ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 641/2020

Ședința publică din data de 4 martie 2020

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea și înregistrată la nr. x/29.05.2019, reclamantul Județul Tulcea - Consiliul Județean Tulcea a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.A la plata sumei totale de 402.159 RON, reprezentând redevență restantă și accesorii aferente contractului de concesiune nr. x/1999, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, precum și la plata accesoriilor calculate până la data plății debitului înregistrat din redevență.

Prin sentința civilă nr. 1284 din 11 octombrie 2018, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței acestei instanțe și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București - secție civilă.

Pentru a pronunța această soluție, această instanță a reținut că redevența la plata căreia se solicită obligarea pârâtei, derivă din contractul de concesiune nr. x/01.04.1999, încheiat între părți, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2006.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței, 29.05.2019, instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ; litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun.

Rezultă, asadar, că prezentul litigiu care privește faza de executare a contractului de concesiune revine în competența instantei civile, condiții în care devin incidente regulile de drept comun în materie civilă, respectiv art. 107 C. proc. civ. care statuează că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. potrivit cărora judecătoriile judecă în primă instanță orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, și art. 95 pct. 1 C. proc. civ. care stipulează că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

Coroborând prevederile legale învederate, Tribunalul Tulcea a apreciat că soluționarea litigiului revine în competența materială și teritorială a Tribunalului București- secție civilă, întrucât societatea pârâtă avea sediul înregistrat la Registrul Comerțului în Municipiul București la data sesizării instanței.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 51 din 13 ianuarie 2020, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Tulcea. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înainatat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București a reținut că potrivit art. 27 din contract, litigiile de orice fel apărute între părți, în cursul derulării contractului sunt de competența instanțelor judecătorești din județul Tulcea.

Prin urmare, competența de soluționare aparține Tribunalului Tulcea, ca urmare a prevederilor contractuale, pe care părțile nu le-au contestat, astfel cum rezultă din poziția acestora din ședința publică din 13.01.2020.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

La data de 29 mai 2019, pe rolul Tribunalului Tulcea a fost înregistrată cererea formulată de reclamantul Județul Tulcea - Consiliul Județean Tulcea prin care a solicitat instanței obligarea pârâtei S.C. A. S.A la plata sumei totale de 402.159 RON, reprezentând redevență restantă și accesorii aferente contractului de concesiune nr. x/1999, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, precum și la plata accesoriilor calculate până la data plății debitului înregistrat din redevență.

În ceea ce privește competența funcțională a instanței în soluționarea pricinii, Înalta Curte reține că potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței, respectiv 29.05.2019, instanța de contencios administrativ era competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Cu toate acestea, litigiile care decurg din executarea contractelor administrative, sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun.

Conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, se constată că între părțile litiginate, a intervenit, la data de 01.04.1999, contractul de concesiune nr. x/1999, al cărui obiect îl constituie exploatarea unei suprafețe agricole de 5262 hectare teren care aparține domeniului public de interes județean.

Potrivit art. IX din Contractul mai sus menționat, litigiile de orice fel apărute între părți în cursul derulării contractului, sunt de competența instanțelor judecătorești din județul Tulcea.

Această dispoziție din contract produce efecte din perspectiva stabilirii instanței competente, întrucât clauza menționată anterior are valoarea unei alegeri de competență în privința oricăror litigii întemeiate pe prevederile contractuale.

În conformitate cu art. 126 alin. (1) C. proc. civ., "Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă."

Întrucât competența de soluționare a litigiului de față nu este una exclusivă, ci alternativă, iar litigiul vizează drepturi ce decurg din contractul de concesiune, clauza atributivă de competență stipulată de către părți la art. IX din convenție produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competență în favoarea instanței sesizate (Tribunalul Tulcea), alta decât instanțele la care se referă art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În cauza de față reclamanta s-a adresat instanțelor judecătorești ca urmare a neexecutării de către pârâtă a unei obligații care decurge din contractul de concesiune încheiat, respectiv a redevenței.

Rezultă, așadar, că, așa cum în mod corect a reținut și Tribunalul Tulcea, întrucât prezentul litigiu privește faza de executare a contractului de concesiune, competența funcțională revine secției civile a instanței competente teritorial.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Județul Tulcea-Consiliul Județean Tulcea, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., având ca obiect "acțiune în răspundere contractuală", în favoarea Tribunalului Tulcea, secția civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Județul Tulcea-Consiliul Județean Tulcea, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., având ca obiect "acțiune în răspundere contractuală", în favoarea Tribunalului Tulcea, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 martie 2020.