ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 519/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 27 iulie 2017, reclamanții A., B. și C. i-au chemat în judecată pe pârâții D., Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov și E. S.A. și au solicitat instanței obligarea pârâților, în solidar, la plată după cum urmează: către A. a sumelor de 55.000 RON, cu titlu de cheltuieli efectuale în timpul spitalizării tatălui său F., de 150.000 euro sau echivalentul în RON, cu titlu de daune morale; către C. a sumelor de 40.000 RON cu titlu de cheltuieli făcute cu spitalizarea soțului său F., 250.000 euro sau echivalentul în RON, cu titlu de daune morale; către B. suma de 150.000 euro sau echivalentul în RON, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 435/C din 06 iunie 2018, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 962/Ap/2019 din 09 iulie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și, în consecință, l-a obligat pe pârâtul D. în solidar cu pârâții Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov și E. S.A. la plata sumelor de 40.000 RON către reclamanta C., de 30.000 RON către reclamanta A. și de 30.000 RON către reclamantul B. cu titlu de daune morale. A respins restul pretențiilor reclamanților. A respins ca nedovedită cererea formulată de reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță.

Împotriva acestei decizii, pârâții au declarat recurs.

Pârâtul D. a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiași instanțe, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. recurentul a arătat că au fost încălcate dispozițiile de ordine publică în materie de competență, întrucât art. 676 din Legea nr. 95/2006 prevede competența de primă instanță a judecătoriei, ceea ce exclude competența de drept comun legată de criteriul valoric.

Recurentul a mai arătat că interesul său este unul legat de principiul non reformatio in pejus, respectiv de principiul judecării legale a cauzei sale cu referire la toate aspectele ce fac obiectul judecății, acțiunea civilă fiind complementară cu cea penală.

A susținut că, având în vedere rolul jurisprudenței și lipsa unei decizii de unificare a practicii, instanța supremă este chemată să se pronunțe asupra delimitării necesare între temeiul juridic al răspunderii pentru fapta medicului, conform Legii nr. 95/2006, respectiv răspunderea civilă delictuală întemeiată pe C. civ., cu atât mai mult cu cât faptele sunt la interferența celor două legi.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată conține motive contradictorii.

Sub acest aspect, recurentul a afirmat că obiectul recursului vizează chestiunea privind stabilirea delimitărilor și interferențelor între răspunderea civilă a medicului pentru prejudiciile produse din eroare, conform art. 642 din Legea nr. 95/2006 și răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie reglementată de art. 1.349 și următoarele C. civ.

Instanța de apel, a subliniat recurentul, a conchis că dispozițiile art. 1.357 C. civ. sunt preluate în legea privind reforma sănătății - Legea nr. 95/2006 - la art. 642, iar această concluzie este contradictorie și nelegală sub cele două aspecte ce atrag deopotrivă atât nelegalitatea dată de lege, cât și nelegalitatea dată de interpretarea acesteia.

Cronologic, a arătat autorul căii de atac, art. 1.357 C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 și nu putea fi preluat de art. 642 din Legea nr. 95/2006, corespondența normei regăsindu-se la art. 998 C. civ. de la 1865, care trebuia aplicată în cauză cu referire la art. 642 din legea sănătății.

Cu privire la considerente, a afirmat că hotărârea instanței de apel este contradictorie, cu consecințe asupra soluției fundamentate pe raționamentul de acest tip.

În opinia recurentului, clarificarea răspunderii medicului, ca formă specifică a răspunderii civile delictuale, se impunea a fi circumscrisă fundamentului răspunderii juridice reglementate de art. 642 din Legea nr. 95/2006, respectiv de limitele date de art. 28 C. proc. pen., iar distincția necesară între opera medicului, respectiv răspunderea sa pentru diligențele depuse pe fondul afecțiunii canceroase și eroarea circumscrisă actului medical constituie elementele și condițiile ce se impuneau a fi analizate cu raportare la acțiunea în pretenții a moștenitorilor și la repararea prejudiciului.

În speță, s-a arătat, nu există eroare medicală care să determine decesul, deoarece eroarea trebuie să cadă asupra substanței actului medical ce a atras decesul, iar în raportul dedus judecății acesta este doar speculativ; în plus, a apreciat, considerentele hotărârii recurate nu determină și nici nu identifică vreuna dintre acțiunile sau inacțiunile medicului care să producă decesul și să atragă răspunderea patrimonială față de moștenitorii majori, iar aceștia din urmă erau ținuți să dovedească legătura de cauzalitate între fapta medicului și deces.

În final, recurentul a susținut că distincția între cele două răspunderi se impune a fi efectuată în cauză.

În continuare, recurentul a susținut că în apel a fost modificat temeiul juridic al acțiunii, în sensul că s-a pus accent pe răspunderea civilă delictuală, fără a se analiza eroarea profesională și fără a se justifica împrejurările de fapt și de drept ce au condus la schimbarea sentinței primei instanțe.

O altă critică se referă la introducerea în cauză a unor premise și judecăți străine cadrului procesual, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată se face referire la prejudiciul moral ce are rostul de a acoperi traumele invocate de reclamanți prin participarea efectivă și afectivă la suferința victimei, care a condus la decesul acesteia.

Or, se notează, în cererea de apel despăgubirile sunt cerute pentru eroarea profesională săvârșită în cadrul actului medical, pentru comportamentul iresponsabil al medicului, neglijența și imprudența acestuia.

Din punctul de vedere al titularului căii de atac, instanța de apel a adăugat propriile reprezentări, constituind premise ce nu sunt în suportul judecății, fiind incidentă teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la motive străine de natura pricinii. În acest sens, s-a susținut că șansele de vindecare și de supraviețuire ale pacientului au fost stabilite medical de către Comisia de avizare și control I.N.M.L. București, statuându-se că acestea au caracter speculativ, astfel că instanța de apel nu putea reține aceste considerente ca fiind o certitudine.

Totodată, s-a reliefat faptul că instanța de apel nu a examinat întâmpinarea și apărările din cadrul acesteia, iar hotărârea pronunțată nu reprezintă decât un mijloc ce procură reclamanților sume de bani ce nu își găsesc un suport bazat pe fapta medicului care le-a creat un prejudiciu.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocată nelegalitatea deciziei atacate, deoarece cauza nu a fost examinată prin prisma fundamentului juridic al răspunderii medicului, dată de art. 642 din Legea nr. 95/2006, coroborată cu art. 998 C. civ., aplicabil speței.

S-a afirmat că extrapolarea instanței de apel a elementelor faptelor juridice legate de bolnav la efectele asupra suferinței membrilor familiei nu intră în câmpul cauzal, direct, medical, nemijlocit.

De asemenea, s-a subliniat că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a reținut cu titlu de fapte ilicite în sarcina recurentului aspecte ce au făcut și obiectul judecății penale și care au dus la concluzia că între decesul pacientului și actele medicului nu există nicio legătură de cauzalitate.

Nelegalitatea deciziei recurate a rezultat, în viziunea recurentului, și din interpretarea trunchiată a probelor administrate, acesta susținând că și-a formulat apărarea în raport cu argumentele din cererea de chemare în judecată, astfel că este eronată reținerea instanței că nu ar fi fost combătută prin probe acțiunea, nefiind observată întâmpinarea de la dosar.

Din perspectiva prejudiciului, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, s-a opinat în sensul că acesta trebuia să se regăsească în rezultatul negativ suferit de pacient, or în cauză actele medicului nu au putut influența boala.

Sub aspectul daunelor morale și al indemnizației datorate moștenitorilor, recurentul a afirmat că instanța de apel, pentru aceleași considerații ce au determinat soluția de respingere la tribunal, a acordat în mod nejustificat sume de bani cu acest titlu.

A conchis recurentul că prezumția judecătorească instituită de decizia nr. 2075/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție duce la concluzia instanței de apel că se poate prezuma și în prezenta cauză existența suferințelor psihice (nu psihologice) ale copiilor și soțului, date de amplificarea suferințelor pacientului prin fapta medicului.

O altă critică vizează aplicarea eronată a prevederilor art. 1.391 alin. (2) C. civ., fiind greșit raționamentul instanței conform căruia prejudiciul nu se probează, ci este supus unor prezumții ale judecătorului, instanța de fond nemotivând în mod concret și nearătând temeiurile care au condus la acordarea daunelor morale, în condițiile în care prezumția reținută de instanță nu se coroborează cu declarația martorului audiat.

În aceeași ordine de idei s-a arătat că în cauză nu a fost făcută dovada faptului că actele medicale realizate de recurent în intervalul 17 octombrie 2011 - 13 februarie 2012 au amplificat starea de suferință psihică, existentă atât anterior primei intervenții chirurgicale, cât și după externarea din 13 februarie 2012, respectiv internările și intervențiile chirurgicale ulterioare, când a intervenit decesul la 28 martie 2013, de aceea nu se poate aprecia că suferința reclamanților a fost amplificată de medicul curant în specialitatea urologie prin actele medicale prestate.

Nelegalitatea deciziei recurate a mai fost invocată și din perspectiva aplicării eronate a prevederilor art. 1.532 alin. (2), respectiv art. 1.385 C. civ., recurentul susținând că nu poate fi reținută ideea unui prejudiciu efectiv și nici cea a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane, al suferințelor fizice și psihice.

Dispozițiile legale reținute de instanța de judecată ce privesc caracterul cert al prejudiciului și întinderea acestuia, prin trimiterea la sintagmele "beneficiu nerealizat" și "pierderea unei șanse", au fost, din punctul de vedere al recurentului, interpretate greșit și aplicate nelegal în materia acordării de daune morale pentru fapta proprie.

De asemenea, s-a afirmat că încadrarea stării de fapt, ce denotă șanse pur speculative medicale de înscriere a bolii într-o evoluție favorabilă sau nu, nicidecum șansa de a evita moartea, cum s-a reținut în hotărârea recurată în temeiul dispozițiilor art. 1.532, respectiv art. 1.385 C. civ., este nelegală și realizată cu aplicarea greșită a normelor evocate.

În concluzie, cerând Înaltei Curte de Casație și Justiție să constate caracterul nelegal al hotărârii atacate, recurentul a solicitat casarea integrală a deciziei.

Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând admiterea căii de atac extraordinare și modificarea deciziei atacate, în sensul înlăturării obligației sale de la plata daunelor morale către reclamanți în solidar cu ceilalți pârâți, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că instanța de apel a motivat parțial hotărârea în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 270/2003, normă care a fost expres abrogată încă din anul 2006 prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Recurentul a susținut, de asemenea, că D., atât în calitate de șef de secție, cât și de medic curant al pacientului F., avea sarcina și datoria de a-și respecta obligațiile asumate, acesta fiind singurul răspunzător de completarea corectă a foilor de observație ale pacienților secției, de respectarea atribuțiilor asumate prin contractul de administrare, de a decide cu privire la oportunitatea recoltării materialului biopsic de la proprii pacienți, medicul beneficiind de independență profesională absolută.

În privința răspunderii comitenților pentru prepuși, reglementată de art. 1.373 C. civ., recurentul a considerat că medicul asigură asistență medicală în virtutea pregătirii profesionale, respectiv aceea de medic urolog și nu în virtutea îndrumării și deciziei conducerii unității sanitare a Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov.

În continuarea acestei argumentații, a arătat că, în lipsa unei definiții legale a raportului de prepușenie, nu se poate face o interpretare a acestuia, iar pentru actul medical defectuos săvârșit de un medic angajat nu poate fi atrasă răspunderea unității sanitare în calitate de comitent.

Prin urmare, recurentul a considerat că nu trebuie să răspundă pentru pârâtul D., deoarece nu este îndeplinită prima condiție a acestei răspunderi delictuale pentru fapta altuia, respectiv cea referitoare la existența unui raport de prepușenie între pârâți în ceea ce privește actul medical propriu-zis.

Recurentul a mai susținut că medicul nu este un prepus al instituției sanitare unde este încadrat, așa cum rezultă în mod expres din prevederile art. 375 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006 și ale art. 9 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România. De aceea, s-a susținut că în cauză medicul D. răspunde în solidar cu recurentul, potrivit art. 644 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătății, doar în situația în care prejudiciul produs pacientului G. este consecința infecțiilor nosocomiale, defectelor cunoscute ale aparaturii medicale, folosirii medicamentelor sau a materialelor sanitare expirate, acceptării de echipamente, materiale de la furnizori fără asigurare.

Pentru motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului.

În cauză a declarat recurs și pârâta E. S.A., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, fiind invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că a fost încălcată competența după materie în cazurile de malpraxis și că au fost aplicate greșit prevederile art. 1.385 alin. (4) și art. 1.532 C. civ.

Astfel, s-a arătat, instanța de apel nu a ținut cont în niciun fel de situația concretă a pacientului F., având în vedere că orice discuție cu privire la șansele de supraviețuire în cazul bolnavilor de cancer reprezintă o simplă speculație.

De altfel, a susținut recurenta, instanța de apel a interpretat în mod greșit concluziile expertizei medico-legale privind cele 50 % șanse de supraviețuire în primii cinci ani după intervenție drept o capacitate caracteristică fiecărui pacient uman.

În continuare, recurenta a reiterat considerente din jurisprudența în materie, respectiv din decizia nr. 3.410 din 4 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, susținând că reclamanții, în raport de concluziile actelor medicale, aveau obligația să dovedească două lucruri esențiale după cum au înțeles să își formuleze acțiunea în pretenții, respectiv că pacientul F. ar fi supraviețuit actului medical presupus defectuos 5 ani de zile și că, în contradicție cu regula generală de creștere a șanselor de supraviețuire în aceste situații, a survenit decesul la circa 5 ani și 8 luni de zile (SIC!), situație în care șansele lui reale de supraviețuire au fost afectate și reduse în mod real din cauza presupuselor acte de malpraxis efectuate de medicul curant, dar niciuna dintre aceste situații nu a fost probată, iar instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit legea civilă în materie de răspundere civilă delictuală.

Invocând considerentele de la pagina 5 paragraful 8, recurenta a afirmat că instanța de apel a argumentat soluția într-un mod tendențios și neadevărat, prin acuzații la adresa pârâților, că reclamanții nu au prezentat dovezi în susținerea acțiunii, nu au arătat o normă legală concret încălcată de medicul curant, iar motivarea de drept expusă în decizia recurată nu este altceva decât un lung compendiu de legislație generală.

Recurenta a mai susținut că reclamanții aveau obligația să parcurgă procedura specială în materie de malpraxis medical, iar instanțele de judecată legal sesizate nu erau în drept să facă abstracție de niște norme speciale de competență edictate în acest scop.

S-a mai subliniat și faptul că instanța de apel nu a înțeles că o comisie de disciplină analizează o conduită profesională, dar nu are competență în efectuarea analizei actului medical, respectiv dacă un act medical corespunde locului și momentului în care a fost efectuat, context în care s-a notat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care impută medicului primar că nu s-a dus la laborator după rezultat și că nu a făcut acțiuni pozitive pentru aflarea rezultatului, chestiune ce ar fi trebuit eventual dovedită de reclamanți și care nu este reglementată din punct de vedere legislativ.

În final, a mai precizat că pacientul F. a decedat ulterior tratamentului și intervențiilor chirurgicale acordate de medicul D. la un interval de un an și opt luni, cauza decesului fiind un cancer diagnosticat ulterior tratamentului aplicat de medic.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea acestora și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Cu privire la motivele de casare formulate de recurentul D., intimații au susținut, în primul rând, că necompetența materială a primei instanțe nu a fost invocată în termen în primă instanță, caz în care nu mai poate fi invocată direct în recurs, astfel că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Au susținut că nu poate fi reținut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece recurentul, pe parcursul a cinci pagini, a interpretat de o manieră proprie toată judecata instanței de apel, insistând asupra unor chestiuni care nu au nicio legătură cu motivul invocat, după cum a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 95/2006, a făcut o reinterpretare a probatoriului administrat, iar faptul că instanța de apel nu a combătut toate susținerile recurentului din întâmpinare legate de actul medical nu echivalează cu o nemotivare. Astfel, chiar dacă intimații au indicat drept temei dispozițiile legii speciale, iar instanța a făcut referire la art. 642 din Legea nr. 95/2006, obiectul cauzei de față este o acțiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală.

Criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privesc în realitate, în opinia intimaților, modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate.

Cu privire la recursul declarat de pârâta E. S.A., intimații au prezentat succint evoluția pacientului F. și soluția dată în cauza penală în ceea ce îl privește pe pârâtul D., susținând că argumentele subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă o reinterpretare a probelor și că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., deoarece necompetența materială a primei instanțe nu a fost invocată în termenul legal în primă instanță, astfel că nu poate fi invocată direct în recurs.

Referitor la recursul declarat de Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov, intimații au susținut în esență că nu pot fi reținute criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța a motivat hotărârea pronunțată și a instituit răspunderea spitalului în solidar cu personalul medical angajat, prin raportare la dispozițiile art. 644 și art. 645 din Legea nr. 95/2006.

Recurentul D. a formulat întâmpinare la recursurile celorlalți pârâți, solicitând casarea deciziei atacate, deoarece litigiul ce pornește de la principiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe dreptul comun și valoarea pretențiilor atrag competența tribunalului, iar problema de legalitate creată impune anularea hotărârii, instanța de recurs urmând să determine competența după materie.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că lipsa certitudinii șansei nu poate atrage decât lipsa prejudiciului, astfel că se impune respingerea acțiunii reclamanților. De altfel, a considerat că nu au fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, de vreme ce nu s-a probat incidența vreunui temei legal.

Cu privire la recursul Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov, recurentul a susținut că problema juridică supusă analizei este binevenită sub aspectul delimitării solidarității angajatorului prin prisma dispozițiilor din Legea nr. 95/2006.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, comunicat părților, iar prin încheierea pronunțată de completul de filtru la 7 octombrie 2020 recursurile au fost admise în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri, acestea având loc în ședința publică din 3 februarie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de casare invocate, va răspunde cu prioritate celor formulate de recurentul-pârât D., deoarece criticile formulate de această parte tind la constatarea aplicării greșite a legii cu prilejul stabilirii fundamentului răspunderii civile și a caracterului nefondat al acțiunii.

Astfel, reține că un prim motiv al recursului a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și a supus instanței de control judiciar critica legată de necompetența materială a primei instanțe. A susținut recurentul că, potrivit dispozițiilor art. 676 din Legea nr. 95/2006, cererea pentru angajarea răspunderii civile a unui cadru medical pentru malpraxis este de competența judecătoriei în primă instanță, fiind, în acest caz, indiferent criteriul valorii obiectului acțiunii pentru stabilirea competenței materiale a instanțelor.

A susținut că ignorarea acestor reguli este vătămătoare pentru recurent, care a subliniat că în acest fel a fost lipsit de o judecare legală a cauzei sale, dar și că a fost lipsit de o departajare clară a temeiului răspunderii sale, fiind făcut, în fața instanțelor devolutive, un amalgam al normelor de drept aplicabile.

Preliminar, instanța supremă constată că în fața instanței de fond recurentul-pârât a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând trimiterea cauzei pe cale administrativă la secția I Civilă a aceluiași tribunal, care judecă litigiile între persoane fizice, în considerarea faptului că și-a exercitat atribuțiile în baza unui contract de muncă și nu are calitatea de profesionist.

Excepția de necompetență materială astfel motivată și care este calificată de instanța supremă drept excepție a necompetenței materiale procesuale a secției inițial învestite a tribunalului a fost respinsă ca tardiv formulată la termenul din 27 februarie 2018 și, nefiind atacată, chestiunea dezlegată a căzut în puterea lucrului judecat.

Prin recurs, recurentul-pârât a invocat necompetența materială a tribunalului, susținând că în realitate competența ratione materiae revine judecătoriei, în raport cu dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006. Astfel motivată, excepția este invocată pentru prima dată în recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că necompetența de ordine publică a instanței care a soluționat cauza poate fi evocată ca motiv de casare, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., numai dacă excepția corespunzătoare a fost invocată în condițiile legii.

Or, potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială, de ordine publică, poate fi invocată de părți ori de instanță, din oficiu, numai până la primul termen la care părțile sunt legal citate. În afara acestor limite, prin neexercitarea de către parte a dreptului de a ridica excepția în limitele temporale fixate de legiuitor, intervine, în condițiile art. 185 C. proc. civ., decăderea acesteia din exercițiul dreptului procesual.

Înalta Curte constată că acest drept nu a fost exercitat de către pârât în fața primei instanțe, iar necompetența primei instanțe a fost sesizată pentru prima dată în recurs, adică în afara condițiilor prevăzute de lege. A operat, în aceste condiții, decăderea pârâtului din dreptul de a exercita un drept procesual, sancțiune care i se opune în puterea legii, deoarece normele procesuale care reglementează regulile invocării necompetenței sunt de ordine publică și nu conțin derogări de la regula generală.

Astfel, criticile formulate de recurent, referitoare la necompetența materială a primei instanțe nu vor fi examinate pe fond, iar acest motiv de casare va fi înlăturat.

În ceea ce privește consecința afirmată de parte, referitoare la crearea unei confuzii în privința temeiului legal al răspunderii civile examinat de instanțele devolutive, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că această susținere corespunde unui alt motiv de casare, formulat de parte în mod particular, căruia îi va răspunde corespunzător în considerentele succesive aferente acestuia.

Următoarea critică formulată a vizat caracterul necorespunzător al considerentelor deciziei recurate, fiind fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că problema centrală a recursului este legată de stabilirea delimitărilor între răspunderea civilă a medicului, fundamentată pe dispozițiile art. 642 din Legea nr. 95/2006, care includ neglijența, imprudența sau cunoștințele medicale insuficiente în exercitarea profesiei și răspunderea civilă delictuală, în genere, pentru fapta proprie.

În acest cadru, a subliniat că instanța de apel a conchis că dispozițiile art. 1.357 C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009 au fost preluate în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, însă acest enunț este contradictoriu și nelegal, întrucât, cronologic, C. civ. a intrat în vigoare ulterior adoptării Legii nr. 95/2006. În aceste condiții, recurentul a tras concluzia că în cauză temeiul juridic al acțiunii reclamanților putea fi circumscris numai art. 642 din legea specială, care a absorbit în conținutul său dispozițiile general reglementate ale art. 998 din C. civ. de la 1864.

Premisele curții de apel sunt, astfel, în aprecierea recurentului, confuze și contradictorii și s-au răsfrânt asupra modului de interpretare și aplicare a legii în soluționarea cauzei.

Din punctul de vedere al autorului căii de atac, medicul răspunde civil numai în temeiul art. 642 lit. b) din Legea nr. 95/2006, pentru neglijență, imprudență ori eroare circumscrisă actului medical. În acest context, recurentul a afirmat că nu a existat o eroare medicală care să determine decesul pacientului său, deoarece eroarea trebuia să fi căzut asupra substanței actului medical și să fi fost săvârșită în mod conștient.

A subliniat că instanța de apel a reinterpretat aceste noțiuni spre a justifica legătura cauzală între acțiunile medicului și rezultatul final al bolii pacientului, însă a făcut analiza juridică a cauzei bazându-se exclusiv pe dispozițiile legii generale care reglementează răspunderea delictuală. În acest context, a afirmat recurentul, nesesizând distincția între cele două tipuri de răspundere, decizia instanței de apel conține motive contradictorii și străine de natura cauzei, introduce premise străine cadrului procesual determinat de cererea de chemare în judecată și de întâmpinare și ignoră chestiuni intrate deja în puterea lucrului judecat în procesul penal anterior.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge și acest motiv de casare.

Subliniază instanța supremă, primordial, că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care o hotărâre judecătorească este nemotivată sau conține argumente inapte să reflecte raționamentul judiciar care a stat la baza adoptării soluției exprimate în dispozitiv, precum și pe cea în care considerentele relevante, succesiv prezentate, creează confuzie asupra raționamentului propriu-zis al completului de judecată ori, în integralitate, nu au legătură cu chestiunea litigioasă examinată. În oricare dintre ipoteze, instituind acest motiv de casare, legiuitorul are în vedere o motivare deficitară, care afectează în substanță însuși raționamentul judiciar și nu lasă să se întrevadă modul în care, în realitate, judecătorul a gândit și examinat cauza prin raportare chestiunile de fapt ori la instituțiile de drept incidente în mod specific.

Nu intră, însă, în spectrul acestui motiv de casare nicio situație din cele descrise de recurent, având în vedere că în cauză motivarea este specific adaptată la elementele relevante ale cauzei, abordează sistematic chestiunile de fapt și de drept opuse de litiganți și exprimă un raționament coerent, care, însă, nu poate fi invalidat numai pentru că este combătut de una dintre părțile litigiului în considerarea faptului că dezlegările date nu corespund punctului de vedere al acesteia ori apărărilor proprii.

Instanța de recurs observă că suma criticilor recurentului combate raționamentul instanței de apel în substanța și temeinicia lui și opune o abordare proprie a faptelor din perspectiva aplicării legii, care, în parte, ar putea corespunde interpretării și aplicării greșite a legii și, de aceea, criticile vor fi examinate prin prisma altui motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reține, în lumina acestei argumentări, existența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., anume invocat de recurent.

Procedând în logica de analiză astfel trasată, instanța supremă constată că recurentul combate rigoarea concluziei instanței de apel, care, susținând că dispozițiile C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, proprii materiei răspunderii civile delictuale, au fost integrate în Legea nr. 95/2006, ignoră împrejurarea că legea privind reforma în domeniul sănătății este anterioară și, astfel, norma generală care reglementează răspunderea civilă solicitată este cea cuprinsă în art. 998 C. civ. de la 1864.

Într-adevăr, instanța de apel a omis să aibă în vedere că, în succesiunea adoptării lor, Legea nr. 95/2006 a precedat C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009. Această eroare nu este însă decisivă și nu reprezintă considerentul esențial pe baza căruia instanța de apel a stabilit că devin incidente în cauză normele generale ale C. civ. care reglementează materia răspunderii civile delictuale; aceste concluzii au avut în vedere în mod corect că, în raport cu perioada producerii faptelor examinate ca ilicite, 17 octombrie 2011 - 13 februarie 2012, normele de drept aplicabile sunt cele ale art. 1.349 și următoarele C. civ., în acord cu dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., ca norme cu caracter general.

În acest context, se impune a se reaminti părților că, de la regulile generale de drept, o lege specială, chiar anterioară, poate deroga prin reglementări specifice, însă normele dreptului comun rămân aplicabile complementar, dacă prin dispozițiile speciale nu se dispune altfel sau dacă din ele nu se degajă contrariul. În plus, conformându-se principiului disponibilității procesului civil, instanța este obligată să examineze cauza pe baza temeiurilor de drept indicate de părți, principiu care, în cauză, a fost pe deplin respectat.

Este exclusă, deci, aplicarea dispozițiilor art. 998 C. civ. de la 1864, chiar și dacă Legea nr. 95/2006 nu putea integra, în raport cu momentul intrării ei în vigoare și cel al săvârșirii faptelor examinate, dispozițiile noului C. civ., așa cum, potrivit celor subliniate, dispozițiile noului C. civ. rămân aplicabile complementar celor ale Legii nr. 95/2006, atâta vreme cât ambele, fără a se exclude, au caracterizat cauza juridică a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, este nefondată susținerea recurentului care apreciază că medicul curant nu răspunde civil decât pentru încălcarea obligației de confidențialitate, de obținere a acordului informat al pacientului și pentru încălcarea obligației de acordare a asistenței medicale, astfel cum prescriu dispozițiile art. 642 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul aceluiași articol, după definirea noțiunii de malpraxis, legiuitorul instituie obligația personalului medical de a răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament, impunându-se observația că în speță nu se pune problema reparării prejudiciului cauzat victimei malpraxisului, ci a celui cauzat terților prin aceeași faptă, iar dispozițiile art. 642 din Legea nr. 95/2006 nu conțin pentru această ipoteză nicio prescripție de excludere.

În continuare, recurentul a susținut că a fost interpretată greșit în apel și cu o extremă larghețe noțiunea de eroare medicală, care, din punctul său de vedere, putea include numai substanța actului medical care a determinat decesul, premisă pe care a considerat-o contrazisă și de hotărârea penală pronunțată în cauză, a cărei autoritate judiciară a apreciat că a fost încălcată.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază însă că recurentul propune o redefinire a noțiunii de eroare medicală, deși acestei concepții i se opun chiar dispozițiile art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care includ în sfera erorii medicale neglijența, imprudența sau pregătirea medicală deficitară care au condus, împreună sau separat, prin mijlocirea actelor medicale executate ori omise, la diagnosticarea ori tratarea greșită a afecțiunilor medicale ale pacienților. Aceasta, împreună cu afirmația recurentului referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în procesul penal, rămasă la rândul ei lipsită de argumente, nu are valoarea unor critici de recurs concrete și caracteristice și nu reprezintă pentru instanța de recurs repere pentru verificarea modului în care, în cauză, dispozițiile legii au fost interpretare ori aplicate, ci pot fi considerate cu temei ca tinzând spre evaluarea în concret a unor aspecte care nu pot fi altfel decât atașate situației de fapt, ceea ce scapă controlului judiciar în calea de atac a recursului, în condițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se cuvine subliniat, cu acest prilej, și că prin vaste considerente instanța de apel a prezentat, în contextul faptelor necontestate, că acțiunile și inacțiunile medicului sunt integrate erorii medicale imputabile pârâtului, concluzii bazate pe decizii ale comisiilor medicale de specialitate ori pe acte de constatare medico-legală, adică pe baza unui material probator laborios.

De aceea, afirmațiile repetate ale recurentului, precum acelea că instanța de apel a judecat cauza prin introducerea unor premise speculative și prin judecăți străine procesului ori prin folosirea unor axiome care nu au stat niciodată ca repere în cadrul judecății și că, astfel, recurentul a fost tratat în afara limitelor unui proces echitabil, iar întreg procesul s-a constituit ca un mijloc prin care s-au procurat reclamanților sume de bani necuvenite, nu prezintă nicio valoare juridică și nu au vreo funcție determinantă în rolul și scopul recursului, ele neprezentând relevanță juridică și nici aptitudinea de a justifica admiterea căii de atac promovate.

Excedează, de asemenea, limitele controlului de legalitate realizat în recurs orice nemulțumire a părții legată de interpretarea probelor, domeniu în care instanța de apel are deplină libertate de apreciere; stabilirea faptelor pe baza sensului și înțelesului pe care instanțele devolutive le dau, ca subiect al probelor, lucrărilor dosarului efectuate în cadrul cercetărilor judecătorești nu se integrează controlului pe care instanța de recurs îl realizează în limitele și scopul prefigurat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., acela de verificare a conformității hotărârilor recurate cu regulile de drept.

Prin următorul motiv de recurs, integrat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul afirmă, ca în precedent, că instanța de apel a extins nelegal sfera răspunderii medicului curant, în condițiile în care, cu încălcarea dispozițiilor art. 642 din Legea nr. 95/2006, nu s-a statuat asupra niciunei erori medicale ori asupra corelației actelor ori deciziilor medicale ale pârâtului cu decesul victimei. A afirmat recurentul că nu poate fi considerată cu valoare absolută afirmația că șansa de supraviețuire a pacientului cu o afecțiune de cancer în stadiu avansat, dacă boala ar fi fost diagnosticată inițial corect, ar fi fost de încă 5 ani, așa cum nu se poate afirma că primirea cu întârziere a rezultatului analizei histopatologice a influențat stadiul bolii și șansa la viață a pacientului.

Dincolo de aceste elemente, asupra cărora instanța supremă a formulat deja răspuns și subliniază că nu este utilă reluarea concluziilor exprimate și de cele referitoare la solicitarea de reevaluare a unor elemente de fapt, chestiuni excedentare limitelor recursului, recurentul a mai afirmat că au fost încălcate limitele art. 642, art. 644 și art. 208 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 95/2006, fără însă a arăta cum s-a produs această încălcare sau în ce constă aplicarea greșită a legii în apel.

Or, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în recurs și identificarea unor dispoziții de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, în lipsa oricărui efort al părții de a demonstra în ce a constat greșeala instanței inferioare. Un atare procedeu nu poate reprezenta în sine un motiv de casare și nici nu obligă instanța de recurs la o evaluare din oficiu a aplicării legii; judecata recursului nu presupune de plano o rejudecare a cauzei, ci numai examinarea pretinselor greșeli de judecată, care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, recurentul a afirmat exclusiv că obligația medicului este una de mijloace și că actele medicale nu pot garanta obținerea unui anumit rezultat, cum ar fi durata de viață a pacientului.

Deși această aserțiune este corectă, recurentul nu a afirmat și demonstrat că instanța de apel a interpretat ori aplicat legea în sens contrar; prin raportare la procedurile medicale standardizate, instanța de apel a reținut că medicului curant i se reține că, deși avea posibilitatea și mijloacele de a stabili, încă de la debut, caracterul malign al tumorii pacientului, ceea ce ar fi determinat adoptarea unui anumit protocol medical, nu a depus nici ulterior diligențele pentru a se asigura că decizia sa este corectă și că toate aceste elemente caracterizează dezinteresul profesionistului în diagnosticarea și tratarea corectă a pacientului său.

De aceea, instanța de recurs înlătură aceste critici și subliniază că nu poate reține aplicarea greșită a legii în apel prin reconsiderarea naturii obligațiilor medicale, ca premisă a antrenării răspunderii acestuia în tipul de acțiune dedusă judecății; notează că instanța de apel a subliniat doar că, prin lipsa diligențelor profesionale firești ale medicului, pacientului i s-a răpit șansa la un tratament adecvat și, pe cale de consecință, șansa la prelungirea vieții, astfel cum aceasta a fost demonstrată statistic, iar nu pe baza datelor personale ale pacientului, deoarece o asemenea demonstrație este exclusă. Dincolo de aceste elemente, interpretarea comparată a probelor, astfel cum propune recurentul, solicitând o nouă concluzie asupra stării de fapt, nu poate fi realizată în recurs, astfel cum s-a subliniat deja.

Prin motivul succesiv de casare, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât, deși s-a constatat caracterul nefondat al daunelor materiale, reținându-se că în dosar nu există dovezi ale pagubei, în condițiile în care nicio dovadă a prejudiciului nepatrimonial nu a fost realizată, totuși instanța a admis cererea de reparare a daunelor morale.

Deși motivul de casare este integrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lipsa indicării unei dispoziții de drept material ale cărei prescripții să fi fost încălcate în apel și având în vedere modul în care acesta a fost argumentat, acesta caracterizează incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinzând, în realitate, existența, în cuprinsul aceleiași decizii, a unor motive succesive contradictorii.

Analizat pe aceste temeiuri, motivul nu este fondat. Instanța de apel a examinat condițiile răspunderii pârâtului, verificând existența faptei ilicite, a culpei autorului, a prejudiciului și a legăturii cauzale între faptă și prejudiciu. În ceea ce privește acest ultim element, fără a nega natura prejudiciabilă a faptelor pârâtului, instanța a dat relevanță regulii de drept potrivit căreia autorul unei pretenții judiciare are, ca regulă, obligația de a proba existența și întinderea ei, astfel cum aceasta este statuată în art. 249 C. proc. civ.

Pe baza acestor repere corect determinate în apel, instanța devolutivă a subliniat că prejudiciul material solicitat de reclamanți nu a fost demonstrat cu probe adecvate, în timp ce prejudiciul moral încercat de rudele pacientului, determinat de durerea sufletească a acestora atât pe parcursul bolii și suferințelor pacientului, cât și ca urmare a decesului său, sunt dincolo de orice îndoială, astfel cum a rezultat în contextul factual constatat.

În privința acestuia din urmă, instanța de apel a subliniat, preluând o parte a considerentelor unei decizii a instanței supreme (decizia nr. 2.027/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), că în art. 1.391 alin. (2) teza I C. civ. legiuitorul instituie o prezumție a existenței vătămării morale a membrilor de familie (descendenți și soț) și că aceștia sunt dispensați de obligația de a le dovedi, prin derogare de la regula generală.

Tot cu acest prilej, răspunzând și următorului motiv de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că interpretarea dată în apel dispozițiilor art. 1.391 alin. (2) C. civ. este corectă.

Prezumția cu care a operat instanța devolutivă nu este una judiciară, cum a apreciat recurentul, ci este instituită chiar prin lege și este simplă. Examenul comparativ al celor două teze cuprinse în menționatul articol permite observația că legiuitorul recunoaște dreptul descendenților, fraților și soțului la despăgubiri pentru durerea sufletească încercată prin moartea victimei, în timp ce, în privința oricăror altor persoane, revine la regula necesității de a proba încercarea acestei dureri afective. În acest caz, devin incidente dispozițiile art. 328 C. proc. civ., așa încât, pentru existența prejudiciului, beneficiarii prezumției sunt scutiți de obligația generală de a proba. Funcția prezumției simple nu este însă absolută, iar partea interesată procesual poate demonstra contrariul prezumției, dar această contraprobă nu a fost realizată în cauză.

În ceea ce privește despăgubirea, recunoscută ca o compensare în bani a prejudiciului sufletesc prezumat, prin natura ei aceasta nu poate fi probată și legiuitorul, acceptând că o determinare obiectivă a întinderii despăgubirii nu poate fi realizată, a lăsat această circumstanțiere la aprecierea instanței, care are cele mai bune repere pentru a caracteriza echitabil despăgubirea în raport cu funcția ei compensatorie, toate aceste aspecte fiind contextuale, cazuale și de fond. Suma afirmațiilor recurentului referitoare la modul în care instanța de apel a dimensionat despăgubirea reprezintă aspecte de fond, incompatibile cu controlul de legalitate al hotărârii.

Prin urmare, plecând de la aceste statuări, Înalta Curtea arată că instanța de apel nu a formulat considerente contradictorii în examinarea componentelor prejudiciului, ci a operat cu distincții relevante spre a sublinia că, din punct de vedere probator, prejudiciul moral și material au, în acest caz, un regim diferit.

Subliniind că recurentul este nemulțumit de concluzia instanței de apel, dar că aceasta este corectă și că, într-adevăr, prezumția legală simplă scutește de dovadă pe beneficiarul ei în condițiile art. 328 C. proc. civ., iar proba contrară nu a fost realizată în cauză pentru a-i anihila consecințele, dar și că problema cuantificării despăgubirii pentru daunele morale este, întotdeauna, o chestiune de echitate care excedează domeniul controlului de legalitate, instanța de recurs arată că sunt nefondate aceste critici și le înlătură.

În fine, un ultim motiv al recursului pârâtului D. a constat în pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.532 alin. (2) și art. 1.385 C. civ. și prin acesta a susținut că prejudiciul moral încercat de recurenți este incompatibil cu ideea de beneficiu nerealizat. S-a subliniat că pierderea șansei de supraviețuire a pacientului nu poate fi compatibilă cu pierderea unei șanse de câștig și, deci, acest criteriu a fost aplicat greșit în materia acordării daunelor morale. În plus, s-a susținut că instanța de apel a operat cu criterii speculative, cum ar fi acela că a apreciat că un diagnostic și tratament corecte ar fi prelungit viața pacientului cu aproximativ 5 ani și că probele administrate nu permiteau o astfel de concluzie.

Subliniind încă o dată că orice chestiune circumscrisă interpretării probelor intră în sfera liberei convingeri a instanței de fond și că aceasta nu poate fi examinată din perspectiva încălcării sau interpretării greșite a legii - ca singur aspect care este integrat domeniului recursului -, Înalta Curte arată că dispozițiile legale indicate de recurent nu au fost interpretate în apel în sensul sugerat de acesta.

Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de chemare în judecată intimații-reclamanți au susținut că recurentul-reclamant "a pus un alt diagnostic și a aplicat un tratament greșit, ceea ce a anulat șansele la viață ale pacientului" și au arătat in terminis că, " În privința prejudiciului moral, acesta are rostul de a acoperi traumele încercate de reclamanți prin participarea efectivă și afectivă la suferințele victimei, care au condus la decesul acesteia", ceea ce a plasat analiza pretențiilor exhibate în prezenta cauză pe premisa ipotezei prevăzute la art. 1.391 alin. (2) C. civ., a prejudiciului nepatrimonial cauzat prin fapta ilicită rudelor victimei, inclusiv din perspectiva pierderii șansei de a o avea alături pe aceasta cât mai mult timp în viață. Analiza efectuată în acești parametri infirmă susținerile recurentului-pârât despre faptul că decizia instanței de apel ar introduce premise străine cadrului procesual determinat de cererea de chemare în judecată și de întâmpinare și ignoră chestiuni intrate deja în puterea lucrului judecat în procesul penal anterior, în condițiile în care în speță nu se pune problema stabilirii formei și gradului de vinovăție pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

Instanța de apel a subliniat repetat și în mod concordant cu limitele învestirii că reclamanții au pierdut sanșa de a avea în viață un părinte, respectiv un soț, elemente integrate dreptului lor la viața de familie, în condițiile în care un act medical corect l-ar fi situat pe pacient, cel mai probabil, în poziția de supraviețuitor; de asemenea, instanța de apel a evaluat multiplele probe ale cauzei.

Această șansă a fost considerată a fi fost rezonabilă dacă diagnosticul pus și procedurile medicale adoptate ar fi fost corecte de la debut și în mod succesiv și, din acest punct de vedere, s-a pus semnul egalității între noțiunea de șansă și avantaj, în sensul legii.

Interpretarea dată legii în apel este corectă. Dispozițiile art. 1.532 alin. (2) și cele ale art. 1.385 alin. (4) C. civ. includ în sfera prejudiciului pierderea șansei de a avea un avantaj, proporțional cu probabilitatea obținerii lui ori de a evita o pagubă, ținând seama de situația concretă a victimei. În corpul legii, "avantajul" prefigurat nu este caracterizat exclusiv ca beneficiu nerealizat - înțeles de recurent ca profit asociat unui beneficiu al unei activități economice -, ci include orice drept, ocazie, oportunitate, privite ca fațete ale unui interes just și legitim - între care sunt integrate dreptul fundamental la viață ori la prelungirea ei, la tratament medical adecvat, corelativ cu dreptul aparținătorilor la viața de familie împreună cu părintele sau soțul acestora.

Din perspectiva dispozițiilor art. 1.391 alin. (2) C. civ., inclusiv sub aspect probator, în condițiile art. 328 C. proc. civ., prezintă semnificație și jurisprudența C.E.D.O., Curtea Europeană statuând în cauza H. contra Italiei, în care face referire, sub aspectul pierderii unor oportunități reale, și la hotărârea pronunțată în cauza Goddi contra Italiei, că «25. Dl H. s-a plâns Comisiei la 5 mai 1980. El a pretins că existaseră [...] încălcări ale articolului 6 al Convenției. [...] Reclamantul a afirmat că în nici un mo