziei prevăzute în anexa nr. 6." Susținerile recurentei în sensul că, în cauză, creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, deoarece a contestat atât procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la AFIR sub nr. x/18.02.2016, cât și cele două proceduri de executare silită inițiate în anul 2016, urmează a fi înlăturate deoarece formularea unei contestații fiscale introducerea unei acțiuni în contencios administrativ nu suspendă executarea actului administrativ. Instanța de fond a reținut însă, în mod eronat, că dispozițiile din O.U.G. nr. 66/2011 au caracter special și derogatoriu de la prevederile Codului de procedură fiscală, astfel încât a înlăturat susținerile reclamantei privind neîndeplinirea cerințelor prev. de art. 213 alin. (2) și (5) sau art. 6 din Codul de procedură fiscală și a reținut că singurele cerințe ce trebuie îndeplinite sunt cele reglementate de art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 fac trimitere dispozițiile art. 40 alin. (1) din același act normativ, dispoziții care, la rândul lor, fac trimitere la dispozițiile Codului de procedură fiscală (2003), în prezent abrogate și înlocuite de dispozițiile Codului de procedură fiscală (2015). În consecință, dispozițiile din O.U.G. nr. 66/2011 nu au caracter derogatoriu de la prevederile Codului de procedură fiscală, dimpotrivă se completează cu dispozițiile art. 6 alin. (2) și art. 213 alin. (2), alin. (5) Codul de procedură fiscală. Această concluzie rezultă și din legislația secundară, respectiv din dispozițiile art. 20 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, aprobate prin H.G. nr. 875/2011. Din conținutul Deciziei de instituire a măsurii asigurătorii nr. 3976/02.02.2016 emisă de intimata-pârâtă rezultă că acest act administrativ nu este motivat în fapt, nefiind nici măcar menționată existența pericolului ca recurenta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea datoriei fiscale. Motivarea actului administrativ constituie o garanție esențială contra arbitrariului administrației publice și se impune, în special, în cazul actelor prin care se modifică sau se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective. Motivarea trebuie să conțină elementele de fapt și de drept care să permită, pe de o parte, verificarea temeiurilor și efectelor actului administrativ, precum și a proporționalității măsurii cu împrejurările în care a fost dispusă și cu interesul public pe care este chemată să îl ocrotească, iar pe de altă parte să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În jurisprudență s-a reținut în mod constant că amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat sau emis și de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greșită fiind considerată echivalentă cu lipsa motivării. Simpla trimitere la prevederile legale, fără nicio referire la existența și natura cazului excepțional prevăzut de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, nu acoperă cerința motivării actului administrativ, pentru că nu permite verificarea limitei de demarcație între puterea discreționară și arbitrariu. Înalta Curte constată că au fost încălcate dispozițiile 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală iar, în aceste condiții, se află în imposibilitate de a verifica respectarea de către intimată a dispozițiilor art. 6 alin. (2) și art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Pentru aceste considerente, reținând că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în tot hotărârea atacată și, în urma rejudecării cauzei, va admite acțiunea și va anula Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/02.02.2016 emisă de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.