ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 485/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. și Spitalul Sfântul Constantin - SC C. SA, solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să instituie în sarcina pârâților obligația de a-i achita, în solidar suma de 104.536 RON cu titlul de daune materiale, precum și suma de 300.000 Euro, cu titlul de daune morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 32/S din data de 19 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SA (Spitalul Clinic Regional Sfântul Constantin SA). Totodată, s-a dispus respingerea cererilor de chemare în garanție formulate de pârâte în contradictoriu cu chematul în garanție SC D. SA, iar reclamantul a fost obligat la plata cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtul B. a sumei de 3.295 RON și către pârâtul Spitalul Clinic Regional Sfântul Constantin SA, a sumei de 6.295 RON.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Curtea de Apel Brașov, secția Civilă prin Decizia civilă nr. 1652/AP din 5 noiembrie 2018, a constatat nulitatea apelului declarat de apelantul A. împotriva Deciziei civile nr. 32/S din 19 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/2016, ca netimbrat. Totodată, a fost respins apelul declarat de apelanta SC C. SA împotriva aceleiași sentințe ca nefondat, au fost respinse apelurile provocate declarate de apelanții SC C. SA și B. ca rămase fără efect și s-a dispus obligarea apelantului A. să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 1.647,86 RON, către apelanta SC C. SA și respectiv, în sumă de 1.647,86 RON, către apelantul B.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul reclamant A. În motivarea cererii de recurs, recurentul reclamant a susținut că soluția instanței de apel este nelegală fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material coroborat cu art. 177 din C. proc. civ., care dispune în sensul că actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia. În acest sens, recurentul susține că, în speță nulitatea actului de procedură a fost pusă în discuție de către instanța de apel după ce cauza nulității dispăruse deoarece recurentul s-a conformat dispozițiilor instanței de apel de a plăti taxa judiciară de timbru în suma de 1.647,86 RON, depunând la dosar în ședința publică din data de 5 noiembrie 2018, dovada de achitare a acestei taxe, anterior momentului la care instanța a pus în discuția contradictorie a părților excepția nulității apelului ca netimbrat, excepție invocată de intimați-apelanți la termenul din 1 octombrie 2018. În drept, recurentul a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. La data de 9 aprilie 2019, SC C. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată. În motivare, intimata a susținut, în esență, că, în speță, deși recurentul afirmă că instanța de apel ar fi aplicat greșit norme de drept material, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., acesta arată că instanța de apel, a încălcat prevederile art. 177 din C. proc. civ., astfel că, în atare situație, instanța de recurs este chemată să cerceteze un demers inexistent al instanței de apel, care nu a analizat în speță, fondul cauzei. În ceea ce privește fondul recursului, în opinia intimatei, în speța de față, se impune a se constata aplicabilitatea prioritară a normei speciale reprezentată de art. 470 din C. proc. civ. în raport cu norma cu caracter general reprezentată de prevederile art. 177 din C. proc. civ. or, în cauză, la data de 5 noiembrie 2018 era depășit termenul imperativ până la care reclamantul putea face dovada achitării taxei de timbru. În consecință, având în vedere caracterul imperativ al art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., dar și natura juridică a termenului instituit prin această normă, de decădere, în raport de prevederile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., achitarea taxei judiciare de timbru ulterior primului termen de judecată stabilit în speță, 1 octombrie 2018, nu este de natură a duce la acoperirea nulității, depășirea termenului până la care recurentul trebuia să facă dovada achitării taxei de timbru, având drept consecință decăderea acestuia din acest drept. În atare situație, având în vedere că apelantul A. nu a înțeles să îndeplinească obligația de plata a taxei judiciare de timbru aferentă cererii sale de apel, nici în procedura regularizării, nici până la primul termen de judecata, iar cererea de amânare formulată de reclamant la termenul din 1 octombrie 2018 a avut ca unic scop încercarea de eludare a dispozițiilor legale privind incidența sancțiunii anularii apelului, apreciază intimatul că instanța de apel a constatat în mod legal nulitatea cererii de apel formulată de către apelantul reclamant A. împotriva Sentinței nr. 32/S din 19 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/2016. De asemenea, la data de 3 mai 2019, intimatul B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate. În motivare, s-a arătat, în esență, că susținerile recurentului nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate care să se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul invocând, în opinia intimatului, chestiuni de netemeinicie ce nu pot fi cercetate în calea specială a recursului. Arată intimatul că dispozițiile art. 470 alin. (2) din C. proc. civ. au fost edictate în scopul plății anticipate a taxei judiciare de timbru, regulă prevăzută de O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce reprezintă o cerință exterioară cererii de apel, iar în speță, recurentul a fost legal citat pentru termenul din 1 octombrie 2018 cu această mențiune, cererea de amânare, în lumina dispozițiilor art. 222 din C. proc. civ., neputând conduce la prorogarea datei la care intervine sancțiunea nulității, cu atât mai mult cu cât această cerere a fost formulată nu de către apelantul reclamant ci, de către apărătorul acestuia. Intimatul a subliniat că nulitatea pentru netimbrare este absolută (conform art. 174 alin. (2) din C. proc. civ.) și necondiționată (conform art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.), vătămarea fiind prezumată, fiind vorba de o nulitate expresă, iar achitarea ulterioară a taxei de timbru nu este aptă să surmonteze intervenirea acestei sancțiuni, care intervine, în temeiul legii, prin însăși împlinirea termenului stabilit de instanță și cel mai târziu la primul termen de judecată, care, în speță, este reprezentat de data de 1 octombrie 2018. În opinia intimatului, invocarea art. 177 din C. proc. civ. este ineficientă față de faptul că acesta este o regulă cu caracter general, în raport cu regula specială instituită prin art. 470 din C. proc. civ.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 noiembrie 2019 completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., invocată de pârâții Spitalul Sf. Constantin - SC C. SA și de B. și a admis în principiu recursul, fixând termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 05 februarie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticii formulate de recurentul reclamant - care se impune a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., iar nu a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurent întrucât nu aduce în dezbatere o ipoteză de aplicare eronată a unei norme de drept material, ci a unor dispoziții procedurale reprezentate de art. 470 alin. (3) și art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. - prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului. În acest sens, se reține că, în cauză, prin decizia civilă recurată, instanța de apel a apreciat că este incidentă sancțiunea nulității cererii de apel formulată de apelantul reclamant, pentru netimbrare. Procedând la cenzurarea raționamentului judiciar expus de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că verificarea legalității măsurii dispuse prin decizia civilă recurată nu poate face abstracție de circumstanțele factuale ale cauzei, care evidențiază faptul că, în speță, apelantul reclamant deși nu a achitat taxa de timbru datorată în apel, la primul termen de judecată determinat conform art. 470 alin. (3) teza finală din C. proc. civ., moment procesual la care s-a dispus amânarea judecății pricinii, la cererea apărătorului acestuia pentru imposibilitate de prezentare, s-a conformat acestei obligații la termenul imediat următor și anterior momentului la care a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților litigante excepția netimbrării apelului, invocată de intimații pârâți. Raportându-se la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că într-adevăr, art. 470 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel, termen care s-a împlinit, în cauză, la data de 1 octombrie 2018. Deși de principiu, sancțiunea aplicabilă în ipoteza neîndeplinirii unui act procedural înăuntrul unui termen legal și imperativ în care trebuie exercitat un drept procedural este aceea a decăderii, iar pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient faptul că partea nu și-a exercitat dreptul procedural în termenul peremptoriu fixat de lege, totuși această sancțiune nu operează în ipoteza în care legea procesuală prevede o derogare expresă de la sancțiunea decăderii. Or, pentru ipoteza neachitării taxei de timbru, C. proc. civ. prevede prin art. 470 alin. (3) teza I sancțiunea nulității cererii, iar nu sancțiunea decăderii, astfel că argumentele intimatei care fac trimitere la decăderea reclamantului din dreptul de a achita taxa de timbru ulterior momentului consumării primului termen stabilit în apel nu pot fi validate. În acest context, în cauză, sunt incidente, așa cum corect a susținut recurentul, în temeiul art. 482 din C. proc. civ., prevederile art. 177 alin. (3) din C. proc. civ., care instituie regula potrivit căreia nulitatea nu poate fi dispusă dacă, până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate, cauza nulității a dispărut. Înalta Curte constată, în acest sens, că argumentele intimaților care fac trimitere la raportul dintre art. 470 alin. (3) din C. proc. civ. și art. 177 din acest act normativ ignoră nejustificat criteriul de clasificare a normelor de drept în norme speciale și norme generale și care este reprezentat, potrivit art. 15 din Legea nr. 24/2000 de întinderea câmpului de aplicare și de obiectul prevederilor analizate, care, în cazul normelor speciale este circumstanțiat fie unor anumite categorii de situații, fie de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie. Astfel, reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri. Or, în materia apelului, legiuitorul nu a înțeles să adopte norme derogatorii de la regimul juridic al nulității actelor de procedură reglementat de prevederile înscrise în art. 174 - art. 179 din C. proc. civ. și care reprezintă dreptul comun în această materie, ci s-a limitat la a statua că sancțiunea care intervine în ipoteza neachitării taxei de timbru, până la termenul stabilit de art. 470 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. este nulitatea, respectiv a prevăzut, prin art. 482 din C. proc. civ. că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, dacă nu sunt potrivnice normelor speciale care reglementează această cale de atac. Cum din interpretarea art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă că, în opinia legiuitorului, sancțiunea procesuală a nulității își găsește aplicare ca ultim remediu, respectiv în ipoteza în care numai desființarea actului poate remedia vătămarea produsă, rezultă că nulitatea nu îndeplinește exclusiv o funcție sancționatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituții juridice și salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil și în măsura în care este posibil. În plus, sancțiunea nulității, chiar în ipoteza unei nulități extrinseci, nu intervine de drept, ci ea trebuie invocată și apoi declarată de către instanță, în urma verificării condițiilor impuse de art. 175 din C. proc. civ., după dezbateri contradictorii. Totodată, obligația instanței de a verifica, anterior declarării nulității actului de procedură, dacă vătămarea procesuală continuă să existe, este deopotrivă aplicabilă și în ipoteza vătămării unui interes public, cum este cazul neachitării taxei de timbru. Or, în speță, așa cum rezultă din actele dosarului de apel, apelantul a complinit omisiunea sa de a atașa cererii de apel dovada achitării taxei judiciare de timbru, anterior momentului la care instanța de apel a constatat neîndeplinirea obligației de timbrare și a dispus anularea cererii de apel ca netimbrată, astfel încât, la momentul dezbaterilor și pronunțării asupra excepției de nulitate invocată de intimați, cauza nulității încetase să mai existe. De asemenea, Înalta Curte constată că, în speță, această sancțiune nu a fost declarată la primul termen alocat în faza procesuală a apelului, instanța de apel încuviințând la acest moment procesual cererea de amânare a judecății formulată de apelantul reclamant, prin apărător, pentru lipsă de apărare. În acest context factual, aplicarea sancțiunii nulității cererii de apel s-a făcut cu ignorarea prevederilor art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. În egală măsură, raportat la circumstanțele pricinii, anularea cererii de apel a avut drept consecință, contrar apărării formulate de intimați în ședința publică din data de 5 februarie 2020, o atingere nejustificată a dreptului de acces la justiție al reclamantului, în însăși substanța sa, drept garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu consecința neexaminării cauzei pe fondul său. Înalta Curte subliniază în acest sens că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenției, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale. Pe de altă parte, toate exigențele care compun dreptul la un proces echitabil se subordonează ideii potrivit căreia Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii, în acest fel contribuindu-se la punerea în operă a principiului preeminenței dreptului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciind, în mod constant în cauzele analizate, că orice restricție adusă acestui drept trebuie să aibă un scop legitim, să fie proporțională cu scopul vizat, fiind necesar să se asigure ca însăși esența dreptului de acces la justiție să nu fie afectată (cauza Weissman și alții c. României). În ceea ce privește criteriile relevante în aprecierea păstrării justului echilibru între interesul statului în a recupera cheltuielile de judecată și interesul reclamantului de a-i fi examinată pricina, instanța europeană a statuat că analiza care se impune a fi realizată presupune luarea în considerare a fazei procesuale în care s-a dispus anularea cererii ca netimbrată, rolul jucat de instanța de apel sau de casație, miza procedurii în cauză respectiv situația personală a reclamantului (cauzele Iordache vs. România, Monnell și Morris împotriva Regatului Unit). În egală măsură, s-a statuat că dreptul de acces la instanță nu poate fi afectat prin aplicarea sau interpretarea într-un mod excesiv de formalist a normelor procedurale(cauzele Poirot/Franța, Zubac vs. Croația). Or, făcând aplicarea reperelor jurisprudențiale anterior relevate, în speță, Înalta Curte constată că nu a existat un echilibru just între interesul statului de a percepe costurile procedurii și interesul reclamantului de a-i fi evaluate pretențiile în calea de atac a apelului. Astfel, fără a specula asupra soluției asupra fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că, în contextul în care, în prima fază procesuală, cererea reclamantului a fost respinsă ca nefondată, iar nu în justificarea unor considerente de ordin formal, sancționarea conduitei procesuale a acestei părți care, deși s-a conformat obligației de a achita taxa de timbru datorată la termenul stabilit pentru judecata acestei căi de atac, nu a putut beneficia de o judecată pe fond a apelului - cale de atac devolutivă în cadrul căreia se realizează o nouă judecată în fond a litigiului - reprezintă o ingerință în dreptul de acces la justiție al acestei părți care nu poate fi apreciată nici proporțională cu scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei obligații - de a asigura buna administrare a actului de justiție - și nici necesară. Tot astfel, împrejurarea că, în speță, intimații și-au îndeplinit propriile obligații de a timbra cererile lor de apel cu respectarea termenului prevăzut de lege, câtă vreme, la termenul la care s-au judecat apelurile și s-a dispus anularea cererii de apel formulată de reclamant acesta își îndeplinise, la rândul său, obligația de a achita și depune la dosar taxa de timbru datorată, nu justifica aplicarea acestei sancțiuni, nici din perspectiva obligației respectării principiului egalității părților în procesul civil, așa cum nefondat a susținut intimata, în cadrul dezbaterilor asupra recursului. În acest sens, se impune fi subliniat că vătămarea produsă de neplata taxei de timbru până la primul termen de judecată nu se reflectă în patrimoniul intimaților, iar conduita recurentului, sancționată de instanța de apel - de a nu achita taxa de timbru la primul termen de judecată stabilit în cauză - nu a condus, ea însăși, la o întârziere în judecata apelului, câtă vreme, în cauză, instanța de apel a încuviințat, la același moment procesual, cererea de amânare a judecății formulată de apelantul reclamant pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului acestuia în fața instanței, oportunitatea sau legalitatea acestei măsuri nefăcând obiect al cenzurii în recurs, în lipsa unor critici cu analiza cărora prezenta instanță să fi fost legal învestită. Astfel, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, anterior reliefate, nu se poate reține că prin conduita apelantului reclamant s-ar fi produs o perturbare a actului de justiție de natură să afecteze drepturile și interesele legitime ale intimaților, dezechilibrul procesual invocat în apărare, neputând fi apreciat ca fiind unul real, dimpotrivă, continuarea procedurii judiciare, în acest caz, fiind pe deplin justificată, în contextul în care, taxa judiciară de timbru reprezintă o contribuție bugetară datorată de persoanele care apelează efectiv la sistemul judiciar, cu scopul asigurării cheltuielilor înregistrate de obligația fundamentală a statului de a înfăptui justiție - deziderat realizat în cauză odată cu îndeplinirea acestei obligații de către apelantul reclamant. De altfel, sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că egalitatea armelor nu înseamnă o egalitate formală, ci o egalitate materială, ceea ce nu exclude un tratament juridic adaptat circumstanțelor specifice ale cauzei, fiind relevantă, din această perspectivă o egalitate de rezultat (Decizia nr. 749/2018). De asemenea, în jurisprudența CEDO, s-a arătat că principiul egalității părților, semnifică aplicarea unui tratament egal părților pe durata procedurii, fără ca vreuna dintre acestea să fie dezavantajată în raport cu cealaltă parte. Acest principiu presupune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza, în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul său (cauzele (cauza Avotiš împotriva Letoniei (MC), nr. 17502/07; cauza Niderost - Huler contra Suediei, hotărârea 1997-I/24 noiembrie 1997). În același sens, s-a statuat că art. 6 § 1 nu garantează decât echitatea "procedurală", care, în plan practic, se traduce printr-o procedură contradictorie, în cursul căreia părțile sunt ascultate și plasate pe o poziție de egalitate în fața judecătorului [Star Cate Epilekta Gevmata și alții împotriva Greciei. Caracterul echitabil al unei proceduri este întotdeauna evaluat privindu-l în globalitatea sa, astfel că o neregularitate izolată nu poate fi suficientă pentru a face ca întreaga procedură să fie inechitabilă (Miroubovs și alții împotriva Letoniei). În concluzie, așa cum rezultă din argumentele anterior prezentate, în mod eronat instanța de apel a procedat la aplicarea art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., dispunând anularea ca netimbrat a apelului formulat de apelantul-reclamant. Întrucât critica formulată de către recurentul-reclamant întrunește cerințele art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere, totodată, prevederile art. 477 alin. (1) coroborat cu art. 494 din C. proc. civ. și raportul de dependență între pretenția ce a constituit obiectul apelului principal și aspectele criticate prin apelurile provocate declarate de intimații pârâți, care au vizat soluția de respingere ca rămase fără obiect a cererilor de chemare în garanție formulate de pârâte, în considerarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, se va dispune casarea deciziei civile recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului principal declarat de apelantul reclamant și a apelurilor provocate declarate de intimații pârâți împotriva sentinței primei instanțe, aceleiași instanțe de apel. Va fi menținută soluția pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește apelul principal formulat în cauză de către pârâta SC C. SA, dat fiind că această parte nu a înțeles să uzeze de procedura recursului incident, reglementată prin art. 491 din C. proc. civ., singura cale procedurală prin intermediul căreia, această parte, ar fi putut deduce analizei de față, cenzurarea soluției instanței de apel în privința solicitării sale vizând aprecierea primei instanțe în privința îndreptățirii sale la recuperarea cheltuielilor de judecată avansate în cauză.