ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 48/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată formulată la 19 martie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov, să se instituie în sarcina pârâtului obligația de a-i achita suma minimă de 50.000 de RON, cu titlu de prejudiciu material suferit prin cheltuielile efectuate cu tratamentele medicale, intervențiile și reintervențiile chirurgicale, cu procurarea unei proteze adecvate, precum și prin diminuarea veniturilor pe care le obținea cu titlu de salariu, urmare a concediilor medicale pe care a fost nevoit să le efectueze în urma infectării intraspitalicești (nosocomiale) cu Pseudomonas Aeruginosa (Pioceanic) în perioada de timp în care a fost internat în unitatea medicală pârâtă, obligația de a-i achita suma de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei infectări, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 193/S din 21 octombrie 2016, Tribunalul Brașov a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Urgențe Brașov.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 1260/Ap/2017, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 193/S/2016 a Tribunalului Brașov.

Hotărârea pronunțată în recurs: Prin decizia nr. 1352 din 19 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat decizia nr. 1260/Ap/2017 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Hotărârea pronunțată în rejudecare: Prin decizia civilă nr. 1628/Ap din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 193/S din 21 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Brașov.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, reclamantul A. a declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate în raport de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Cu referire la primul temei de drept invocat, a susținut că instanța de apel nu a analizat argumentele recurentului-reclamant formulate pe baza dispozițiilor legale și nu a aplicat aceste norme la situația de fapt stabilită prin probele administrate, inclusiv în funcție de raportul de expertiză medico-legală care confirmă legătura de cauzalitate dintre infecție și consecințele suportate de parte, mulțumindu-se să reproducă concluziile propuse de raport, care nu erau univoce și în privința aprecierii că infectarea s-ar fi produs în timpul celor șase săptămâni cât pacientul a schimbat pansamentele la domiciliu. De altfel, această împrejurare nu îndeplinea condiția de cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituția pârâtă, în sensul art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, având în vedere că recurentul-reclamant a plecat din spital din dispoziția medicului curant, iar intimatul-pârât și-a asumat răspunderea și a păstrat controlul când, la șase săptămâni, acesta a revenit la spital pentru continuarea tratamentului până la externarea din ianuarie 2013. Dacă legiuitorul ar fi voit să scoată din sfera noțiunii de cauză externă aflată sub controlul instituției perioadele în care tratamentele de rutină se aplică, de regulă, la domiciliul pacienților, ar fi făcut-o expres, iar dacă nu a făcut-o înseamnă că nu a considerat necesar, aceste perioade fiind temporare, urmate de revenirea în unitatea spitalicească. Recurentul-reclamant a mai arătat că nu există în considerentele soluției atacate vreo referire la dispozițiile legale aplicabile în cazul infecțiilor nosocomiale, fără de care nu poate fi analizat și stabilit raportul de cauzalitate într-o astfel de cauză, fiind imposibil orice raționament corect în condițiile în care premisa majoră a silogismului juridic (dispozițiile legale în vigoare) este ignorată, iar premisa minoră (situația de fapt) este tratată în sensul că nu ar avea legătură cu legile aplicabile. În realitate, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale speciale pentru infecția nosocomială și trebuiau aplicate conform Legii nr. 95/2006. Recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel s-a aflat în eroare cu privire la noțiunea de cauză externă, în sensul art. 655 alin. (1) lit. a) din acest act normativ. Astfel, afirmațiile acestuia au fost în sensul nedovedirii unei cauze externe care să nu poată fi controlată de instituție și nu în cel al incapacității unității spitalicești de a contracara o eventuală cauză externă legată de infecția părții reclamante, cum s-a reținut în considerente. În fapt, recurentul-reclamant a formulat o plângere pentru malpraxis, a parcurs toate etapele până la Colegiul Medicilor, unde plângerea s-a respins pentru necompetența cercetării cauzelor nosocomiale ale cazului, și a formulat acțiunea în răspundere de față pentru infecția noscomială. Însă, ceea ce se impută intimatului-pârât este faptul că nu a asigurat îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 95/2006, situație atestată de însăși controalele compartimentului de specialitate. Cât privește incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în speță în cazul infecțiilor nosocomiale, respectiv a dispozițiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 și a celor din Anexa 1 pct. I din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 916/2006, în vigoare până la 6 septembrie 2016, când a fost înlocuit cu Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1102/2016. În speță, deși recurentul-reclamant a dovedit că infectarea sa cu Pioceanic s-a datorat spitalizării la intimatul-pârât și că nu era în incubație cu Pioceanic sau în fază de debut/evoluție clinică în momentul internării, că s-a aflat în permanență sub controlul intimatului-pârât, ale cărui directive le-a urmat întocmai, inclusiv pe perioada în care a schimbat pansamente timp de șase săptămâni, instanța de apel, fără a administra vreo probă din care să rezulte că infecția s-a datorat unei cauze externe care să nu se fi aflat sub controlul său, a respins apelul. Așadar, în mod greșit nu a făcut aplicarea normelor de drept la situația de fapt stabilită prin probe necontestate.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgenta Brașov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. În esență, a arătat că din conținutul deciziei recurate reiese că instanța de rejudecare a ordonat efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se determina dacă infectarea a avut loc în spital sau nu, cu luarea în considerare a fișelor de temperatură și a raportărilor privind infecțiilor nosocomiale cu 6 luni înainte și după momentul la care s-a constatat infectarea recurentului-reclamant, și, raportat la această probă, a concluzionat că pentru angajarea răspunderii civile a unității spitalicești este necesar a fi dovedite toate elementele acestui tip de răspundere, respectiv existența faptei ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și existența vinovăției. Totodată, a susținut că fiecare caz de infecție nosocomială trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unități sanitare și că nu era în incubație sau în faza de debut/evoluție clinică în momentul internării/actului medical/manevrei medicale. Or, recurentul-reclamant nu a făcut dovada că a fost contaminat cu pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic) în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgenta Brașov.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1628/Ap din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, și a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 de RON, cu titlu de prejudiciu material constând în cheltuieli efectuate cu tratamente medicale, intervenții chirurgicale, proteze, respectiv generate de diminuarea veniturilor pe care le obținea cu titlu de salariu, urmare a concediilor medicale efectuate în urma infectării intraspitalicești (nosocomiale) cu pseudomonas aeruginosa (pioceanic), și la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit urmare acestei infectări. Pretențiile formulate au fost fundamentate în drept pe dispozițiile art. 1349, 1357, 1381, 1382, 1385 și 1386 C. civ. și pe cele ale art. 644 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 95/2006. Instanța de fond a constatat că prejudiciul pe care partea reclamantă l-a invocat nu este rezultatul săvârșirii de către partea pârâtă a unei fapte ilicite, aceasta întrucât materialul probator ce a fost administrat în cauză nu este de natură să ateste că reclamantul s-a infectat cu bacteria preudomonos aeruginoasa (pioceanic) în perioada de timp în care a fost internat în unitatea medicală pârâtă, urmare a neîndeplinirii în mod corespunzător de către aceasta a obligației de a lua măsurile ce se impun pentru prevenirea infecțiilor nosocomiale. Prin decizia nr. 1260/Ap/7.07.2017, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a avut în vedere raportul de expertiză medico-legală nr. x/24.09.2015 întocmit de către Serviciul Județean de Medicină Legală Brașov, prin care s-a concluzionat că, în cazul unei infecții nosocomiale, din cauza neefectuării în mod corespunzător a intervenției chirurgicale, semnele și simptomele acesteia se manifestă dramatic la cel mult 7 zile postoperator și obligatoriu la nivelul ambelor plăgi postoperatorii suturate. În cazul reclamantului, după 6 săptămâni de la intervenția chirurgicală a apărut o zonă de necroză tegumentară la nivelul calcaneului stâng (nu la nivelul plăgilor operatorii), pentru tratarea căreia a fost îndrumat către secția de chirurgie plastică. Același raport a explicat evoluția nefavorabilă a tratamentului administrat reclamantului din cauza unui deficit circulator, cauzat cel mai probabil de o fistulă artero - venoasă creată postraumatic, iar germenele patologic evidențiat la două luni de la prima externare, respectiv preudomonos aeruginoasa (pioceanic) fiind de regulă prezent pe tegumente, a devenit patogen odată cu oportunitatea terenului patogen creat de tulburările circulatorii ale gambei și piciorului drept posttraumatică. Curtea a subliniat că din probele administrate în cauză nu s-a putut determina concluzia categorică, mai presus de orice dubiu, că reclamantul s-a infectat cu bacteria preudomonos aeruginoasa (pioceanic) în perioada de timp în care a fost internat în unitatea medicală pârâtă, urmare a neîndeplinirii în mod corespunzător de către aceasta a obligației de a lua măsurile ce se impun pentru prevenirea infecțiilor nosocomiale; a observat că bacteria identificată pe tegumentele reclamantului a fost examinată în laborator, determinându-i-se o paletă largă de sensibilitate la antibiotice, ceea ce, în opinia specialiștilor, arată că este un germen din afara spitalului (aceasta deoarece, potrivit opiniei de specialitate, infecțiile de spital sunt foarte virulente și apar la două, trei zile de la intervenția chirurgicală și sunt multirezistente la antibiotice). Prin decizia nr. 1352/19.04.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia nr. 1260/Ap/7.07.2017 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, constatând că nu a fost stabilit dacă reclamantul a fost infectat în cadrul spitalului unde a suferit multiple internări sau în afara unității spitalicești. A dispus ca instanța de rejudecare să stabilească situația de fapt, prin administrarea de noi probe, în special fișa de temperatură și raportările infecțiilor nosocomiale la nivelul lunilor anterioare și posterioare momentului la care s-a constatat infestarea reclamantului, înscrisuri care vor fi avute în vedere la întocmirea unei noi expertize medico-legale. A statuat ca întregul material probatoriu administrat în cauză să fie coroborat și supus analizei prin prisma dispozițiilor Ordinului Ministerului Sănătății nr. 916/2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire și control al infecțiilor nosocomiale în unitățile sanitare, care cuprind criteriile de definire a infecției nosocomiale. În rejudecare, instanța de apel a ordonat efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se determina dacă infectarea a avut loc în spital sau nu, cu luarea în considerare a fișelor de temperatură și raportările infecțiilor nosocomiale, cu 6 luni înainte și după momentul la care s-a constatat infectarea reclamantului. De asemenea, urma să se stabilească legătura de cauzalitate între infecția nosocomială și consecințele infecției nosocomiale cu pioceanic asupra evoluției stării de sănătate a reclamantului de la momentul infectării și până la a doua amputație de necesitate, respectiv în cât timp era normal ca reclamantul să se însănătoșească fără contactarea infecției nosocomiale. Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a analizat argumentele sale formulate pe baza dispozițiilor legale și nu a aplicat aceste norme la situația de fapt stabilită prin probele administrate, inclusiv în funcție de raportul de expertiză medico-legală, mulțumindu-se să reproducă concluziile propuse de raport. A susținut că nu există în considerentele soluției atacate vreo referire la dispozițiile legale aplicabile în cazul infecțiilor nosocomiale, fără de care nu poate fi analizat și stabilit raportul de cauzalitate într-o astfel de cauză. A precizat că afirmațiile sale au fost în sensul nedovedirii unei cauze externe care să nu poată fi controlată de instituție și nu în cel al incapacității unității spitalicești de a contracara o eventuală cauză externă legată de infecția părții reclamante, cum s-a reținut în considerente. Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant invocă, pe de o parte, lipsa de motivare a hotărârii recurate, iar, pe de altă parte, o motivare contradictorie, critici subsumate art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate. Din această perspectivă, raportat și la garanțiile date de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei și de circumstanțele acesteia. Astfel, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. În situația de față, Înalta Curte observă că instanța de apel, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, a valorificat concluziile furnizate de specialiști, ce au fost prezentate în considerentele hotărârii recurate, iar, pe baza acestor constatări tehnico-științifice a reținut, raportat la temeiul de drept invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unității spitalicești este necesar a fi dovedite toate elementele acestui tip de răspundere, respectiv existența faptei ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și existența vinovăției. De asemenea, pe baza întregului probatoriu administrat, curtea a concluzionat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada că s-a infectat cu bacteria pioceanic în perioada de timp în care a fost internat în unitatea spitalicească, urmare a neîndeplinirii necorespunzătoare de către aceasta a obligației de a lua măsurile ce se impun pentru prevenirea infecțiilor nosocomiale. A considerat că starea de fapt a fost corect reținută de prima instanță, astfel că nu există elemente probatorii care să confirme o faptă ilicită din partea intimatului-pârât. Totodată, legat de învestirea instanței de judecată, curtea a constatat că recurentul-reclamant nu a formulat o acțiune în malpraxis, care să vizeze aspecte privind neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii sau alte acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament, motiv pentru care a înlăturat susținerile recurentului-reclamant referitoare la incapacitatea unității spitalicești de a contracara o eventuală cauză externă legată de infecția suferită de către reclamant. Or, valorificând aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a răspuns criticilor formulate în apel, a analizat cererea recurentului-reclamant din perspectiva întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, fapta imputată instituției pârâte fiind aceea de a nu asigura îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 95/2006, privind controlul infecțiilor nosocomiale. Curtea a reținut și a înlăturat susținerile recurentului-reclamant formulate în apel, chiar dacă nu exhaustiv, cu referire directă la dispozițiile de drept aplicabile în cauză, și a explicat de o manieră convingătoare, prin raportare la situația de fapt astfel stabilită în urma probatoriului administrat, raționamentul juridic pe care l-a adoptat, ceea ce face posibil efectuarea controlul judiciar de către instanța ierarhic superioară. Totodată, Înalta Curte constată că motivarea contradictorie la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când privește considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Or, această împrejurare nu rezultă din conținutul deciziei recurate. Faptul că afirmațiile recurentului-reclamant au fost în sensul nedovedirii unei cauze externe care să nu poată fi controlată de instituție și nu în cel al incapacității unității spitalicești de a contracara o eventuală cauză externă legată de infecția părții reclamante ține de aplicarea dispozițiilor legale incidente la situația de fapt dedusă judecății, iar nu de nemotivarea hotărârii din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În consecință, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată și prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel s-a aflat în eroare cu privire la noțiunea de cauză externă, în sensul art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 și că, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale speciale și trebuiau aplicate conform acestui act normativ, întrucât acesta a dovedit că infectarea s-a datorat spitalizării la intimatul-pârât și că infecția nu era în stare de incubație sau în fază de debut/evoluție clinică în momentul internării, că s-a aflat în permanență sub controlul intimatului-pârât, ale cărui directive le-a urmat întocmai, inclusiv pe perioada în care a schimbat pansamente timp de șase săptămâni la domiciliu. Înalta Curte reține că, potrivit art. 168 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, "(1) Spitalul asigură condiții de investigații medicale, tratament, cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice. (2) Spitalul răspunde, în condițiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condițiilor de cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale, precum și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienților." În acest context, răspunderea unei unități spitalicești pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod necorespunzător a obligației de a lua măsurile ce se impun pentru prevenirea infecțiilor nosocomiale se circumscrie răspunderii civile delictuale. Astfel cum s-a reținut la judecata în fond, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o răspundere subiectivă, deci va fi angajată dacă sunt întrunite cumulativ elementele acesteia. Or, în cauză nu s-a probat existența unei fapte ilicite a intimatului-pârât, în acord cu dispozițiile art. 644 din Legea nr. 95/2006, care prevăd că "(1) Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința: a) infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție." Prin criticile expuse în apel, recurentul-reclamant a arătat că intimatul-pârât a formulat apărări subiective, ca și cum acesta s-ar fi adresat pentru malpraxis, deși acțiunea sa a fost întemeiată în drept pe dispozițiile legale care obligau Spitalul Județean de Urgență Brașov la asigurarea condițiilor de îngrijire și tratament care să nu facă posibile infecțiile nosocomiale, pentru care este instituită o răspundere specială, distinctă de răspunderea pentru malpraxis. A învederat că numai neasigurarea acestor condiții a dus la infectarea sa, cu consecințele dramatice arătate în acțiune, iar nu malpraxis-ul, și că intimatul-pârât nu a dovedit o cauză externă care să nu poată fi controlată de instituție, de natură a înlătura repararea prejudiciului material și moral imputat. Înalta Curte constată, însă, că recurentul-reclamant nu a făcut dovada că a fost contaminat cu pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic) în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov, astfel că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Făcând aplicarea dispozițiilor speciale, față de concluziile raportului de expertiză medico-legală, apreciază că nu s-a probat că pe timpul internării la unitatea pârâtă recurentul-reclamant a contractat o infecție intraspitalicească, iar, în cauză, s-a dovedit existența unei cauze externe care a determinat această infecție. Astfel, potrivit concluziilor raportului de expertiză, datele epidemiologice nu au relevat existența altor infecții cu pseudomonas aeruginosa în secția de ortopedie în perioada internării recurentului-reclamant; creșterile de temperatură și fenomenele inflamatorii locale și sistemice cu caracter autolimitat au fost cauzate de obicei de răspunsul inflamator local și sistemic atât consecutiv politraumatismului, cât și intervențiilor operatorii; în cazul de față tulpina de pseudomonas aeruginosa detectată a fost sensibilă la majoritatea antibioticelor, spre deosebire de germenii prezenți intraspitalicești care sunt de regulă rezistenți la majoritatea antibioticelor, ceea ce pledează pentru o sursă non-spitalicească a germenului; în intervalul dintre externarea din 19.09.2012 și revenirea din 26.10.2012, îngrijirea și pansarea plăgilor operatorii a avut loc în mediu extraspitalicesc; leziunile ischemice calcaneene au precedat fenomenele infecțioase locale cu circa 1-2 săptămâni, ceea ce a impus efectuarea unei arteriografîi care a detectat o fistulă posttraumatică arterio-venoasă ce poate explica o hipoperfuzie și ischemie a piciorului drept; infecția tegumentară și de părți moi de la nivel calcanean a precedat cu circa 2 luni și 1/2 infecția de la nivel osos (osteomielită), ceea ce sugerează o infectare dinspre suprafață spre profunzime. În acest context, s-a opinat în sensul că cel mai probabil infectarea locală cu germenul pseudomonas aeruginosa s-a produs la nivel tegumentar, după data de 25.09.2016, pe fondul unei ischemii locale dezvoltate posttraumatic și favorizate de statusul pacientului (imobilizare prelungită cu afectarea ambelor membre inferioare, traumatism local sever, obezitate, fractură calcaneană cu risc major de ischemie locală). Or, în fiecare caz de infecție nosocomială trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unități sanitare și că infecția nu era în incubație sau în faza de debut/evoluție clinică în momentul internării/actului medical/manevrei medicale. În consecință, față de situația de fapt constatată științific, nu există dovezi care să confirme întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale. În mod contrar exigențelor căii de atac promovate, în memoriul de recurs formulat, recurentul-reclamant a reiterat aspecte ale situației de fapt a cauzei, a prezentat și analizat probe care, în opinia sa, erau de natură a stabili cu precizie că infectarea sa a avut loc pe durata spitalizării și tratării sale la unitatea pârâtă ori care dovedeau că acesta a fost infectat cu o tulpină intraspitalicească și a criticat modul de interpretare și apreciere a expertizei medico-legale de către instanța de apel, contestând concluziile deduse în urma unei atare analize. Astfel de critici, care țin de modul în care instanța anterioară a stabilit situația de fapt ca urmare a administrării și interpretării probatoriului administrat și în mod formal sunt circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ. În concluzie, sunt nefondate argumentele invocate de recurentul-reclamant prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, văzând prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1628/Ap din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,