ÎCCJ, Decizia nr. 130/2019

Asupra recursului de față, În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din data de 25 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 și art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, art. 14 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 102 alin. (1) și (2), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) și art. 143 alin. (1) din C. proc.

pen., art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale formulată de inculpata A. Pentru a dispune astfel, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege, privind: 1. calitatea de parte în proces a autorului excepției, condiție îndeplinită în prezenta cauză.

2. identificarea exactă a normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției. În prezenta cauză o serie de norme sunt evocate numai formal, cele ce țin de faza de început a urmăririi penale, deoarece acestea nu mai pot fi aplicabile în cursul judecății ori în faza apelului, însă aceste norme puteau fi cenzurate in limine litis în procedura de cameră preliminară (art. 61 C. proc.

pen.). 3. existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014). Autorul excepției a invocat art. 97 lit. f), art. 139 alin. (3), art. 140 alin. (5) și art. 143 alin. (1) C. proc.

pen., referindu-se la înregistrările efectuate de SRI în procesul penal, însă în această problematică este incidentă Decizia Curții Constituționale a României nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în M. Of. nr. 190/14.03.2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituțională. Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei precitate, cu referire la efectele și limitele aplicabilității: "... caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție.

Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată [Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]." Referitor la condiția privind legătura normelor ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a mai reținut că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Înalta Curte a constatat, raportat la faptul că în dosarul cauzei există interceptări realizate cu sprijinul SRI și obținute în baza punerii în executare a unui mandat de siguranță națională, că, în apel, s-a solicitat declasificarea mandatului și încheierii care a stat la baza emiterii Mandatului de siguranță națională nr. x/05.02.2016, nefiind primit avizul de oportunitate pentru declasificare. În acest sens, instanța a reținut că solicitările apărării pe acest palier constituie în realitate o repunere în discuției a legalității probatoriului administrat și eventual a forței probante, aspect ce intră în competența funcțională a instanței și se va evalua în prezenta fază procesuală, fără a fi posibilă nicio ingerință exterioară.

Astfel, s-a arătat că prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 publicată în M. Of. nr. 116 din 06.02.2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional a reținut că "o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Așadar, interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte.

Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalității procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) din C. proc. pen., doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei."(parag.

29). În ceea ce privește solicitarea de sesizare pentru decelarea efectelor pentru viitor ale unei decizii de admitere pronunțate de Curtea Constituțională a României, Înalta Curte a constatat că aceasta este o chestiune de drept afirmată constant în jurisprudența sa și este, de asemenea, o chestiune asumată de doctrină și jurisprudență. Astfel, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în M. Of. nr. 190 din 14.03.2016, Curtea Constituțională a subliniat caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale. În ceea ce privește dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a constatat că acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei în condițiile în care instanța de contencios constituțional nu a fost sesizată pentru ca o eventuală decizie pronunțată să poată da naștere unor consecințe juridice și să producă efecte numai pentru viitor.

Referitor la ultima condiție pentru sesizarea Curții Constituționale a României privind preexistența unei decizii de admitere în ce privește textele evocate de noua solicitare, s-a precizat că acest aspect a fost deja antamat anterior. Împotriva acestei dispoziții de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din data de 25 februarie 2019, apelanta B. a formulat recurs, solicitând admiterea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional. Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal.

Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia". Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate. Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale. Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea art. 29 din Legea 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În cauză se observă că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional vizează excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 și art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, art. 14 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 102 alin. (1) și (2), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) și art. 143 alin. (1) din C. proc. pen., art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Apărarea susține că aceste texte sunt neconstituționale în măsura în care permit ca datele și informațiile obținute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională să devină automat, necondiționat și nerestricționat probe în procesul penal, indiferent de natura infracțiunilor în care aceste date sau informații au fost comunicate.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de apelanta B. într-un dosar aflat pe rolul instanței supreme, are în vedere neconstituționalitatea unor norme aflate în vigoare, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Din motivele scrise, cât și din susținerile orale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, constată că nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, ci a concluziei ce se desprinde din coroborarea textelor în sine.

Or, aceste chestiuni țin de interpretarea și aplicarea legii, respectiv interpretarea probelor administrate în cauză aspecte ce nu sunt de competența Curții Constituționale, fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, în raport de situațiile de fapt deduse judecății. Jurisprudența constantă a Curții Constituționale vizând problematica legalității probelor administrate de către un alt organ judiciar decât cel de urmărire penală (Decizia nr. 51/2016, Decizia nr. 802/2017 și Decizia nr. 91/2018) a stabilit că numai judecătorul poate aprecia dacă probele obținute de către Serviciul Român de Informații în această cauză sunt lovite sau nu de nulitate. Însă prin argumentele oferite apărarea tinde și la lămurirea efectelor deciziilor pronunțate de instanța de contencios constituțional pentru a se obține o extindere a efectelor acestora și la alte situații.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, reține că partea care invocă o excepție de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale. Simpla invocare a neconstituționalității unor dispoziții legale nu este adecvată atâta timp cât recurenta s-a raportat doar formal la prevederile din Constituție, fără a argumenta în ce constă legătura textului în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale.

Or, recurenta, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate a făcut doar o trimitere generică la dispozițiile art. 1 alin. (3), (4) și 5, art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (3), art. 24, art. 28, art. 131 alin. (3) și art. 147 alin. (4) din Constituție. În concluzie, în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate. Or, pentru a proceda la sesizarea Curții Constituționale trebuie să existe o legătură între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, excepția trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și asupra situației inculpatei.

De asemenea, se reține că dispozițiile art. 97 lit. f), art. 139 alin. (3) și art. 142 alin. (5) C. proc. pen. au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin Deciziile nr. 802/2017, nr. 756/2016 și nr. 473/2017, toate excepțiile fiind respinse ca inadmisibile. În ceea ce privește dispozițiile art. 11 și art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, în acord cu prima instanță, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, constată că nu au legătură cu soluționarea cauzei. Față de cele ce preced, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, din cuprinsul încheierii din data de 25 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelanta B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, din cuprinsul încheierii din data de 25 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2019.

OPINIE SEPARATĂ

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Optica separată a unora dintre membrii completului este în sensul constatării admisibilității cererii și a creării obligației trimiterii sesizării la Curtea Constituțională, atâta vreme cât aceasta are legătură cu soluționarea cauzei, adică poate să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

În cauză se observă că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional vizează excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 și art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, art. 14 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 102 alin. (1) și (2), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) și art. 143 alin. (1) din C. proc. pen., art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Apărarea susține că aceste texte sunt neconstituționale în măsura în care permit ca datele și informațiile obținute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională să devină automat, necondiționat și nerestricționat probe în procesul penal.

De menționat că excepția a fost invocată de către o apelantă, B., într-un dosar aflat pe rolul instanței supreme ce are o plenitudine de jurisdicție în speță (cauză aflată chiar în momentul procesual al discutării și ulterior pronunțării asupra cererilor în probațiune formulate), are în vedere neconstituționalitatea unor norme aflate în vigoare, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Fără a nega în niciun fel posibilitatea instanței de apel de a soluționa o cerere de excludere a interceptărilor/înregistrărilor ambientale efectuate în baza unui mandat de siguranță națională (cerere susținută expres de altfel de către apărare), acest lucru nu reprezintă un impediment pentru sesizarea Curții Constituționale.

Posibilitatea teoretică de a dispune excluderea direct în apel a unor mijloace probă nu se transpune în lipsa unei legături între soluționarea cauzei și invocarea excepției de neconstituționalitate, atâta vreme cât prin soluționarea acesteia în sensul urmărit de apărare s-ar tranșa dezbaterea juridică generată de acest aspect, cu efecte erga omnes. Cert este că nu se poate susține că soluționarea excepției de neconstituționalitate nu ar produce niciun efect concret în cauză. Nu în ultimul rând, partea care a invocat excepția de neconstituționalitate a indicat atât textele de lege pe care dorește să le supună controlului, raportând aceste dispoziții la legea fundamentală și și-a argumentat pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată nu ar corespunde cu prevederile constituționale.

Astfel, SECȚIUNEA I; Dispoziții privind transformarea necondiționată în probe în procesul penal a datelor sau informațiilor furnizate de SRI organelor de urmărire penală: - art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind SRI (forma ulterioară modificării sale prin Legea nr. 255/2013) și art. 14 din aceeași lege; - art. 14 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind organizarea și funcționarea DNA și - art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) și art. 143 alin. (1) C. proc. pen. Reglementări care, luate în mod individual ori coroborate, se afirmă că sunt neconstituționale în măsura în care permit ca datele și informațiile obținute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională să devină automat, necondiționat și nerestricționat probe în procesul penal, indiferent de natura infracțiunilor - obiect al procesului penal - în care aceste date sau informații au fost comunicate.

Se apreciază că aceste dispoziții sunt neconstituționale raportat la următoarele prevederi: - art. 131 alin. (3) din Constituție privind Ministerul Public din perspectiva faptului, prin dispozițiile de mai sus, SRI primește în mod implicit și necondiționat prerogative în materia cercetării penale, prerogative care conform Constituției ar trebui să aparțină doar procurorilor și ofițerilor de poliție judiciară. Astfel, SRI, realizează el însuși trierea (selectarea) informațiilor pe care le consideră relevante pentru un proces penal anume, eventual procedează la traducerea acestora, iar apoi le comunică organului de urmărire penală care le "transformă" fără niciun soi de filtru propriu în mijloace de probă.

- art. 1 alin. (3), (4) și (5) din Constituție referitor la statul de drept în componenta sa privind principiul separației puterilor în stat, din perspectiva faptului că aceste dispoziții legale permit imixtiuni ale unui organ ce aparține puterii executive în puterea judecătorească lato sensu (mai exact, în modul de exercitare a prerogativelor constituționale ale Ministerului Public). - art. 1 alin. (5) din Constituție privind principiul legalității, din perspectiva faptului că normele mai sus invocate, care aduc reglementări în materia extrem de sensibilă a probelor și legalității probelor în procesul penal, sunt neclare, imprevizibile și chiar în contradicție flagrantă cu alte dispoziții legale.

- art. 24 din Constituție privind dreptul la apărare, din perspectiva faptului că inculpatul este pus în imposibilitatea de a-și exercita într-o manieră efectivă dreptul său la apărare, neavând posibilitatea de a avea acces la toate probele deținute de către Stat, care ar putea fi utilizate de inculpat în susținerea nevinovăției sau în atenuarea răspunderii sale penale. - art. 21 alin. (3) din Constituție care consacră dreptul la un proces echitabil, din perspectiva faptului că toate aceste dispoziții creează un cadru normativ prin care se încalcă egalitatea de arme (inculpatul nu poate accesa/cunoaște toate datele, informațiile sau probele de care dispune acuzarea), aspect ce, coroborat cu încălcarea dreptului la apărare mai sus expusă, compromite în mod esențial echitatea procesului penal în ansamblul său.

- art. 28 din Constituție care consacră dreptul la secretul corespondenței. - art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituție, din motivele mai sus expuse privind încălcarea dreptului constituțional la un proces echitabil și - a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituție.

SECȚIUNEA II

Art. 102 alin. (1) și (2) este neconstituțional raportat la următoarele prevederi: - art. 1 alin. (5) din Constituție referitor la obligativitatea respectării constituției; - art. 21 alin. (1) din Constituție referitor la liberul acces la justiție, din perspectiva faptului că inculpatul nu are la dispoziție un remediu efectiv pentru contestarea probelor nelegale obținute prin încălcarea dispozițiilor constituționale; - art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil. - art. 24 din Constituție ce garantează dreptul la apărare, din perspectiva faptului că inculpatul nu poate contesta în mod efectiv legalitatea unor mijloace de probă din procesul penal. - art. 147 alin. (4) din Constituție referitor la faptul că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii.

- art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 alin. (3) și (5), art. 28 din Constituție, din perspectiva faptului că legislația națională nu prevede un remediu efectiv pentru situația mai sus expusă.

SECȚIUNEA III

Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform căruia deciziile și hotărârile Curții Constituționale au "efecte numai pentru viitor" este constituțional doar în măsura în care nu lipsește de efecte o decizie a Curții Constituționale într-o cauză pendinte, indiferent dacă excepția de neconstituționalitate a fost ridicată sau nu în respectiva cauză, raportat la art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituție. În concluzie, în cauza de față există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei. Tranșarea dezbaterii juridice nu trebuie și nu poate fi realizată de către instanțele comune. Acest lucru ține de competența exclusivă a Curții Constituționale.

Înalta Curte ar putea eventual să opineze în sensul că excepția de neconstituționalitate ar trebui respinsă ca neîntemeiată, neputându-se însă susține faptul că este inadmisibil ca instanța de contencios Constituțional să se pronunțe în cauză. Pentru toate acest motive se impune desființarea în parte a încheierii atacate și să se dispună în temeiul art. 1 - 3, art. 11 alin. (1) lit. A). d), art. 29 și urm. din Legea nr. 47/1992 sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate. Procesat de GGC - NN