ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3281/2017

Ședința publică din data de 27 octombrie 2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 16.06.2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, următoarele:

- punerea în executare silită a sentinței civile nr. 2991/08.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013;

- amendarea Președintelui Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cu 20% din salariul minim brut pe economie/zi de întârziere pentru refuzul de a pune în executare sentința menționată, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 876/26.02.2015;

- obligarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata de penalități de întârziere conform art. 905 alin. (2) C. proc. civ.

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 2184 din 10 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că prin sentința recurată Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului, cu motivarea că pârâtul a pus în executare sentința a cărei executare o solicită reclamantul înainte de data sesizării instanței, respectiv la data de 10.06.2015.

Arată recurentul că instanța nu a ținut cont de faptul că pârâtul, chiar dacă a emis Hotărârea nr. 274 în data de 10.06.2015, nu a comunicat această hotărâre reclamantului decât după introducerea acțiunii, respectiv la data de 27.07.2015.

Subliniază recurentul că, având în vedere că prezenta acțiune a fost depusă la data de 16.06.2015, era evident că la acel moment recurentul nu avea cunoștință de faptul că s-a emis decizia respectivă.

Mai arată recurentul că decizia i-a fost comunicată abia după primirea acțiunii de la instanță, motiv pentru care consideră că fără comunicarea deciziei nu se poate reține că pârâta și-a îndeplinit în integralitate obligațiile dispuse prin sentința civilă nr. 2991/08.10.2013.

În opinia recurentului-reclamant, până la data depunerii acțiunii intimatul nu a înțeles să-i comunice acestuia că a înțeles să se supună dispozițiilor instanței și că a înțeles să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare.

Recurentul critică faptul că instanța de fond a reținut că pârâtul a pus în executare sentința civilă nr. 2991/08.10.2013 în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ înainte de la introducerii acțiunii și a respins acțiunea formulată pe acest considerent.

În opinia recurentului, chiar și în situația în care s-ar reține faptul că data emiterii este cea care contează, oricum nu s-a respectat termenul prevăzut prin titlul executoriu, astfel încât instanța trebuia să dispună acordarea de daune către reclamant și amendarea directorului instituției pârâte pentru zilele de întârziere care s-au scurs de la data scadentă și până la data emiterii deciziei.

Apreciază recurentul că, referitor la capătul 1 de cerere, instanța trebuia să constate că a rămas fără obiect, iar, referitor la capetele 2 și 3 de cerere, acestea trebuiau admise astfel cum au fost formulate.

Pentru aceste considerente, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile recurate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 martie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurentul a invocat în susținerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Verificând conținutul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a prezentat motivele pentru care a înțeles să respingă acțiunea recurentului-reclamant, analizând fiecare dintre aspectele susținute de acesta ca și temei al acțiunii sale, iar împrejurarea că aceasta a înțeles să dea valoare apărărilor pârâților nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susținerile și criticile înfățișate de recurentul-reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că prin sentința civilă nr. 2991/08.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, a fost admisă în parte cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Primarul Orașului Borsec și Consiliul Local al Orașului Borsec, a fost anulată hotărârea C.N.C.D. nr. 59/06.02.2013, iar pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost obligat să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la petiția nr. x/16.08.2012 depusă de reclamant, capătul de cerere având ca obiect obligarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării la plata de daune morale fiind respins ca neîntemeiat.

Această sentință a devenit irevocabilă prin anularea recursului declarat împotriva acesteia, prin Decizia nr. 876/26.02.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Invocând neexecutarea sentinței sus menționate, reclamantul a formulat acțiunea având ca obiect aplicarea amenzii pentru neexecutarea hotărârii judecătorești, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamant în data de 16.06.2015, iar prin intermediul acesteia s-a solicitat aplicarea unei amenzi conducătorului autorității publice, de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, ce urma a se face venit la bugetul de stat, precum și obligarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata unor penalități de întârziere conform art. 905 alin. (2) C. proc. civ. în favoarea reclamantului, în calitate de creditor, urmare a refuzului de a pune în executare titlul executoriu.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, la data de 10.06.2015 pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a emis Hotărârea nr. 274, prin care s-a constatat săvârșirea de către părțile reclamate, Instituția Primarului Orașului Borsec și Consiliul Local al Orașului Borsec, a unei fapte de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h din O.G. nr. 137/2000, fiecare dintre părțile reclamate fiind sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 2.000 RON.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este reprezentat de "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane: este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz a plângerii prealabile".

Conform prevederilor art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare:

"(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate, instanța de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ."

Art. 905 C. proc. civ. prevede că:

"(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.

(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 RON la 1.000 RON, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

(3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.

(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

(6) încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie."

În opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, solicitarea reclamantului de aplicare a unei amenzi în sarcina președintelui Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este neîntemeiată.

În mod corect a reținut instanța de fond că, în speță, hotărârea ce constituie titlu executoriu, respectiv sentința civilă nr. 2991/08.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, a rămas irevocabilă la data de 26.02.2015, astfel că autoritatea publică pârâtă avea obligația să execute obligațiile stabilite în sarcina sa, respectiv să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la petiția nr. x/16.08.2012 depusă de reclamantul A., cel mai târziu la data de 28.03.2015.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a executat hotărârea judecătorească menționată la data de 10.06.2015, deci după expirarea termenului legal.

Instanța de fond a apreciat însă, în mod corect, că, în speță, ipoteza normei legale instituite de legiuitor prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu este întrunită deoarece la momentul analizării demersului judiciar al reclamantului etapa procedurii de executare a hotărârii judecătorești irevocabile era epuizată prin emiterea Hotărârii nr. 274/10.06.2015.

Scopul dispozițiilor art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004 este de exercitare a unei constrângeri asupra conducătorului autorității publice căreia îi incumbă obligația rezultată din titlul executoriu emis de instanța de contencios administrativ și fiscal, determinându-l să adopte, în virtutea prerogativelor funcției publice de conducere deținute, măsurile necesare pentru executarea hotărârii judecătorești favorabile beneficiarului.

Art. 24 din Legea nr. 554/2004, sus citat, reglementează procedura aducerii la îndeplinire a obligației debitorului prin executare silită, anume atunci când acesta nu execută de bunăvoie obligația sa. Fiind deci în prezența unei căi de executare silită, scopul reglementării privește executarea hotărârii judecătorești ce impune o anumită obligație autorității publice și pe care beneficiarul urmărește să o valorifice. În acest context, rațiunea reglementării apare a fi una de constrângere, iar nu una de sancționare.

Față de rațiunea pentru care a fost instituită sancțiunea ce se solicită a fi aplicată, respectiv mijloc de constrângere pentru obținerea executării hotărârii judecătorești, instanța de fond a apreciat în mod corect că, de vreme ce la data pronunțării instanței de judecată era executată obligația instituită prin sentința civilă nr. 2991/08.10.2013, nu este necesar a se da eficiență acțiunii reclamantului prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești constrângătoare pentru autoritatea administrativă, întrucât aceasta și-a îndeplinit obligațiile ce îi revin, de emitere a unei noi hotărâri prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la petiția nr. x/16.08.2012 depusă de reclamantul A.

În consecință, atâta vreme cât dispozițiile din hotărârea judecătorească au fost executate prin emiterea Hotărârii nr. 274/10.06.2015 de către pârât, la data pronunțării instanței asupra cererii reclamantului de aplicare a amenzii lipsește fundamentul legal al aplicării unei amenzi în sarcina conducătorului autorității publice debitoare, procedura de executare silită nemaigăsindu-și rațiunea în contextul enunțat.

În același context, instanța a constatat în mod corect că deși pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a invocat rămânerea fără obiect a cauzei pe cale de excepție, aceasta reprezintă o apărare de fond, iar nu o excepție procesuală propriu-zisă și, analizând această apărare, Curtea a apreciat în mod corect că este nefondată, întrucât executarea hotărârii judecătorești invocată de pârât a intervenit anterior sesizării instanțelor de judecată cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar nu ulterior, astfel încât nu se poate susține că acțiunea a rămas fără obiect pe parcursul soluționării cauzei.

Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de apel a respins ca neîntemeiată și cererea privind acordarea de penalități, având în vedere că din analiza textului art. 905 C. proc. civ. rezultă că scopul instituirii și acordării penalităților este tot unul de constrângere a debitorului la executare, aspect consemnat expres de legiuitor în formularea textului, respectiv dedus implicit din faptul că evaluarea penalităților în scopul stabilirii unei sume cu titlu definitiv se face pentru un interval ulterior instituirii acestora. Or, pentru a se atinge acest scop, este necesar ca la pronunțarea instanței de judecată obligația să nu se fi executat, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Având în vedere aceste considerente, respectiv faptul că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a executat obligațiile instituite în sarcina sa prin sentința civilă nr. 2991/08.10.2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.06.2015, așadar anterior sesizării instanței de judecată cu prezenta cauză, instanța a respins în mod corect acțiunea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 10 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2017.