ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3272/2019

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A., în temeiul pct. 227 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum si valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 cu modificările si completările ulterioare și în baza art. 1, 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României: - anularea încheierii nr. 29/28.03.2014 emisă de Curtea de Conturi a României; - anularea punctelor 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,10,11, din secțiunea "Constatări" precum și 117.; 11.8.; 11.9.; 11.10; 11.11.; 11.12; 11.13 din Decizia nr. 2/13.01.2014 emisă de Curtea de Conturi a României; - anularea parțiala, corespunzător măsurilor contestate, a Raportului de control nr. x/13.12.2013; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2290 din 29 iunie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat în parte încheierea nr. 29/28.03.2014, precum și parțial pct. I.3 din Decizia nr. 2/13.01.2014 (pentru suma de 629.942 RON aferentă celor 7 autovehicule achiziționate de reclamantă prin contractul x/10.05.2011 aferentă abaterii constatată la pct. 10 din aceeași decizie, parțial, cu privire la aceste vehicule), precum și parțial măsura aferentă pct. II.9 din Decizia nr. 2/13.01.2014, pentru abaterea aferentă pct. 6 din aceeași Decizie-cu referire la 18.598,5 RON aferentă echipamentelor asigurate de către reclamantă, a omologat parțial raportul de expertiză astfel cum a fost realizat, cu răspunsurile la obiecțiuni, realizat de către expert B., cu excepția răspunsului dat la obiectivul nr. 9 din raportul de expertiză, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional celor admise, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată, luând act de cererea intervenientului accesoriu de renunțarea la soluționarea cererii de intervenție accesorie.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta Curtea de Conturi a României, ambele părți criticând-o pentru nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă Teletrans SA Criticile recurentei-reclamante au vizat, în principal, următoarele aspecte: - nulitatea sentinței recurate pentru nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că în partea finală a dispozitivului sentinței nu se menționează calea de atac și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac; - ignorarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 969, 970 C. civ. și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, art. 10 din O.U.G. nr. 119/1999, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 în ceea ce privește abaterea pentru care s-a dispus măsura de la pct. II.6 din decizia nr. 2/13.01.2014 prin care auditorii publici externi au reținut efectuarea unor plăți nedatorate în cuantum de 696.411 RON către S.C. C. S.R.L.. În opinia recurentei-reclamante, sumele reprezentând cheltuieli cu majorarea taxei pentru servicii cu contravaloarea unor facturi emise de S.C. D. S.R.L., în cuantum de 308.815,2 RON care nu se regăsesc în totalitate înregistrate în contabilitatea prestatorului nu pot constitui prejudiciu în bugetul recurentei-reclamante, de vreme ce aceasta nu poate verifica facturile contractorilor furnizorului său C. S.R.L.. În același sens, majorarea taxei pentru servicii cu contravaloarea impozitului pe anul 2010 în cuantum de 327.815,2 RON nu poate fi imputată recurentei-reclamante, întrucât reprezintă o refacturare a sumelor prevăzute de art. 6.2.1 din Contractul nr. x/2009, acest din urmă considerente fiind invocat și pentru justificarea plății sumei de 60.202,23 RON reprezentând majorare taxă pentru servicii de mentenanță instalații aer condiționat. - aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 1 alin. (1) și art. 3 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, respectiv a prevederilor art. 5.26 și art. 5.27 din contractul colectiv de muncă în ceea ce privește abaterea pentru care s-a dispus măsura de la pct. II.7 din decizie, prin care s-a constatat acordarea unor drepturi peste limita indemnizației legale la care avea dreptul directorul general, întrucât plata primei de vacanță s-a dispus în baza contractului colectiv de muncă și a contractului de management, dispozițiile art. 3 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008 făcând trimitere la prevederile contractului colectiv de muncă, iar în ceea ce privește suportarea de către recurenta-reclamantă a cheltuielilor reprezentând contravaloarea chiriei locuinței și utilităților aferente puse la dispoziția directorului general, plata s-a efectuat în baza dispozițiilor art. 2.70 din contractul colectiv de muncă; - interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 129/2000 și a Legii nr. 192/2006 în ceea ce privește abaterea pentru care s-a dispus măsura de la pct. II.8 din decizie, prin care s-a reținut efectuarea de cheltuieli nelegale reprezentând taxe de participare la cursuri de pregătire profesională pentru alte persoane decât salariații recurentei-reclamante, întrucât doi dintre participanți au fost membrii Consiliului de administrație, raporturile juridice cu aceștia fiind specifice contractelor de mandat care nu interzice avansarea unor sume de bani în scopul pregătirii profesionale a administratorului societății, în condițiile în care cursurile au legătură directă cu activitatea prestată în beneficiul societății. În ceea ce privește participarea consilierului juridic la cursurile de formare mediatori, în opinia recurentei-reclamante cheltuiala nu poate fi calificată nelegală întrucât procedura de informare cu privire la mediere era obligatorie. - aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2, art. 5, art. 10 din O.U.G. nr. 119/1999 în privința abaterii pentru care s-a dispus măsura de la pct. II.10 din decizie, prin care s-a reținut achiziționarea a 200 de acumulatori care nu au fost dați în consum, având drept consecință imobilizarea de fonduri bănești, întrucât aceștia au fost predați prestatorului de servicii în baza procesului-verbal de custodie, fiind utilizați pentru realizarea obiectivului contractului nr. x/18.12.2017; - aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 și art. 256 din Legea nr. 53/2003 în privința abaterii pentru care s-a dispus măsura II.11 din decizie, prin care s-a constatat efectuarea de cheltuieli de natură salarială constând în acordarea fără bază legală a indemnizațiilor către secretarul tehnic al Consiliului de Administrație al Adunării Generale a Acționarilor, întrucât plata indemnizațiilor s-a efectuat în baza statelor de plată aprobate de directorul general, nefiind pusă la îndoială prestarea activității de către persoana remunerată; - aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2, art. 11 și art. 16 din H.G. nr. 518/1995 în ceea ce privește abaterea pentru care s-a dispus măsura II.12 din decizie, prin care s-a constatat efectuarea unor cheltuieli cu nerespectarea dispozițiilor legale privind drepturile și obligațiile personalului român trimis în străinătate, întrucât cheltuielile de protocol efectuate de conducerea recurentei-reclamante se înscriu în categoria și limita prevăzută de art. 11 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 518/1995, aplicabile și societăților comerciale cu capital de stat; - aplicarea greșită a prevederilor Regulamentului de organizare și funcționare al recurentei-reclamante și a dispozițiilor Legii nr. 32/2000 în ceea ce privește măsura II.13 din decizie, prin care s-a reținut acceptarea la plată a unor facturi lunare în domeniul asigurărilor în condițiile în care avea personal de specialitate cu atribuții în acest sens, întrucât prestarea serviciilor de consultanță în domeniul asigurărilor este reglementată de Legea nr. 32/2000 care impune condiția obiectului unic de activitate, niciunul dintre departamentele recurentei-reclamante neavând atribuții cu privire la întocmirea de rapoarte sau opinii referitoare la consultanța în asigurări; - aplicarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 2139/2004 și a dispozițiilor art. 24 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2009 în ceea ce privește măsura I.3 din decizie care vizează efectuarea nelegală a unor plăți pentru achiziția de aparatură birotică (15 aparate telefonice și 8 multifuncționale), întrucât încadrarea făcută de organele de control este incorectă, valoarea acestora nedepășind suma de 1.800 RON pentru a fi considerate mijloace fixe conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 105/2007. 3.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României Criticile recurentei-pârâte au vizat, în esență, următoarele aspecte: - instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) și art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 82/1991, pct. 46 din OMFP nr. 3055/2009, art. VI din O.U.G. nr. 55/2010, art. 24 și 27 din O.U.G. nr. 34/2009 la pronunțarea hotărârii de anulare parțială a măsurii I.3 din decizia 2/2014 referitoare la efectuarea de plăți în sumă totală estimată de 740.625 RON pentru achiziția de bunuri interzise prin lege, întrucât în perioada 2011-2012 recurenta-reclamantă a preluat în leasing operațional 8 autoturisme și a achiziționat aparatură birotică în condițiile în care dispozițiile legale în vigoare interziceau achiziționarea acestora; - în mod greșit instanța de fond a dispus anularea parțială a măsurii II.9 referitoare la efectuarea de plăți nedatorate constând în contravaloarea primelor de asigurare aferente unor echipamente de telecomunicații și tehnologia informației incluse de 2 ori în contravaloarea poliței de asigurare, în condițiile în care echipa de audit a constatat, pe baza documentelor puse la dispoziție de entitatea verificată, că echipamentele în valoare de 2.285.396 RON au fost incluse de 2 ori în anexele atașate la polițele de asigurare verificate.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 8.11.2016 recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi ca nefondat, reiterând coordonatele esențiale ale cauzei. Analizând punctual cele două măsuri anulate de către instanța de fond, recurenta-reclamantă a concluzionat că raționamentul recurentei-pârâte este greșit, ignorând în mod voit scopul urmărit de legiuitor la edictarea interdicției prevăzută de O.U.G. nr. 34/2009. În ceea ce privește dublarea polițelor de asigurare a arătat că motivarea instanței de fond este în concordanță cu dispozițiile legale incidente și probele administrate în cauză. 4.2. Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-reclamantă, depunând note scrise la data de 27.05.2019.

Procedura derulată în recurs Prin rezoluția din 11.10.2018 a completului investit cu soluționarea cauzei a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În ședința publică din data de 21.02.2019, Înalta Curte a invocat excepția tardivității declarării recursului de către recurenta-reclamantă, excepție respinsă prin încheierea dată în ședința publică din 30.05.2019.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal pe calea prevăzută de art. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 cu o acțiune în anularea încheierii nr. 29/28.03.2014 prin care Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a respins ca nefondată contestația formulată împotriva deciziei nr. 2/13.01.2014 emisă în baza raportului de control nr. x/13.12.2013, măsurile contestate fiind cele prevăzute la pct. I.3, II.6-II.13 din decizia nr. 2/13.01.2014 emisă de Departamentul IV al Curții de Conturi. În fapt, în perioada 07.10.2013-13.12.2013, auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi au efectuat o verificare cu privire la "situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului, precum și realizarea veniturilor și a efectuării cheltuielilor", pentru perioada 01.01.2011-31.12.2012 la A., verificarea finalizându-se prin încheierea Raportului de control nr. x/13.12.2013, emis de către Curtea de Conturi a României. Urmare controlului, auditorii publici externi au constatat mai multe abateri de la legalitate și regularitate, unele dintre acestea fără a aduce prejudicii, altele având drept consecință producerea de prejudicii în patrimoniul entității juridice controlate. Soluționând cauza, curtea de apel a admis în parte acțiunea, anulând în parte încheierea nr. 29/2014, precum și parțial măsura la pct. I.3 din Decizia nr. 2/2014 (pentru suma de 629.942 RON aferentă celor 7 autovehicule achiziționate de reclamantă prin contractul x/10.05.2011 aferentă abaterii constatată la pct. 10 din aceeași decizie, parțial, cu privire la aceste vehicule), precum și parțial măsura aferentă pct. II.9 din decizie, pentru abaterea aferentă pct. 6, cu referire la 18.598 RON aferentă echipamentelor asigurate de către societate și a respins ca nefondate celelalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă. Soluția instanței de fond este însușită de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză. Efectuând propria evaluare a ansamblului probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate în cele 2 memorii de recurs, Înalta Curte reține următoarele: 6.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă Teletrans SA O primă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează nulitatea sentinței recurate pentru nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că în dispozitiv nu se menționează calea de atac și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac. Este adevărat că dispozițiile art. 425 alin. (3) reglementează conținutul părții finale a dispozitivului, statuând obligația instanței de a indica în dispozitiv calea de atac și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, însă lipsa acestor mențiuni este lipsită de consecințe vătămătoare pentru părți, dată fiind consacrarea legislativă a principiului legalității căilor de atac prin dispozițiile art. 457 C. proc. civ. Întrucât cerința nerespectată de către judecătorul fondului este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat, acela de a asigura părților o mai bună orientare în sistemul și activitatea judiciară și o eficientă exercitare a drepturilor lor, Înalta Curte reține că, potrivit art. 175 C. proc. civ. sancțiunea anulării actului pentru nerespectarea cerinței legale este subordonată condiției ca vătămarea produsă părții să nu poată înlăturată decât prin anularea actului, altfel spus, sancțiunea anulării operează numai în cazul inexistenței unui alt remediu procesual de înlăturare a vătămării. Or, în speță, lipsa mențiunii privind calea de atac și instanța la care se depune, conform considerentelor sus arătate, nu a produs recurentei-reclamante nicio vătămare, atât timp cât căile de atac sunt reglementate de lege, iar instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 177 C. proc. civ., prin încheierea dată în ședința din 12.08.2016 a dispus îndreptarea nregfularităților actului de procedură, în sensul menționării în cuprinsul dispozițiilor sentinței recurate a căii de atac și a instanței la care se depune. Prin urmare, critica vizând nulitatea hotărârii judecătorești pentru nerespectarea cerințelor legale, care se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a fi respinsă ca nefondată. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) cpt. 8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate au vizat aplicarea sau interpretarea dispozițiilor legale incidente fiecărei categorii de abateri reținute de autoritatea de control. Astfel, în privința măsurilor dispuse la pct. II.6 din decizia contestată, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a încălcat, pe de o parte, principiul forței obligatorii a contractului, iar pe de altă parte că a aplicat greșit dispozițiile legale incidente abaterii constând în efectuarea de plăți nedatorate în cuantum de 686.411 RON către S.C. C. S.R.L., respectiv: - 308.815,2 RON ca urmare a majorării Taxei pentru servicii cu contravaloarea unor facturi emise de S.C. D. S.R.L. care nu se regăsesc înregistrate în totalitate în situațiile financiare ale acestei societăți; - 327.394,12lei, ca urmare a majorării Taxei pentru servicii cu contravaloarea impozitului pe anul 2010; - 60.202,23 RON ca urmare a majorării Taxei pentru servicii cu contravaloarea serviciilor de mentenanță instalații aer condiționat ce erau în sarcina administratorului clădirii. Cu referire la această abatere, organul de control a reținut că entitatea verificată a încheiat cu S.C. C. S.R.L., contractul de închiriere nr. x/08.12.2009 având ca obiect închirierea spațiului de birouri în suprafață de 1.169 mp și un număr de 8 locuri de parcare situate în imobilul din București, str. x, chiria lunară pentru suprafața închiriată fiind stabilită la 16,5 euro/mp pentru spațiul de birouri și de 150 euro/loc de parcare, iar pentru serviciile (dezinsecție; spălare exterioară a geamurilor; întreținere aferente grupurilor sanitare; întreținere și mentenanță a clădirii, a lifturilor și a instalațiilor de alimentare cu apă, gaze și electricitate; pază interioară și exterioară; ridicare gunoi; administrare și managementul clădirii; recepție și dispecerat) prestate de către proprietar menționate în Anexa nr. 2 la contractul de servicii, a fost stabilită o taxă pentru servicii de 3,6 euro+TVA/mp. Ulterior prin Actele adiționale nr. x și nr. 5 la Contractul nr. x/08.12.2009, recurenta-reclamantă a acceptat majorarea Taxei pentru servicii de la 3,6 euro+TVA/mp la 4,2 euro + TVA/mp pentru anul 2011, precum si regularizarea Taxei pentru servicii pentru anul 2010, cu suma de 6.537,08 Euro. Echipa de control din cadrul recurentei-intimate a constatat că recurenta-reclamantă a acceptat majorarea nejustificată a Taxei pentru servicii, prin includerea (proporțional cu suprafața de 1253,17 mp din suprafața totală de 9723,81 mp) în calculul acestei taxe a unor cheltuieli nedatorate în sumă totală de 696.411 RON respectiv, a cheltuielilor în sumă de 308.815 RON (echivalentul a 73.165,43 euro) care nu se regăsesc înregistrate în situațiile financiare ale S.C. D. S.R.L. (aceasta fiind societatea care a emis facturile către S.C. E. S.R.L. și nu către proprietarul clădirii -SC C. SRL), a serviciilor de mentenanță instalații aer condiționat și a lucrărilor de întreținere ascensoare (în baza facturilor emise de S.C. F. SRL) în sumă de 60.202 RON (echivalentul a 14.167 euro) care erau în sarcina managerului imobilului (SC E. S.R.L., apreciindu-se că sunt incluse în tariful de administrare), precum și a impozitului pe clădiri în sumă de 327.394 RON (echivalentul a 77.377,90 euro), care era în sarcina S.C. C. SRLproprietarul imobilului clădire care a constituit obiectul contractului de închiriere), în baza art. 8.4.1 din Contractul x/08.12.2009, fiind încălcate dispozițiile art. 1 și art. 10 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 precum și dispozițiile art. 6.2.1, art. 6.2.2 și art. 8.4.1 lit. d) și k) din contractul de servicii. Potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv: "Prezenta ordonanță reglementează controlul intern/managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entitățile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public cu eficiență, eficacitate și economicitate", iar conform art. 10 alin. (4) din același act normativ: "Conducătorii compartimentelor de specialitate prevăzuți la alin. (3) răspund pentru realitatea, regularitatea și legalitatea operațiunilor ale căror documente justificative le-au certificat. Obținerea vizei de control financiar preventiv propriu pe documente care cuprind date nereale sau inexacte si/sau care se dovedesc ulterior nelegale nu exonerează de răspundere pe șefii compartimentelor de specialitate care le-au întocmit." Totodată, prin Contractului de servicii nr. x/08.12.2009, părțile au stipulat prin art. 6.2.1: "Chiriașul va plăti proprietarului Taxa pentru servicii, calculată lunar, cu privire la serviciile prestate de către Proprietar în favoarea Chiriașului, astfel cum sunt detaliate în Anexa 2 la prezentul contract", prin art. 6.2.2: "Taxa pentru servicii include toate cheltuielile făcute de proprietar în legătură cu serviciile menționate în Anexa 2, asigurarea aferentă clădirii, taxele locale aferente Amplasamentului și Clădirii", iar prin art. 8.4.1: "Obligațiile proprietarului:d) Proprietarul se obligă să ia măsuri pentru repararea și menținerea în stare de siguranță în exploatare și funcționalitate a Clădirii, pe toata durata închirierii, să întrețină în bune condiții instalațiile comune proprii clădirii... și să execute pe cheltuiala sa lucrările de întreținere la elementele de construcții și la instalații, devenite necesare ca urmare a uzurii morale a acestora, să efectueze reparațiile pentru a menține bunul în starea de întrebuințare în care a fost închiriat... k)(...) Proprietarului ii revine și obligația plății impozitelor datorate pentru Proprietate, conform legislației în vigoare(...)". Critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea principiului forței obligatorii a contractului de servicii x/8.12.2009 este nefondată, întrucât instanța de fond după o analiză detaliată a argumentelor de fapt și de drept invocate de către părți, luând în considerare și concluziile expertului desemnat de instanță, necombătute de recurenta-reclamantă, a concluzionat în mod corect că recurenta-reclamantă a efectuat plăți nedatorate către S.C. C. S.R.L.. Astfel, taxa pentru servicii reglementată de art. 6.2 din Contractul nr. x/8.12.2009 a fost majorată nejustificat prin luarea în considerare a unor valori cu caracter formal, constatate prin documente contabile care nu au avut la bază situații de lucrări care să ateste că serviciile respective, în limita valorii imputate recurentei-reclamante, ar fi fost prestate. Susținerile recurentei-reclamante în sensul că verificările și constatările cu privire la situația financiară a S.C. D. S.R.L. nu îi sunt opozabile întrucât respectiva societate este terț față de recurenta-reclamantă nu pot fi primite, întrucât conducătorii compartimentelor de specialitate răspund, conform dispozițiilor art. 10 alin. (4) din O.G. nr. 119/1999, pentru realitatea, regularitatea și legalitatea operațiunilor ale căror documente justificative le-au certificat. Totodată, în mod corect instanța de fond a reținut includerea nejustificată în calculul taxei pentru servicii a valorii serviciilor de mentenanță instalații aer condiționat și a lucrărilor de întreținere ascensoare întrucât aceste cheltuieli constituiau deja parte din tariful contractului de administrare, fiind incluse în taxa pentru servicii. În acest context, acceptarea de către recurenta-reclamantă, în mod nejustificat față de dispozițiile contractului de închiriere nr. x/8.12.2009, a includerii separate în taxa pentru servicii a valorii serviciilor de mentenanță instalații aer condiționat (în baza facturilor emise de S.C. G. SRL), precum și a valorii lucrărilor de întreținere ascensoare (în baza facturilor emise de S.C. F. SRL), în sumă de 91.271 RON fără TVA(21.480 Euro: cheltuieli cu întreținerea instalațiilor de climatizare - 9200 euro și cheltuieli cu întreținerea ascensoarelor - 12.280 euro aferente anului 2010) în condițiile în care, aceste servicii/lucrări erau în sarcina managerului imobilului (SC E. SRL) și cuprinse deja în tariful aferent Contractului de administrare a proprietății încheiat între S.C. C. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., reprezintă o plată nedatorată, cum în mod corect a reținut judecătorul fondului. În ceea ce privește includerea impozitului pe clădire în taxa pentru servicii, Înalta Curte reține că, potrivit art. 8.4.1 lit. k) din contractul de închiriere, obligația plății impozitului pe clădire incumbă proprietarului clădirii, așa încât suma achitată cu acest titlu constituie un prejudiciu adus bugetului recurentei-reclamante. Criticile de nelegalitate vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 1 alin. (1), art. 3 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008 și prevederile contractului colectiv de muncă în ceea ce privește măsura II.7 din decizie cu referire la abaterea constând în acordarea de către recurenta-reclamantă a unor drepturi salariale în sumă de 4.270 RON peste limita indemnizației la care aveau dreptul persoanele respective, precum și decontarea chiriei și utilităților în cuantum de 17.777 RON aferente închirierii unei locuințe pentru directorul general sunt de asemenea, nefondate. Astfel, potrivit art. 3 1 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008: "(1) Directorul general/directorul beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat, după cum urmează: a) la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale aflate în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale și a autorităților publice centrale la care statul este acționar unic sau majoritar, precum și al filialelor acestora, remunerația nu poate depăși nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de secretar de stat. (2) Directorul general/directorul beneficiază prin contractul de mandat de concediu de odihnă anual și indemnizația aferentă, diurnă și cheltuieli de delegare în interesul serviciului, concediu medical conform legii și zile libere plătite pentru sărbătorile legale, zile festive specifice, căsătorie, nașterea unui copil sau în caz de deces al unui membru de familie, acordate prin similitudine cu cele din contractul colectiv de muncă aplicabil unității respective." De asemenea, art. 3 2 alin. (1) și (2) din același act normativ statuează că: "(1) Remunerația lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condițiile art. 3 1 alin. (1) este unica formă de recompensare în bani a activității depuse de persoana respectivă. (2) Directorului general/directorului nu i se pot acorda prin contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute la art. 3 1 alin. (2)." În speță, potrivit constatărilor organului de control, recurenta-reclamantă a acordat în anul 2011 directorului general drepturi de natură salarială în cuantum de 4270 RON reprezentând prima de vacanță în condițiile în care, potrivit acestui act normativ, directorilor generali desemnați să asigure conducerea societăților comerciale la care statul este acționar unic sau majoritar, li se acordă prin contractul de mandat o remunerație lunară la nivelul indemnizației pentru funcția de secretar de stat, aceasta fiind unica formă de recompensare în bani a activității depuse. Susținerile recurentei-reclamante în sensul că acest drept salarial este cuprins în contractul colectiv de muncă nu pot fi primite, întrucât prima de vacanță (distinctă de indemnizația cuvenită directorului general aferentă perioadei în care acesta s-a aflat în concediul de odihnă) nu se regăsește printre aceste drepturi, strict și limitativ reglementate prin O.U.G. nr. 79/2008, privind măsuri economico-sociale la nivelul unor operatori economici. De altfel, în cuprinsul contractului de mandat încheiat de directorul general cu societatea recurentă aprobat de Consiliul de Administrație prin decizia nr. 6 înregistrată sub nr. x/25.05.2011, părțile au stipulat ca directorul general să beneficieze pe durata contractului de mandat de toate facilitățile și drepturile echivalente acelora de care beneficiază salariații societății, cu excepția acelora care se suportă din fonduri de salarii. Or, natura juridică a primei de vacanță este aceea de drept salarial, astfel că, în considerarea sursei acestor cheltuieli, în mod corect organul de control a reținut acordarea nelegală a sumei sus menționate. În ceea ce privește decontarea chiriei aferentă locuinței închiriate pentru directorul general în baza contractului de închiriere nr. x/16.11.2011, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că prevederile art. 270 din contractul colectiv de muncă invocate de către recurenta-reclamantă contravin dispozițiilor imperative ale art. 3 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 potrivit cu care remunerația lunară stabilită prin contractul de mandat este unica formă de recompensare în bani a activității directorului general, fiind nelegală acordarea sumei de 17.777 RON contravaloare chirie și utilități peste nivelul remunerației lunare la care avea dreptul. Nefondate sunt și criticile vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 129/2000, ale Legii nr. 192/2006 și ale C. proc. civ. cu referire la mediere în ceea ce privește măsura II.8 aferentă abaterii constând în efectuarea de cheltuieli nelegale în sumă totală de 33.980 RON reprezentând taxe de participare la cursuri de pregătire profesională, pentru alte persoane decât salariații S.C. Teletrans S.A.. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, societățile comerciale, companiile și societățile naționale și alte unități aflate sub autoritatea administrației publice centrale (angajatori), trebuie să ia toate măsurile care să asigure condiții salariaților pentru a avea acces la formare profesională, drepturile și obligațiile ce revin angajatorilor și salariaților în perioada în care salariații participă la programele de formare profesională fiind prevăzute în contractul colectiv de muncă. În cauză, în urma verificărilor efectuate auditorii publici externi au constatat efectuarea de cheltuieli în sumă de 30.480 RON pentru participarea la cursuri de pregătire profesională desfășurate în străinătate a doi membri ai Consiliului de Administrație, respectiv în sumă de 3500 RON pentru participarea consiliului juridic la cursul de formare a mediatorilor. În ceea ce privește plata taxei de participare la cursuri de formare profesională pentru membrii Consiliului de Administrație în mod corect instanța de fond a reținut caracterul nelegal al plăților efectuate, întrucât formarea profesională este legal reglementată numai pentru salariați, iar membrii Consiliului de Administrație nu au calitatea de salariați. Referitor la participarea consilierului juridic la cursul de formare a mediatorilor, Înalta Curte reține că funcția de mediator nu se regăsește pe statul de funcții al recurentei-reclamante, cursul de formare a mediatorilor nu intra în categoria cursurilor de formare/pregătire a salariaților reclamantei a căror profesie/ocupație se regăsește pe statul de funcții al entității și nu avea ca obiectiv principal actualizarea cunoștințelor, deprinderilor specifice postului de consilier juridic la S.C. Teletrans S.A. și nici perfecționarea pregătirii profesionale pentru ocupația de bază de consilier juridic, astfel cum prevăd dispozițiile O.G. nr. 129/2000, precum și dispozițiile art. 4 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății recurente, situație în care în mod corect instanța de fond a constatat legalitatea măsurii dispusă de organul de control. Criticile vizând aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 119/1999 în ceea ce privește măsura II.10 din decizia cu referire la abaterea constând în existența unor imobilizări de fonduri bănești pentru achiziția de bunuri care nu au fost date în consum sunt nefondate, întrucât acumulatorii în valoare de 28.179 RON, achiziționați în baza contractului nr. x/18.12.2007, conform facturii fiscale nr. x/8.09.2008, la data desfășurării activității de verificare au fost identificați în custodia furnizorului, cu termenul de garanție expirat. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, măsura dispusă de organul de control este conformă dispozițiilor O.G. nr. 119/1999 având în vedere data achiziției celor 200 de acumulatori care până la data efectuării controlului nu fuseseră puși în funcțiune, majorând stocurile unității. Împrejurarea că ulterior efectuării controlului furnizorul a livrat acumulatori noi care se aflau în perioada de garanție nu prezintă relevanță asupra legalității măsurii dispuse de organul de control, cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Criticile referitoare la aplicarea dispozițiilor legale privind acordarea drepturilor de natură salarială în sumă totală de 23.400 RON prin plata secretarului tehnic al Consiliului de Administrație al Adunării Generale a Acționarilor circumscrise măsurii II.11 din decizie sunt nefondate, întrucât potrivit art. 129 alin. (5) din Legea nr. 31/1991 "Președintele va putea desemna, dintre angajații societății, unul sau mai mulți secretari tehnici, care să ia parte la executarea operațiunilor prevăzute la alineatele precedente". În cauză, plata indemnizațiilor acordate secretarului tehnic, care nu era salariatul societății recurente, s-a efectuat în baza statelor de plată aprobate de către directorul general, în baza Hotărârii nr. 7/12.062009 a Adunării generale a acționarilor în lipsa încheierii unui contract individual de muncă, în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Codul Muncii. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că pentru a beneficia de indemnizația acordată, între secretarul tehnic al Consiliului de Administrație și al Adunării Generale a Acționarilor era necesar a fi încheiat un contract individual de muncă sau un alt contract reglementat de Codul Muncii, remunerarea acestuia doar în baza Hotărârii Adunării generale a acționarilor fiind lipsită de temei legal. Critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 518/1995 cu referire la efectuarea unor cheltuieli de protocol în cuantum de 6177 RON care conform măsurii II.12 din decizie sunt, de asemenea, nefondate întrucât potrivit dispozițiilor H.G. nr. 518/1995, în vederea acoperirii unor cheltuieli de ordin protocolar, pot beneficia de sume în valută primul ministru, secretarul general al Guvernului și miniștrii conducători de delegații oficiale pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar în străinătate. În cauză, din verificarea modului de justificare a sumelor cheltuite în valută de către personalul trimis în străinătate în perioada 2011 - 2012, pentru îndeplinirea unor misiuni economice cu caracter temporar, respectiv participarea la conferințe, seminarii, întâlniri de afaceri, auditorii publici externi au constatat decontarea unor cheltuieli în sumă totală de 6.177,03 RON (651 USD și 908,3 Euro) reprezentând contravaloarea meselor de protocol oferite de directorii generali și directorul general adjunct, cu ocazia deplasărilor efectuate în străinătate. Susținerile recurentei-reclamante în sensul că sumele decontate au reprezentat cheltuieli neprevăzute necesare pentru îndeplinirea misiunii în străinătate care pot fi încadrate în dispozițiile art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995 nu pot fi primite, întrucât prevederile legale invocate fac referire la cheltuielile neprevăzute limitate la convorbiri telefonice, comisioane de schimb, diferențe de tarif la cazare și altele asemenea și se acordă în limita unei sume de până la 50% din totalul diurnei și al plafonului de cazare la care are dreptul personalul. Or, cheltuielile decontate de recurenta-reclamantă în sumă de 6177 RON (651 USD și 908,3 Euro) reprezintă contravaloarea unor mese de protocol oferite de directorul general și directorul general adjunct cu ocazia deplasărilor în străinătate, neputând fi calificate drept cheltuieli neprevăzute. În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită a prevederilor ROF și ale Legii nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor cu referire la măsura II.13 corelativă abaterii constând în angajarea și decontarea serviciilor de consultanță în sumă de 199.449,80 RON pentru care în vederea culegerii informațiilor în domeniul asigurărilor respectiv al achiziției și contractării de servicii în acest domeniu avea personal de specialitate cu atribuții stabilite în Regulamentul de Organizare și Funcționare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia. Astfel, auditorii publici externi au constatat că recurenta-reclamantă, în perioada iunie 2009- iunie 2012, în baza contractului de prestări servicii nr. x/1.06.2009 încheiat cu S.C. H. S.R.L. având ca obiect prestări servicii de consultanță în domeniul asigurărilor; servicii de consultanță pentru întocmirea caietelor de sarcini; servicii de consultanță acordată comisiei de evaluarea ofertelor; servicii de intermediere privind elaborarea polițelor de asigurare; servicii de asistență pe perioada de valabilitate a polițelor intermediate, au acceptat lunar la plată facturi însoțite de rapoarte de activitate în care sunt enumerate activități presupuse a fi prestate, fără a fi prezentate și alte documente din care să rezulte efectuarea serviciilor, reținându-se și împrejurarea că în cadrul entității verificate funcționa un departament de achiziții și derulări contracte. În acord cu instanța de fond, Înalta reține că motivul esențial care a condus la reținerea acestei abateri în sarcina recurentei-reclamante a constat în lipsa documentației care a stat la baza întocmirii rapoartelor de activitate, neputând fi verificată realitatea prestării serviciilor. Susținerile recurentei-reclamante în sensul că serviciile decontate vizau consultanța în asigurări, niciun departament din cadrul societății recurente neavând atribuții în acest domeniu nu pot conduce la o altă concluzie de vreme ce recurenta-reclamantă a acceptat plata unor servicii pentru care nu a făcut dovada prestării efective, fiind corectă concluzia organelor de control în sensul că recurenta-reclamantă nu a acționat pentru o bună gestionare a patrimoniului în vederea utilizării fondurilor cu respectarea principiilor eficienței, eficacității și economicității, având în vedere că aceasta intră în sfera întreprinderilor publice astfel cum sunt definite de art. 2 pct. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 109/2011. Referitor la critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la soluția instanței de fond în privința măsurii I.3 din decizie cu referire la achiziția de aparatură birotică (15 aparate telefonice și 8 multifuncționale), în condițiile în care, începând cu luna iulie 2010 au fost interzise astfel de operațiuni la societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital integral sau majoritar de start, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2009: "De la data intrării în vigoare a prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, autorităților și instituțiilor publice prevăzute la art. 21 li se interzice achiziționarea, preluarea în leasing sau închirierea de "b)mobilier și aparatură birotică, așa cum sunt prevăzute la subgrupele 3.1. "Mobilier" și 3.2. "Aparatură birotică" din cadrul grupei 3 "Mobilier, aparatură birotică, sisteme de protecție a valorilor umane și materiale și alte active corporale" din Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, cu modificările ulterioare, precum și obiecte de inventar de natura acestora, în scopul dotării spațiilor cu destinația de birou." În cauză, recurenta-reclamantă a achiziționat bunuri pentru care a efectuat plăți în valoare totală de 57.578 RON, respectiv 15 aparate telefonice în valoare de 44.444 RON de la I. S.A. și 8 multifuncționale în valoare de 13.134 RON. Contrar susținerilor recurentei-reclamante în sensul că bunurile achiziționate nu pot fi încadrate în categoria mijloacelor fixe potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 105/2007, Înalta Curte constată că acest act normativ reglementează valoarea de intrare a unui mijloc fix din perspectiva aplicării dispozițiilor legale privind amortizarea, fără a avea relevanță asupra legalității cheltuielilor efectuate. Împrejurarea că recurenta-reclamantă a achiziționat aparatură birotică, aparatele sus menționate fiind cuprinse în subgrupa 3.2.2 "Aparate de telecomunicații pentru birou" din catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe aprobat prin H.G. nr. 2139/2004 într-o perioadă în care era interzisă achiziționarea unor astfel de bunuri conform O.U.G. nr. 34/2009 și O.U.G. nr. 55/2010 justifică legalitatea măsurii dispusă de auditorii publici externi. 6.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României Criticile vizând soluția instanței în sensul anulării parțiale a măsurii I.3 în ceea ce privește preluarea, în perioada 2011-2012, în leasing operațional a 7 autoturisme, respectiv II.9 aferentă abaterii constând în includerea în polițele de asigurare de două ori a echipamentelor, odată ca echipamente independente și odată în valoarea altor echipamente obținute prin relocare sunt apreciate ca nefondate. În ceea ce privește abaterea constând în preluarea leasingului operațional, Înalta Curte reține că prin contractul de leasing operațional nr. x/10.05.2011 reclamanta a dobândit 7 vehicule de teren 4X4, mixt, transport de persoane pentru intervenții marca x, valoarea totală achitată în perioada supusă controlului fiind în cuantum de 629.942, incluzând valoarea unor penalități de întârziere și a unor reparații. Potrivit expertizei contabile efectuate în cauză, vehiculele au fost încadrate - în baza relațiilor comunicate de Registrul Auto Român - în categoria de omologare N1G-autoutilitare de teren, conform omologării naționale de tip acordate prin certificatul de omologare, încadrare care rezultă din chiar cărțile de identitate ale acestora. Potrivit art. 24 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementrarea unor măsuri financiar fiscale: "De la data intrării în vigoare a prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, autorităților și instituțiilor publice prevăzute la art. 21 li se interzice achiziționarea, preluarea în leasing sau închirierea de: "a)autoturisme, astfel cum sunt acestea definite la alin. (1) al art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările și completările ulterioare" iar conform pct. VI din O.U.G. nr. 55/2010 "Prevederile art. 24 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, aprobată prin Legea nr. 227/2009, cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător și societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și regiilor autonome". În raport de prevederile legale precitate, Înalta Curte reține că interdicția legală vizează doar achiziționarea autoturismelor care îndeplineau condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, respectiv "autovehicul cu cel puțin 4 roți și o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput și construit pentru transportul de persoane, care are cel mult 9 locuri pe scaune, inclusiv locul conducătorului auto". Or, în cauză, cele 7 autovehicule preluate în leasing, conform constatărilor expertizei efectuate în cauză, sunt încadrate în categoria autovehiculelor autoutilitare de teren și astfel, nu intra sub incidența interdicției legale privind restrângerea cheltuielilor bugetare și nu are natura unui prejudiciu, fiind dobândite în limita prevederilor bugetare legal aprobate, cum în mod corect a reținut judecătorul fondului. Referitor la abaterea constând în plata unor prime de asigurare nedatorate, în condițiile în care acestea au fost incluse de două ori în contravaloarea polițelor de asigurare, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit constatărilor auditorilor publici externi, pentru asigurarea echipamentelor de telecomunicații și tehnologia informației, S.C. Teletrans S.A. a încheiat cu S.C. J. S.A., polițe de asigurare pentru care a plătit prime de asigurare în valoare totală estimată de 227.716, respectiv: - polița de asigurare nr. 70235/28.10.2009, valoarea asigurată a echipamentelor fiind de 2.275.000 euro, perioada asigurată fiind de 12 luni, iar prima de asigurare fiind de 5.008 euro/an ce a fost plătită în câte 4 rate la cursul BNR din data plății; - polițele de asigurare nr. 73232/02.12.2010 și nr. 107118/24.01.2012, valoarea asigurată fiind de 11.761.808,29 RON/poliță, perioada asigurată fiind de 12 luni, iar prima de asigurare fiind de 25.876 RON/poliță, ce a fost plătită în câte 4 rate fiecare; - pentru echipamente de tehnologia informației (routere, switchuri, servere) a încheiat polița de asigurare nr. 6261/28.10.2009, valoarea asigurată a echipamentelor fiind de 1.360.000 euro, perioada asigurată fiind de 12 luni, iar prima de asigurare fiind de 14.620 euro/an ce a fost plătită în câte 4 rate la cursul BNR din data plății; - polițele de asigurare nr. 56027/01.12.2010 și nr. 73715/24.01.2012, valoarea asigurată a echipamentelor fiind de 3.891.060,42 RON/poliță, perioada asigurată fiind de 12 luni, iar prima de asigurare fiind de 46.693 RON/poliță, ce a fost plătită în 4 rate fiecare. Auditorii publici externi au constatat faptul că echipamente (de telecomunicații și un echipament de tehnologia informației) în valoare totală de 2.285.396 RON, au fost incluse de 2 ori în anexele atașate la polițele de asigurare sus menționate, fapt pentru care valoarea estimată a primelor de asigurare în sumă de 21.023 RON, a fost plătită de două ori, după cum urmează: - în anexa atașată la polițele de asigurare nr. 70235/28.10.2009, nr. 73232/02.12.2010 respectiv nr. 107118/24.01.2012, au fost trecute echipamente de telecomunicații în valoare totală estimată de 2.083.354 RON/fiecare poliță, a căror valoare a fost cuprinsă de 2 ori, odată ca echipamente independente și odată în valoarea altor echipamente obținute prin relocare; - în anexa atașată la polițele de asigurare nr. 6261/28.10.2009, nr. 56027/01.12.2010, respectiv nr. 73715/24.01.2012, valoarea de 202.042 RON a echipamentului "Sistem integrat de telecomunicații", a fost cuprinsă de 2 ori/în fiecare poliță. În urma probatoriului administrat în cauză s-a constatat că numai suma de 2424,50 RON a fost reținută în mod legal de organul de control, întrucât echipamentul sistem integrat de telecomunicații a cărui valoare asigurată a fost de 202.042 RON a fost într-adevăr cuprins de două ori în polița de asigurare nr. 73715/24.01.2012 (aferent locațiilor indicate în cuprinsul răspunsului expertului la obiecțiuni-dosar fond), fiind descrise în cadrul anexei la poliță și asigurate atât în mod individual, cât și ca parte a sistemului integrat utilizat de către recurenta-reclamantă în diverse locații, astfel încât prima de asigurare aferentă acestei polițe de asigure reflectă o plată dublă pentru acest echipament, reprezentând astfel un prejudiciu în cuantum de 2.424,50 RON. Având în vedere că pentru celelalte polițe de asigurare nu s-a putut reține o dublare a echipamentelor asigurate, în mod corect judecătorul fondului a anulat în parte actele atacate cu privire la măsura II.9 în limita sumei de 18.598,5 RON, sumă care nu are natura unui prejudiciu imputabil recurentei-reclamante.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Nefiind identificate motive de casarea sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,