ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2494/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 17.09.2015 pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 100.000 euro, cu titlul de daune morale și la plata sumei de 2.000 RON, cu titlul de daune materiale. Ulterior, la data de 6 octombrie 2015, reclamantul a modificat acțiunea și a chemat în garanție Spitalul Municipal Caracal.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 331/11.07.2019, pronunțată de Tribunalul Olt, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtul Spitalul Municipal Caracal, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtul B., s-a admis în parte acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâții B. și Spitalul Municipal Caracal; au fost obligați pârâții în solidar la plata sumei de 5.000 euro daune morale și 70 RON daune materiale către reclamant, precum și la plata sumei de 1.754 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 3594 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. și de chematul în garanție Spitalul Municipal Caracal împotriva sentinței civile nr. 331/11.07.2019, pronunțată de Tribunalul Olt.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, atât pârâtul B., precum și chematul în garanție Spitalul Municipal Caracal au formulat recurs. Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel de pârâtul B., întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. .1 pct. 6 și 8 C. proc. civ. vizează, în esență, următoarele aspecte: Astfel, recurentul pârât B. a susținut că decizia recurată este nemotivată și dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1357 C. civ., art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și art. 1352 C. civ. A arătat că decizia recurată nu motivează în mod efectiv considerațiile pentru care a înlăturat apărările pârâtului, prin care a susținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu există faptă ilicită și vinovăția medicului, neexistând nici legătură de cauzalitate între fapta reținută ca abatere disciplinară și prejudiciul moral pretins de reclamant. De asemenea, se învederează că, deși a invocat existența cauzelor legale de exonerare de răspundere, statuate în art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 (nerespectarea de către pacient a prescripției și recomandărilor medicale) și ale 1352 C. civ., instanța de apel nu le a examinat și nici nu a arătat de ce au fost înlăturate. S-a mai arătat că în mod eronat, instanța de apel, a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, echivalând abaterea disciplinară constând în încălcarea unei norme privind un formular medical cu fapta ilicită civilă cauzatoare a pretinsului prejudiciu (trauma reclamantului că medicul nu i-a acordat toata priceperea), printr-o aplicare greșită a normelor juridice materiale din ambele materii. Din această perspectivă, s-a arătat că, în speță, răspunderea disciplinară a fost evocată de instanța de apel prin raportare la reguli privind emiterea de bilete de trimitere, în timp ce răspunderea civilă a fost evocată prin raportare la o presupusă faptă de a nu trimite pacientul la un serviciu de chirurgie plastică. Or, cele două fapte au un conținut și o relevanță juridică total diferită, motiv pentru care se susține că răspunderea civilă a fost angrenată greșit prin raportare la o faptă reprezentând abatere disciplinară, în timp ce fapta relevantă pentru analizarea încadrării în art. 1357 C. civ., anume aceea dacă pârâtul a recomandat sau nu reclamantului să se prezinte la un serviciu de chirurgie plastică, recomandare ignorată de către reclamant, a fost total omisă din analiza instanței de apel. Pârâtul a mai susținut că instanța de apel a preluat de plano considerațiile instanței de contencios administrativ, fără a face minime diligențe de verificare a probelor existente în dosar. S-a mai învederat că decizia atacată aplică greșit cauzele exoneratoare de răspundere invocate, în condițiile în care dispozițiile prevăzute de art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și respectiv de art. 1352 C. civ., care prevăd că faptele proprii ale reclamantului autorănirea, refuzul trimiterii la medicul chirurg plastician și prezentarea la peste 2 luni la un astfel de medic, înlătură răspunderea medicului. A arătat și că instanța de apel aplică greșit condiția legală a existenței unei legături de cauzalitate, din materia răspunderii civile delictuale, întrucât nu se poate identifica niciun argument cauză-efect între pretinsa faptă de a nu emite bilet de trimitere la medicul specialist și prejudiciul reținut de instanță. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul chemat în garanție Spitalul Municipal Caracal, criticile de nelegalitate invocate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., vizează în esență următoarele aspecte: Astfel, s-a susținut că instanța de apel a respins apelul formulat, nefiind analizate aspectele legate de respectarea de către prepus a limitelor funcției încredințate de Spitalul Municipal Caracal, conform fișei postului, ori a scopului funcției încredințate, care este protejarea/restabilirea stării de sănătate a pacienților. Din această perspectivă, s-a mai arătat că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat respingerea aspectelor ce vizau sfera dependenței funcționale a prepusului-medic față de comitentul-unitate sanitară, în sensul că față de dispozițiile art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, având deplină libertate în privința deciziilor cu caracter medical, în cursul desfășurării diverselor tehnici/proceduri/intervenții medicale, medicul care acționează într-o anumită situație cu depășirea atribuțiilor strict stabilite prin fișa postului, nu poate fi considerat într-o stare de dependență profesională față de angajator și, în consecință, nu are calitatea de prepus, ci ia decizia în nume propriu, asumându-și, totodată, răspunderea pentru o posibilă faptă prejudiciabilă săvârșită în aceste condiții.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea de ședință din 1 octombrie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâtul B. și de chematul în garanție Spitalul Municipal Caracal împotriva deciziei civile nr. 3594 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fost fixat termen pentru judecata recursurilor la 19 noiembrie 2020.

Apărările formulate în cauză Intimatul reclamant A. a depus întâmpinări, atât la recursul declarat de pârâtul B., cât și la recursul formulat de chematul în garanție Spitalul Municipal Caracal, prin care a combătut criticile aduse deciziei recurate și a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat atât de pârâtul B., precum și de chematul în garanție Spitalul Municipal Caracal, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile pârâtului în sensul că instanța de apel nu motivează în mod efectiv considerațiile pentru care a înlăturat apărările acestuia legate de neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale și cele legate de cauzele de exonerare a răspunderii medicului pârât, Înalta Curte reține că aceste critici sunt nefondate, în condițiile în care au fost analizate toate apărările pârâtului. Astfel, instanța de apel și-a argumentat/motivat soluția adoptată, reținând "cât privește motivul de apel conform cărora nu erau îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, Curtea apreciază că existența faptei ilicite și a vinovăției pârâtului nu mai pot fi repuse în discuție la acest moment, față de constatarea săvârșirii de către medic a unor abateri disciplinare constând în încălcări ale normelor de deontologie profesională și ale regulamentelor profesiei medicale prin Decizia nr. 87/2015 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România, verificată pentru legalitate și temeinicie de către instanța de contencios administrativ și menținută în dosarul nr. x/2015". În acest sens, instanța de apel a constatat că "în sentința civilă nr. 270/19.04.2016 pronunțată de Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal în acest dosar, definitivă prin decizia civilă nr. 3081/01.11.2016 a Curții de Apel Craiova, a fost analizată fiecare dintre abaterile disciplinare imputate pârâtului prin Decizia nr. 87/2015 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România, reținându-se următoarele: "În ceea ce privește nerespectarea prevederilor art. 55 alin. (1) și art. 61 din Ordinul nr. 1706/2007, s-a reținut că "la dosarul cauzei neexistând dovezi care să confirme susținerea reclamantului că a solicitat prezentarea medicului chirurg, dar acesta se afla în operație. Chiar și în situația invocată de reclamant, demersul acestuia de a solicita prezența chirurgului trebuia consemnată în foaie pentru a face dovada diligențelor depuse". De asemenea, instanța de apel a arătat că, în ce privește "apărările pârâtului referitoare la necompletarea corespunzătoare a fișei medicale și neeliberarea unui bilet de trimitere către un serviciu de chirurgie plastică și la abaterea disciplinară prevăzute de art. 8 din Codul de deontologie medicală, instanța de contencios a reținut că: "În condițiile în care în fișa de UPU nu a fost înscris examenul local (descrierea leziunilor) și nu a fost precizat deficitul motor la nivelul mâinii stângi ale pacientului care s-a prezentat la Compartimentul Primire Urgență, după accidentul casnic suferit, fiind efectuate doar mențiuni generale, iar potrivit actelor și lucrărilor dosarului, evoluția ulterioară a cazului relevă că s-a produs o secțiune a nervului cubital în timpul accidentului cu flexul, aspect confirmat de expertiza Comisiei de chirurgie plastică, aceste mențiuni erau necesare și cu atât mai mult modul de efectuare a suturii, recomandările de tratament și consultul de specialitate" și "Coroborând lipsa datelor medicale din fișa UPU cu neemiterea unui bilet de trimitere către un serviciu de chirurgie plastică pentru pacientul A., instanța reține că au fost încălcate prevederile art. 8 din codul de deontologie medicală și, de asemenea, au fost încălcate și dispozițiile art. 25 - Limitele angajamentului profesional". S-a reținut de instanța de apel, în motivarea soluției, că instanța de contencios a concluzionat că din înscrisurile aflate în dosar rezultă că " prin modul în care reclamantul, în calitate de medic C. pen..U, a acționat după preluarea pacientului A., a săvârșit abateri de la normele de etică profesională de deontologie medicală și de la regulile de bună practică profesională". În acest context, instanța de apel a reținut că "existența abaterilor de la normele de deontologie medicală și de la regulile de bună practică profesională săvârșite de pârât cu ocazia tratării reclamantului în urgență a fost analizată de instanța de judecată, prin prisma tuturor apărărilor pârâtului, s-a constatat că nu există motive care să înlăture vinovăția sa. Având în vedere această împrejurare, precum și ceea ce Legea nr. 95/2006 definește drept malpraxis și fapta de natură a atrage răspunderea civilă a medicului (art. 653 alin. (1), lit. b) și alin. (2), respectiv eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, constând în neglijență, imprudență sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, Curtea apreciază că este cert că, în cauza de față, sunt îndeplinite condițiile existenței unei fapte ilicite și a culpei pârâtului". Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat și argumentat și faptul că, în cauză, nu se poate reține nici incidența prevederilor art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 (nerespectarea de către pacient a prescripției și recomandărilor medicale) sau ale 1352 C. civ. (fapta victimei înseși), apărări pe care pârâtul nu le-a invocat în dosarul de contencios administrativ drept cauze de natură a înlătura vinovăția sa în săvârșirea abaterilor disciplinare. În acest sens, instanța de apel a observat că "în fișa medicală nr. x se consemnează doar refuzul pacientului de a-i fi pusă o atelă ghipsată la momentul examenului efectuat de pârât în urgență, refuz care nu are însă legătură și nu este de natură a justifica fapta pârâtului de a nu-l chema pe medicul chirurg/neurolog de gardă sau de a nu-i elibera reclamantului bilet de trimitere către un serviciu de chirurgie plastică sau de a completa corespunzător fișa medicală. Drept urmare, doar acest refuz care nu s-a dovedit a avea consecințe pe planul evoluției anatomice și funcționale ulterioare nu poate reprezenta o faptă a pacientului de natură a înlătura vinovăția pârâtului, în condițiile art. 382, alin. (2) din Legea nr. 95/2006 sau ale 1352 C. civ..". În ceea ce privește prejudiciul, instanța de apel a reținut că "în orice caz de malpraxis se poate prezuma producerea unui prejudiciu moral, fiind inerente anumite suferințe psihice resimțite de pacient prin conștientizarea erorii profesionale comise de medic în efectuarea actului medical", că "în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă" (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016). Prin urmare, instanța de apel a examinat apărările pârâtului, reținând că, în cauză, prin probele administrate, respectiv "actele medicale depuse (fișa CPU din 24.12.2012 de la Spitalul Județean de Urgență Slatina, biletele de trimitere și scrisorile medicale de la dosarul Tribunalului), precum și concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală, reclamantul a făcut dovada că, urmare a modului în care pârâtul a înțeles să îndeplinească actul medical în data de 18.09.2012, s-a întârziat diagnosticarea corespunzătoare a leziunii și identificarea secționării nervului cubital, s-a întârziat aplicarea unui tratament adecvat imediat și s-a prelungit perioada de tratament și recuperare, cu toate suferințele fizice și psihice pe care acestea le-au generat. Prejudiciul nu constă neapărat într-o infirmitate fizică permanentă sau în existența unor tulburări motorii, pentru a putea fi primită susținerea apelantului pârât în sensul că planșele foto atașate apelului său demonstrează lipsa oricăror consecințe negative în urma prestației sale medicale. Simpla constientizare de către pacient a faptului că actul medical nu a fost îndeplinit necorespunzător sau frustrările determinate de modul în care acesta a fost tratat în serviciul de urgență, fără a i se asigura posibilitatea de a beneficia de consultul, opiniile și cunoștințele de specialitate ale medicului chirurg/neurolog de gardă, pot face prin ele însele dovada unui prejudiciu. Din această perspectivă, se apreciază că există și legătură de cauzalitate directă între faptele ilicite imputate pârâtului și prejudiciul suferit. Înalta Curte mai constată că instanța de apel, analizând toate apărările formulate de pârât, a reținut "nu există contradicție între argumentația primei instanțe, în sensul că se impune obligarea pârâtului la un cuantum redus al daunelor morale, motivat de faptul că din actele medicale nu rezultă că pârâtul ar fi secționat nervul ulnar în timpul intervenției realizate și soluția acesteia de admitere a acțiunii în răspundere civilă. Faptul că, în cazul de față, prima instanță a apreciat că, în afara celei anterior menționate, există alte fapte ilicite generatoare de prejudicii săvârșite de pârât și că prejudiciul moral nu este unul foarte mare, evaluându-l pe baza criteriilor expuse în hotărâre la 5.000 de euro nu echivalează cu lipsa oricăror consecințe negative legate de prestația medicală a pârâtului din data de 18.09.2012". Astfel, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile pârâtului legate de incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nefondate sunt și susținerile recurentului Spitalul Municipal Caracal legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul arătat de acesta și anume că instanța de apel a respins apelul formulat, nefiind analizate aspectele legate de respectarea de către prepus a limitelor funcției încredințate de Spitalul Municipal Caracal, conform fișei postului, ori a scopului funcției încredințate, care este protejarea/restabilirea stării de sănătate a pacienților, respectiv că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat respingerea aspectelor ce vizau sfera dependenței funcționale a prepusului-medic față de comitentul-unitate sanitară, față de dispozițiile art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006. Din perspectiva criticilor acestui recurent, Înalta Curte, examinând decizia recurată, constată că instanța de apel a analizat aspectele legate de "cerințele necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a spitalului în calitate de comitent, apreciind că prima instanță a analizat existența acestora prin prisma dispozițiilor art. 1373 C. civ. și ale art. 653-659 din Legea nr. 95/2006, argumentând că "fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este axată pe ideea de culpă în alegerea prepusului", "că răspunderea comitentului poate fi antrenată și ca urmare a obligației de garanție, care subzistă pentru acesta în alegerea prepusului și față de faptele acestuia din urmă" și că, în speță, "pârâtul B. își desfășura, la data producerii evenimentului ce a cauzat prejudiciul reclamantului, activitatea în cadrul Spitalului Municipal Caracal, astfel că se impune ca și spitalul să răspundă în solidar alături de pârât". Instanța de apel a constatat că "nu se poate reține că hotărârea nu ar fi fost motivată sub acest aspect, aprecierea tribunalului că există raporturi de prepușenie între pârât și chematul în garanție presupunând inclusiv analizarea împrejurării dacă pârâtul a acționat în legătură cu atribuțiile de serviciu sau cu scopul funcției încredințate și, implicit, excluderea de la aplicare a art. 1373 alin. (3) C. civ..". Astfel, instanța de apel a reținut, în raport de acest din urmă text de lege, că "prevederile legale invocate ce reglementează o situație de excepție, în care este înlăturată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, nu-și găsesc însă aplicarea în cauza de față, întrucât medicul a acordat asistență medicală de urgență în incinta spitalului, fiind programat în tură și a îndeplinit atribuții specifice acordării asistenței medicale de urgență. Faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit corespunzător aceste atribuții, încălcând normele Codului de deontologie medicală și a reglementărilor profesiei medicale nu înseamnă că pârâtul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile de serviciu sau cu scopul funcțiilor încredințate. De altfel, chiar în Decizia nr. 87/2015 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România s-a concluzionat că medicul B. "nu a efectuat gesturi medicale în afara competenței specialității medicină de urgență". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate și criticile recurentului Spitalul Municipal Caracal, legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea pârâtului B., legată de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. .1 pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greșitei aplicării a instituției răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține următoarele: Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., indicat de pârât ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce nu se verifică în speță. Față de obiectul dedus judecății, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți, atât prin prisma condițiilor legale impuse pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, precum și în raport de faptul că abaterea disciplinară a pârâtului B. a fost constatată prin decizia nr. 87/2015 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România, decizie ce a fost menținută de către instanțele judecătorești în urma controlului judiciar, în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 270/19.04.2016, definitivă prin decizia civilă nr. 3081/01.11.2016 a Curții de Apel Craiova. Din această perspectivă, instanța de apel a constatat că existența faptei ilicite și a vinovăției medicului sunt prezumate în cadrul acțiunii pendinte, în răspundere civilă, care este întemeiată pe art. 653 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, astfel încât reținerile instanței din dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal legate de existența abaterilor disciplinare și a vinovăției pârâtului se impun cu putere de lucru judecat în cauza de față, potrivit art. 430 C. proc. civ., nemaiputând fi repuse în discuție. De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, a reținut că "potrivit art. 1385 C. civ., prejudiciul suferit de o persoană ca urmare a unei fapte ilicite săvârșite de altul se repară integral", că "în cazul răspunderii civile a personalului medical, acest principiu regăsindu-și reglementarea la art. 20 din Ordinul MSP nr. 482/2007 din 14 martie 2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XV "Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, potrivit căruia "despăgubirile se stabilesc în raport cu întinderea prejudiciului". Totodată, în conformitate cu art. 1391 C. civ., despăgubirile pot fi acordate și pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial". Prin urmare, în cadrul litigiului pendinte, în care se urmărește angajarea răspunderii civile a pârâtului pentru malpraxis, instanța de apel, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, a reținut că "acordarea prejudiciilor materiale și morale se vor raporta doar la consecințele negative ale faptelor constatate de către Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România drept abateri disciplinare, doar acestea fiind în legătură cauzală cu fapta ilicită și culpa medicală. Or, raportat la acestea, cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de 5.000 de euro este unul proporțional prejudiciului real și efectiv suferit de acesta". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate și criticile pârâtului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cum niciuna din criticile recurenților nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul B. și de chematul în garanție Spitalul Municipal Caracal împotriva deciziei civile nr. 3594 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. Văzând dispozițiile art. 453 C. proc. civ., precum și dovada onorariului de avocat ce se află la dosar, Înalta Curte urmează a dispune obligarea pârâtului B. și a chematului în garanție Spitalul Municipal Caracal la plata sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant A.. PENTRU ACESTE MOTIVE,