ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2200/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04.09.2015, reclamanta Înalta Curte de Casație și Justiție a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, contestând încheierea nr. 34 din 10.08.2015, emisă de pârâta Curtea de Conturi, și solicitând:

(1) în principal, modificarea în parte a acestei încheieri, în sensul admiterii contestației împotriva deciziei nr. XII/8/10.06.2015 emisă de directorul Direcției 1 din cadrul Departamentului XII al Curții de Conturi, înregistrată la Curtea de Conturi sub nr. x/2015 și anulării acestei decizii ca nelegale;

(2) în subsidiar, modificarea în parte a acestei încheieri, în sensul admiterii contestației împotriva Deciziei nr. XII/8/10.06.2015 emisă de directorul Direcției 1 din cadrul Departamentului XII al Curții de Conturi, înregistrată la Curtea de Conturi sub nr. x/2015 și a modificării în parte a acestei decizii în sensul eliminării din conținutul acestei decizii a sintagmei "fără bază legală" și al eliminării din conținutul acestei decizii a termenului de 31 decembrie 2015, ca dată până la care să se facă recuperarea prejudiciului; totodată, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a mai solicitat suspendarea aplicării deciziei contestate, până la data soluționării definitive a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 3473 din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a anulat în parte încheierea nr. 34/10.08.2015 și decizia nr. XII/8/10.06.2015 emise de Curtea de Conturi, în sensul că măsura dispusă de a se recupera de Înalta Curte de Casație și Justiție «sumele plătite fără bază legală, precum și efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale și bugetul de stat» nu vizează și drepturile de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014, precum și sub aspectul termenului stabilit în vederea realizării măsurilor ca fiind 31.12.2015.

În condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a suspendat până la soluționarea definitivă a cauzei executarea măsurii în legătură cu recuperarea drepturilor de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014, precum și dispoziția privind termenul stabilit în vederea realizării măsurilor și a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva hotărârii instanței de fond a formulat recurs pârâta Curtea de Conturi, atât sub aspectul soluției date cererii de suspendare executare, cât și sub aspectul soluției pronunțate pe fondul cauzei, fiind invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1 Criticile formulate împotriva soluției de admitere a cererii de suspendare executare au vizat faptul că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, precum și cu cele ale pct. 235 din RODAS, având în vedere următoarele considerente:

Argumentele prezentate prin cererea de chemare în judecată și reținute la pronunțarea hotărârii nu susțin în fapt și în drept cererea de suspendare a executării măsurilor, nedemonstrând întrunirea, în mod cumulativ, a celor două condiții prevăzute în mod expres de prevederile legale menționate, repectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

În ceea ce privește inexistența cazului bine justificat a prezentat abaterile reținute în urma desfășurării controlului și măsurile aplicate pentru remedierea acestora, susținând că un aspect privind nelegalitatea sentinței rezidă din faptul că instanța de fond a reținut că nu există un prejudiciu, pe cale de consecință nu sunt incidente dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, întrucât, începând cu data de 24.09.2014 a intrat în vigoare Lege nr. 124/2014 a amnistiei fiscale privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în cauză fiind incident art. 2 alin. (1) din acest act normativ.

Este adevărat că finalitatea acestui act normativ vizează "exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să restituie, însă legiuitorul a recunoscut practic că aceste drepturi au fost acordate nelegal, fapt ce derivă din sintagma "drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control a unor prejudicii".

Pe cale de consecință, Legea nr. 124/2014 nu stabilește că drepturile acordate sunt legale, din contră, legiuitorul recunoaște practic existența unor prejudicii cauzate de nelegalitatea veniturilor de natură salarială stabilite în condițiile prevăzute de art. 1, consfințind astfel măsurile dispuse de Curtea de Conturi care exercită funcția de control, în condițiile statuate de art. 21 din Legea nr. 94/1992, în conformitate și cu principiul legalității.

În acest sens, instanța de fond avea obligația de a analiza legalitatea deciziei în raport cu actele normative în vigoare la momentul efectuării controlului, care vizau drepturile salariale acordate, nicidecum din perspectiva actelor normative ulterioare, care vizează măsuri de clemență.

Recurenta pârâtă apreciază că în mod greșit instanța de fond a primit ca întemeiate susținerile reclamantei privind întrunirea în cauză a condiției "pagubei iminente", condiție care nu este îndeplinită din moment ce singurele critici ale reclamantei vizează eventuale măsuri concrete ale Î.C.C.J. și nu măsurile dispuse de instituția pârâtă.

În opinia recurentei, executarea măsurilor dispuse prin actul administrativ contestat nu sunt de natură, prin ele însele, să determine constatarea îndeplinirii condiției pagubei iminente, în lipsa oricăror argumente și probe, din partea reclamantei, privind posibilitatea producerii efective a unui prejudiciu material.

Prejudiciul pretins de reclamantă nu are un caracter iminent, ci eventual, și nu privește entitatea verificată, ci terțe persoane.

Or, paguba trebuie să constea într-o consecință a executării care s-ar produce asupra bugetului sau activității reclamantei (entității verificate), aspect nedemonstrat în cauză.

Cu atât mai mult nu este îndeplinită această condiție cu privire la termenul de ducere la îndeplinire a măsurii, în raport cu dispozițiile pct. 235 din RODAS, întrucât acesta poate fi prelungit la solicitarea conducerii entității verificate până la soluționarea în instanță a dosarelor, astfel că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală și neîntemeiată.

3.2 Cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurenta pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de fond a încălcat prevederile Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la drepturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum și disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată.

Din conținutul normei reprezentate de art. 2 din Legea nr. 124/2014, rezultă că ratio legis este exonerarea de la plată, ca o măsură de clemență acordată de legiuitor în beneficiul categoriei de personal prevăzute la art. 1, măsură ce face să înceteze efectele produse de constatările Curții de Conturi/alte instituții de control privind acordarea de venituri de natură salarială personalului din sectorul public.

Legea nr. 124/2014 nu stabilește că drepturile de natură salarială acordate de intimata reclamantă sunt legale și nici că actele administrative emise de Curtea de Conturi, prin care se constată acordarea în afara cadrului legal a veniturilor de natură salarială, sunt nelegale.

Voința legiuitorului în sensul exonerării de la plată conduce în mod logic la concluzia că veniturile de natură salarială stabilite în condițiile prevăzute de art. 1 nu au fost legal acordate, însă, prin lege, acestea au fost exonerate de la plată.

Din prevederile Legii nr. 124/2014 rezultă că legiuitorul a intervenit față de acele venituri de natură salarială care, ab initio, au fost acordate nelegal dar, prin voința sa, au fost exonerate de la plată. Premisa care a stat la baza intervenției legiuitorului, ce statuează în sensul exonerării de la plată, este reprezentată de constatarea acordării în mod nelegal a drepturilor de natură salarială, astfel cum în mod expres, stabilește art. 2 din lege.

Astfel, exonerarea de la plată presupune, inițial, stabilirea legală a unei obligații de plată, obligație care să fie consfințită prin acte administrative cărora legea le recunoaște această putere, acesta fiind sensul art. 2 din Legea nr. 124/2014. Aceasta rezultă chiar din motivarea primei instanțe care a reținut:

"scopul legiuitorului rezultă a fi acela ca angajatorul să nu mai solicite de la angajatul său restituirea drepturilor salariale pe care el însuși le-a stabilit eronat (...)".

Or, dacă angajatorul, prin voința legiuitorului, nu mai solicită de la angajatul său restituirea drepturilor stabilite eronat, acest lucru presupune existența unui temei pentru această solicitare, anterior exonerării de la plată, stabilită de Legea nr. 124/2014. Acest temei îl reprezintă o obligație legală de restituire, care decurge din stabilirea eronată de către angajator a drepturilor salariale.

Rezultă că este afectată de nelegalitate hotărârea primei instanțe ce consacră în privința inexistenței prejudiciului din perspectiva exonerării de la plată dispuse de Legea nr. 124/2014, deoarece acest text legal nu prevede inexistența prejudiciului, ci intervine față de recuperarea sa.

Această susținere este argumentată chiar de motivarea instanței care a stabilit inexistența prejudiciului, deși a reținut în considerentele hotărârii că "Legea nr. 124/2014 prevede expres în favoarea personalului, ale cărui drepturi de natură salarială au fost stabilite prin aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010 și O.U.G. nr. 103/2013, o cauză de exonerare de la restituirea sumelor încasate suplimentar (...)".

Din această motivare mai rezultă că instanța de fond a constatat aplicarea eronată de către reclamantă a Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010 și O.U.G. nr. 103/2013, fără a mai reține că încălcarea acestor prevederi reprezintă, în fapt, existența unui prejudiciu, astfel cum acesta este definit de pct. 5 din Regulamentul Curții de Conturi respectiv "pierderea provocată patrimoniului public sau privat al statului (...), ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite (...)".

Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 124/2014 reținând și că "nu este de esența textului, pentru a produce cauza de exonerare de restituire, faptul existenței la data intrării în vigoare a legii a unei constatări a abaterii din partea Curții de Conturi. A admite teza contrară ar avea ca și consecință existența unei diferențieri lipsite de obiectivitate în situația personalului bugetar, adică a unei încălcări a principiului legal al legalității; astfel, pe de o parte, în cazul entităților a căror activitate era deja verificată de Curtea de Conturi la data intrării în vigoare a legii menționate, angajații devin, prin efectul legii, exonerați de la obligația de restituire (...) în schimb, atunci când Curtea de Conturi nu și-a finalizat acțiunea de verificare sau nu a declanșat-o încă la data intrării în vigoare a Legii nr. 124/2014, angajații nu s-ar mai bucura de beneficiul exonerării ".

Titularii acestui beneficiu sunt stabiliți, prin norme exprese de către legiuitor, la art. 1 din Legea nr. 124/2014: personalul ale cărui venituri de natură salariată au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităților administrativ- teritoriale, județene și locale, cu modificările și completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul public și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și auxiliar din învățământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare.

Beneficiul exonerării de la plată intervine, astfel cum prevede expres art. 2 din Legea nr. 124/2014, ca o consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții de control, a unor prejudicii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât silogismul instanței conduce la concluzia că Legea nr. 124/2014 intervine pentru a sista constatările Curții de Conturi, deși acest act normativ intervine față de efectele pe care le produc aceste constatări, respectiv în faza de executare a actelor administrative emise urmare a controalelor efectuate.

În ceea ce privește termenul de executare a măsurii, respectiv data de 31.12.2015, recurenta pârâtă susține că prima instanță a considerat acest termen ca fiind nelegal, având în vedere că în intervalul de 6 luni și 20 de zile stabilit prin actul administrativ contestat, intimata-reclamantă a formulat contestație, ceea ce a atras suspendarea obligației executării deciziei conform pct. 210 din Regulamentul Curții de Conturi.

În acest context, instanța de fond, apreciind și asupra termenelor prevăzute de art. 200 și art. 201 noul C. proc. civ., ce intervin față de nerestituirea benevolă a sumelor încasate, a apreciat că termenul stabilit nu a fost util reclamantei pentru executare.

În opinia recurentei pârâte, această motivare a condus la aplicarea greșită a normei stabilite de pct. 181 lit. c) din Regulamentul Curții de Conturi, potrivit căruia "în decizie se înscriu în concret (...) termenele până la care conducătorul entității verificate trebuie să comunice conducătorului structurii de specialitate a Curții de Conturi care a emis decizia, modul de ducere la îndeplinire a fiecărei măsuri dispuse, împrejurarea că executarea obligației stabilite prin decizie este suspendată, potrivit pct. 201 din Regulamentul Curții de Conturi, nu este de natură a atrage nelegalitatea termenului stabilit în decizie (termen ce include și perioada suspendării potrivit pct. 201 din Regulamentul Curții de Conturi), deoarece contestația la decizia în care s-a stabilit termenul intervine ulterior emiterii deciziei, respectiv ulterior stabilirii termenului prin această decizie.

Cum termenul este stabilit în decizie, moment la care formularea contestației la decizie este incertă, nu are susținere silogismul potrivit cu care termenul stabilit nu este util, deoarece contestația la decizie suspendă executarea acesteia.

Pe de altă parte, suspendarea executării, potrivit prevederilor pct. 201 din Regulamentul Curții de Conturi, reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor destinatarului actului administrativ, ceea ce nu poate atrage nulitatea termenului stabilit în decizie, văzând și regimul juridic al nulității în baza căruia cauzele de nulitate sunt apreciate prin raportare la momentul emiterii actului administrativ contestat.

Rezultă că la emiterea deciziei, Curtea de Conturi a făcut legala aplicare a prevederilor pct. 181 din Regulamentul Curții de Conturi.

Astfel, instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că posibilitatea solicitării de prelungire a termenului stabilit prin decizie, conform pct. 235 din Regulamentul Curții de Conturi, nu exclude ca acest termen să fie stabilit încă de la început într-un mod care să îi fi conferit efect util.

Intimata reclamantă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererilor de recurs arătând că soluția de suspendare a executării este legală, fiind îndeplinite cele două condiții cumulative reglementate de disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei a susținut, în esență, că în mod corect prima instanță a apreciat că pentru drepturile salariale plătite în mod necuvenit până la nivelul lunii septembrie 2014 nu se mai poate vorbi despre un prejudiciu în sensul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, astfel că obligarea reclamantei la luarea de măsuri sub aspectul recuperării drepturilor de personal aferente perioadei mai 2012 - septembrie 2014, respectiv la efectuarea de regularizări este lovită de nulitate, lipsind premisa textului art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, adică existența prejudiciului.

A mai arătat că instanța de fond nu a reținut că modul în care au fost acordate drepturile salariale de reclamantă până la momentul de referință - septembrie 2014 - este unul legal. Instanța a făcut aplicarea Legii nr. 124/2014, a stabilit exclusiv faptul că sumele acordate în mod necuvenit ca drepturi salariale până la acel moment nu mai puteau face obiectul unor dispoziții de restituire, astfel încât măsura de recuperare a acestor sume era una nelegală.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 01.03.2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 08.05.2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, atât în ceea ce privește soluția de admitere a cererii de suspendare executare, cât și sub aspectul soluției date pe fondul cauzei, față de următoarele considerente:

2.1.1 Referitor la criticile privind soluția pronunțată pe fondul litigiului se reține că prin decizia nr. XII/8/10.046.2015 emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în cond. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, și ale pct. 174 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 155/2014, s-a dispus în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție aplicarea următoarelor măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora:

- Recuperarea sumelor plătite fără bază legală, precum și efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale și bugetul de stat.

- Totodată, se vor dispune măsuri care să asigure funcționarea corespunzătoare a controlului intern la nivelul Biroului Resurse Umane în ceea ce privește verificarea documentelor întocmite de către acesta și care stau la baza efectuării plăților din bugetul de stat. Termen de realizare: 31.12.2015.

Pentru dispunerea acestei măsuri, Curtea de Conturi a argumentat în decizie următoarele: stabilirea și acordarea fără bază legală a unor majorări a drepturilor de personal în sumă brută de 446.881 RON, în perioada mai 2012 - mai 2015, în cazul unor categorii de personal.

Astfel, s-a constatat că la trecerea într-o altă tranșă de vechime în muncă sau în funcție, drepturile salariale au fost calculate în mod eronat, întrucât s-a procedat la acordarea tranșei de vechime în muncă sau în funcție, în procent la indemnizația/salariul de bază avute la luna mai 2009 și nu în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată prin Legea nr. 28/2014, care stipulau în mod clar că începând cu anul 2011 avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru.

Astfel, nu au fost respectate prevederile art. 10 alin. (5) și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și cele din anexa nr. 1, punctele 2 și 4 din Ordinul nr. 1792/2002 al ministrului finanțelor publice pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale.

Până la data efectuării misiunii de audit financiar, la nivelul entității au fost luate măsuri în sensul verificării și corectării ordinelor de încadrare ale personalului, fără însă a se dispune și recuperarea sumelor încasate necuvenit, motivat de soluționarea contestațiilor formulate de unii salariați. (Deficiența a fost constatată în Procesul-verbal de constatare la pag. 50-54).

Instanța de fond, prin sentința recurată, a pronuntat soluția menționată la pct. I.2 din prezenta decizie reținând incidența disp. art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, disp. art. 52 alin. (1) din Constituția României, din interpretarea cărora rezulta că poate interveni anularea actului administrativ atunci când prin intermediul lui nu se atinge scopul vizat de legiuitor, respectiv acela de organizare a executării legii sau de executare în concret a legii, ci, dimpotrivă, se ajunge la încălcarea sau nerespectarea legii. Altfel spus, sancțiunea nulității devine incidentă dacă și în măsura în care la emiterea actului nu au fost respectate normele având forță juridică superioară edictate pentru întocmirea sa valabilă, vizând în principiu condiții anterioare sau concomitente emiterii actului.

Curtea a constatat că actele administrative litigioase sunt anulabile parțial, adică în sensul că măsura dispusă de a se recupera de Înalta Curte de Casație și Justiție sumele plătite fără bază legală, precum și efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale și bugetul de stat nu trebuie să vizeze și drepturile de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014, precum și sub aspectul termenului stabilit în vederea realizării măsurii ca fiind 31.12.2015.

Astfel, în stabilirea măsurii relative la recuperarea sumelor plătite fără bază legală, precum și efectuarea regularizării, în mod corespunzător cu bugetele de asigurări sociale și bugetul de stat, Curtea de Conturi a reținut stabilirea și acordarea fără bază legală a unor majorări a drepturilor de personal în sumă brută de 446.881 RON, în perioada mai 2012 - mai 2015, în cazul unor categorii de personal, imputând nerespectarea art. 10 alin. (5) și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010, art. 6 din Legea nr. 285/2010, art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013, respectiv anexa 1, punctele 2 și 4 din Ordinul nr. 1792/2002.

Potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, rep. "În situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate."

Totodată, art. 171 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi a României nr. 155/2014 prevede că "Pentru valorificarea constatărilor înscrise în raportul de control și, respectiv, în nota de constatare prevăzută la pct. 125 care constituie anexă a raportului de control, Curtea de Conturi poate dispune/solicita: (…) b) potrivit prevederilor art. 33 alin. (3) și (4) din lege: b1) comunicarea către conducerea entității controlate a existenței unor erori/abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea unor prejudicii și dispunerea către aceasta să stabilească întinderea prejudiciului și să ia măsuri pentru recuperarea acestuia".

Din analiza acestor texte legale, Curtea a constatat că premisa obligației ce revine entității auditate de recuperare a prejudiciului identificat de Curtea de Conturi este însăși existența unui prejudiciu, adică a unui rezultat, efect negativ suferit de acea entitate sub aspect patrimonial, ca urmare a identificării unei abateri de la legalitate și regularitate.

Curtea de Conturi are în vedere în cauză, ca prejudiciu de natură a atrage incidența art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 rep., sumele stabilite în mod nelegal cu titlu de drepturi salariale în beneficiul unei părți a personalului Înaltei Curți de Casație și Justiție și pe care instituția însăși le-a apreciat a fi fost acordate astfel.

Sub acest aspect, prin Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 700/24.09.2014, s-a prevăzut la art. 1 că "Prezenta lege se aplică: a) personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităților administrativ-teritoriale județene și locale, cu modificările și completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare; (…)", pentru ca art. 2 alin. (1) din același act normativ să stabilească în sensul că "Se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control a unor prejudicii.". Totodată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 124/2014 prevede că "La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează plata de către personalul prevăzut la art. 1 a sumelor reprezentând venituri de natură salarială pentru care Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control au constatat că au fost acordate cu crearea de prejudicii.".

Astfel, Legea nr. 124/2014 prevede expres în favoarea personalului, ale cărui drepturi de natură salarială au fost stabilite prin aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010 și O.U.G. nr. 103/2013, o cauză de exonerare de la restituirea sumelor încasate suplimentar, limita temporală până la care se poate recunoaște beneficiul de scutire de la restituire reieșind din art. 3 anterior menționat, anume intrarea în vigoare a Legii nr. 124/2014, adică luna septembrie 2014. Altfel spus, scopul legiuitorului rezultă a fi acela ca angajatorul să nu mai solicite de la angajatul său restituirea drepturilor salariale pe care el însuși le-a stabilit eronat și i le-a achitat până la nivelul lunii septembrie 2014.

Instanța de fond a mai apreciat că nu este de esența textului, pentru a produce efecte cauza de exonerare de la restituire, faptul existenței la data intrării în vigoare a legii a unei constatări a abaterii din partea Curții de Conturi. A admite teza contrară ar avea ca și consecință existența unei diferențieri lipsite de obiectivitate în situația personalului bugetar, adică a unei încălcări a principiului legal al egalității; astfel, pe de o parte, în cazul entităților a căror activitate era deja verificată de Curtea de Conturi la data intrării în vigoare a legii menționate, angajații devin, prin efectul legii, exonerați de obligația de restituire a sumelor stabilite ca urmare a constatărilor autorității de audit; în schimb, atunci când Curtea de Conturi nu și-a finalizat acțiunea de verificare sau nu a declanșat-o încă la data intrării în vigoare a Legii nr. 124/2014, angajații nu s-ar mai bucura de beneficiul exonerării. Or, scopul legiuitorului rezultă a fi orientat înspre acordarea unei scutiri în favoarea salariaților, pe fondul constatărilor efectuate de Curtea de Conturi, iar nu spre învestirea cu efect esențial determinant a existenței unei constatări din partea Curții de Conturi la data intrării în vigoare a legii, ca și condiție de aplicare a acesteia.

În aceste condiții, din moment ce pentru drepturile salariale stabilite ca efect al interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale în materie și plătite necuvenit până la nivelul lunii septembrie 2014 legiuitorul a prevăzut expres înlăturarea obligației de restituire, nu se mai poate vorbi despre un prejudiciu în sensul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 rep. în raport de dispozițiile Legii nr. 124/2014. Pe cale de consecință, obligarea prin prisma considerentelor deciziei nr. XII/8/10.06.2015 a părții reclamante la luarea de măsuri sub aspectul recuperării drepturilor de personal aferente perioadei mai 2012 - septembrie 2014, respectiv la efectuarea de regularizări, este lovită de nulitate, lipsind premisa textului art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 rep., adică existența unui prejudiciu.

În schimb, cât privește drepturile de personal aferente intervalului octombrie 2014 - mai 2015, Curtea nu a identificat existența vreunui motiv spre a dispune anularea măsurii Curții de Conturi, anume recuperarea sumelor plătite fără bază legală, precum și efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale și bugetul de stat.

Referitor la temenul de executare a măsurii, respectiv 31 decembrie 2015, Curtea a constatat că decizia nr. XII/8 a fost emisă la data de 10.06.2015, prevăzând astfel la dispoziția entității auditate un interval de 6 luni și 20 de zile în scopul recuperării sumelor determinate ca fiind achitate necuvenit. Instituind un termen în care entitatea auditată să se conformeze obligației, acesta trebuie să asigure posibilitatea rezonabilă a unui rezultat efectiv în sensul recuperării.

Curtea a constatat că, în interiorul termenului analizat, partea reclamantă a formulat contestație în procedura administrativă prealabilă, soluționată de Curtea de Conturi prin încheierea nr. 34 din 16.08.2015. Or, potrivit pct. 210 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 "Contestația suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către comisia de soluționare a contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de comisia de soluționare a contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația. În aceste condiții, din moment ce formularea contestației are efect suspensiv de executare a măsurii, în perioada de soluționare a acesteia obligația contestată nu incumbă entității auditate spre a fi adusă la îndeplinire, ceea ce determină pierderea efectului util al termenului acordat prin decizie în acest interval de timp. Astfel, din cele aproximativ 6 luni stabilite de Curtea de Conturi, primele 2 luni nu au fost utile Î.C.C.J. pentru executare, rămânând un interval de aproximativ 4 luni și 20 de zile pentru aducerea la îndeplinire a obligației de recuperare a drepturilor de personal ce i-au fost stabilite în sarcină.

Analizând "Tabelul cu salariații Î.C.C.J. care au sume de restituit în urma recalculării drepturilor salariale pentru perioada mai 2012 - mai 2015", Curtea a constatat că în conținutul acestuia se identifică judecători și magistrați asistenți cărora le-ar incumba obligația de plată. Or, în cazul acestora, recuperarea implică, în lipsa restituirii benevole a sumelor încasate, declanșarea de acțiuni în fața instanței de judecată pentru plata sumelor pretins stabilite și încasate necuvenit. Față de dispozițiile art. 200 și 201 noul C. proc. civ., desfășurarea procedurii judiciare presupune în prealabil urmarea unei potențiale proceduri de regularizare a cererii, căreia îi este alocat un termen de 10 zile de la comunicarea obligației stabilite de instanță, la care se adaugă în procedura scrisă termene de 25 de zile în vederea formulării întâmpinării și de 10 zile pentru răspunsul la întâmpinare, urmând ca primul termen de judecată să fie stabilit la cel mult 60 de zile de la comunicarea acestui din urmă act de procedură; de asemenea, pentru soluționarea procesului există posibilitatea amânării pronunțării de judecător pentru 15 zile, în timp ce redactarea hotărârii judecătorești intervine într-un termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare în cond. art. 396 și art. 426 noul C. proc. civ. Astfel, desfășurarea procedurii judiciare în primă instanță implică curgerea unor termene potențiale (maxime) de 10 zile + 25 de zile + 10 zile + 60 de zile + 15 zile + 30 de zile, adică un total de 150 de zile, la care se adaugă și termenele poștale de comunicare din cadrul procedurii scrise; în măsura în care în cauză va fi exercitată o cale de atac de partea interesată, intervalul de timp amintit se prelungește și cu termenele necesare judecării acesteia.

În acest context, termenul limită acordat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru recuperarea sumelor în litigiu, respectiv data de 31 decembrie 2015, nu rezultă a fi unul care să asigure entității auditate o posibilitate concretă de îndeplinire a obligației instituite de Curtea de Conturi.

Faptul că pârâta invocă posibilitatea de a prelungi termenul de executare la cererea reclamantei în condițiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 nu exclude obligația Curții de Conturi ca acest termen să fi fost stabilit încă de la început într-un mod care să îi fi conferit efect util, astfel încât entitatea auditată să nu fie nevoită să justifice motivul pentru care nu l-a putut respecta. Individualizarea termenului de executare constituie un efect al deciziei litigioase, având asociate consecințe juridice la momentul împlinirii sale, motiv pentru care poate face obiect de analiză la cererea părții interesate spre a evita alte demersuri suplimentare în fața autorității de audit.

Referitor la cererea de suspendare a executării, instanța a reținut că sunt îndeplinite conditiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în privința măsurii legate de recuperarea drepturilor de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014, precum și a dispoziției privind termenul stabilit în vederea realizării măsurilor, adică 31.12.2015.

Sub aspectul cazului bine justificat, a constatat că, pentru a se putea reține incidența acestuia, este suficient ca partea interesată să dovedească, potrivit art. 14 alin. (1) rap. la art. 2 alin. (1) lit. (t) din Legea nr. 554/2004, împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Or, în cauză, ca efect al realizării analizei judiciare pe fondul cauzei a reieșit existența, în limita menționată, a unor motive de nelegalitate a actului administrativ, aspect de natură a susține incidența condiției în discuție sub acele aspecte.

Cât privește condiția prevenirii unei pagube iminente, Curtea a apreciat-o ca fiind îndeplinită, întrucat o eventuală executare intempestivă a măsurii litigioase este de natură a perturba activitatea reclamantei, implicând efectuarea unor demersuri, inclusiv judiciare, în contradictoriu cu propriul personal în vederea stabilirii răspunderii civile a acestuia și recuperării sumelor aferente perioadei mai 2012 - septembrie 2014.

În ceea ce privește măsura de a se recupera de Înalta Curte de Casație și Justiție sumele plătite fără bază legală, precum și efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale și bugetul de stat, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a apreciat că aceasta nu vizează și drepturile de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014. Astfel, instanța de control judiciar are în vedere faptul că pentru această perioadă lipsește premisa textului art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 rep., adică existența unui prejudiciu.

Nu se poate reține pe această perioadă un prejudiciu pentru recuperarea căruia trebuie dusă la îndeplinire măsura sus menționată, din moment ce art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014 stabilește că "Se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control a unor prejudicii.". Totodată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 124/2014 prevede că "La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează plata de către personalul prevăzut la art. 1 a sumelor reprezentând venituri de natură salarială pentru care Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control au constatat că au fost acordate cu crearea de prejudicii."

Acest act normativ a intrat în vigoare în luna septembrie 2014, astfel că drepturile de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014 nu intră sub incidența măsurii dispuse de recurenta pârâtă.

Se susține în cererea de recurs că Legea nr. 124/2014 nu stabilește că drepturile de natură salarială acordate de reclamantă sunt legale și nici că actele administrative emise de Curtea de Conturi, prin care se constată acordarea în afara cadrului legal a veniturilor de natură salarială, sunt nelegale.

Voința legiuitorului în sensul exonerării de la plată conduce în mod logic la concluzia că veniturile de natură salarială stabilite în condițiile prevăzute de art. 1 nu au fost legal acordate, însă, prin lege, acestea au fost exonerate de la plată.

Cu privire la aceste argumente, Înalta Curte reține că prima instanță nu a dispus anularea parțială a măsurii, pentru perioada mai 2012 - septembrie 2014, pe motivul că măsura ar fi nelegală, ci pe considerentul că lipsește premisa textului art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 rep., adică existența unui prejudiciu, aceste prevederi referindu-se, așa cum s-a arătat, la comunicarea către conducerea entității controlate a existenței unor erori/abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea unor prejudicii și dispunerea către aceasta să stabilească întinderea prejudiciului și să ia măsuri pentru recuperarea acestuia".

De esența acestei măsuri este, în mod evident, existența prejudiciului pentru că în lipsa acestuia nu se poate vorbi despre luarea unor măsuri de recuperare a lui.

De altfel, intimata reclamantă a recunoscut pe parcursul judecării litigiului acordarea eronată a acestor drepturi salariale, inclusiv prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, din care rezultă că a înțeles corect argumentul instanței de fond.

Astfel, intimata reclamantă arată că instanța de fond nu a reținut că modul în care au fost acordate drepturile salariale de reclamantă până la momentul de referință - septembrie 2014 - este unul legal.

Ceea ce reglementează Legea nr. 124/2014 este o cauză de exonerare de la restituirea sumelor încasate suplimentar, necuvenit, momentul limită până la care se poate recunoaște acest beneficiu de scutire de la restituire fiind momentul intrării în vigoare a legii, respectiv luna septembrie 2014.

Recurenta pârâtă, prin susținerile sale, încearcă să acrediteze ideea că beneficiul în discuție este condiționat de existența, până la acel moment, a controlului Curții de Conturi, condiție pe care însă legea nu o reglementează.

Acceptarea punctului de vedere exprimat de recurenta pârâtă determină crearea unei situații de discriminare între salariații bugetari în sensul că, dacă efectuarea controlului Curții de Conturi a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 124/2014, cu privire la modul de stabilire a drepturilor salariale anterior acestei legi, salariații entității verificate nu mai pot beneficia de scutirea de la plata sumelor de care se bucură salariații entităților la care controlul pe aceeași temă s-a efectuat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Or, scopul Legii nr. 124/2014 a fost acela de a scuti toți salariații bugetari care se află în aceeași situație juridică, respectiv au fost salarizați în mod greșit până la data apariției acestei legi, de la obligația restituirii sumelor de bani care le-au fost acordate în mod nelegal, necuvenit.

Se invocă în cererea de recurs disp. art. 1 din Legea nr. 124/2014 care stabilesc personalul, respectiv categoria de venituri căreia i se aplică, precum și disp. art. 2 al acestui act normativ privind exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială.

Instanța de control judiciar reține că prin decizia nr. XII/8/10.06.2015, Curtea de Conturi a constatat stabilirea și acordarea fără bază legală a unor majorări ale drepturilor de personal în suma brută de 446.881 RON, în perioada mai 2012-mai 2015, dar măsura recuperării sumelor plătite fără bază legală nu putea viza decât perioada pentru care nu intervenise exonerarea de la plată pentru aceste drepturi de personal.

Contrar susținerii recurentei pârâte, silogismul instanței nu conduce la concluzia că Legea nr. 124/2014 intervine pentru a sista constatările Curții de Conturi.

Acest act normativ nu produce niciun efect cu privire la constatarea că au fost stabilite și acordate fără bază legală majorări ale drepturilor de personal în suma brută de 446.881 RON, în perioada mai 2012 - mai 2015, dar împiedică dispunerea măsurii de recuperare a acestor sume pentru intervalul de timp cuprins între luna mai 2012 și data intrării în vigoare a acestei legi, întrucât legea a reglementat scutirea salariaților bugetari salarizați în mod greșit până la data apariției acestei legi, de la obligația restituirii sumelor de bani care le-au fost acordate în mod nelegal, necuvenit.

Este evident că o asemenea măsură nu poate fi menținută, din moment ce legea nu mai permite recuperarea acestor sume de bani, deși majorările drepturilor de personal au fost acordate în mod nelegal.

În consecință, nu poate fi primită susținerea recurentei pârâte potrivit căreia instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 124/2014.

Referitor la temenul de executare a măsurii, respectiv 31 decembrie 2015, instanța de control judiciar reține că în mod corect prima instanța a apreciat că acesta nu asigură entității auditate o posibilitate concretă de îndeplinire a obligației instituite în sarcina sa de Curtea de Conturi.

Este adevărat că intimata reclamantă are posibilitatea de a obține prelungirea termenului de executare, în condițiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014, dar se poate evita ajungerea în această situație, de a întreprinde demersuri suplimentare în fața autorității de audit, prin stabilirea încă de la început a acestui termen într-un mod care să îi confere un efect util, astfel încât entitatea auditată să nu fie nevoită să justifice motivul pentru care nu l-a putut respecta.

Termenul stabilit de recurenta pârâtă nu are un asemenea efect, câtă vreme ducerea la îndeplinire a măsurii depinde de soluționarea definitivă a litigiilor ce se vor înregistra pe rolul instanțelor în cazul în care salariații vizați de măsura dispusă vor contesta ordinele de rectificare a ordinelor de salarizare, fiind previzibil că aceste litigii nu pot fi soluționate definitiv înainte de împlinirea termenului stabilit de Curtea de Conturi, date fiind termenele menționate în considerentele sentinței recurate.

În opinia recurentei pârâte, împrejurarea că executarea obligației stabilite prin decizie este suspendată, potrivit pct. 201 din Regulamentul Curții de Conturi, nu este de natură a atrage nelegalitatea termenului stabilit în decizie (termen ce include și perioada suspendării potrivit pct. 201 din Regulamentul Curții de Conturi), deoarece contestația intervine ulterior emiterii deciziei, respectiv ulterior stabilirii termenului prin această decizie. În plus, la momentul stabilirii termenului, formularea contestației la decizie este incertă.

Chiar și în ipoteza în care nu ar fi fost formulată contestație împotriva deciziei Curții de Conturi, termenul prevăzut pentru ducerea la îndeplinire a măsurii nu este unul util, întrucât demersurile pentru recuperarea sumelor acordate necuvenit s-ar fi derulat pe o perioadă mai mare de timp decât cea avută la dispoziție de entitatea verificată, în condițiile inițierii unor procese în instanță de către salariații obligați la restituire.

2.1.2 În ceea ce privește criticile vizând soluția de admitere a cererii de suspendare executare, Înalta Curte reține că sunt, de asemenea, nefondate, din moment ce, așa cum rezultă din considerentele prezentei decizii, actele administrative contestate sunt nelegale în privința dispozițiilor pentru care instanța de fond a dispus suspendarea executării. Aceasta înseamnă că în mod corect prima instanță a apreciat că există un caz bine justificat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Este îndeplinită și cea de-a doua condiție referitoare la iminența producerii unei pagube având în vedere că, într-adevăr, eventuala executare intempestivă a măsurii în discuție poate perturba activitatea intimatei reclamante, dată fiind necesitatea efectuării unor demersuri, inclusiv judiciare, în contradictoriu cu personalul care își desfășoară activitatea în cadrul acestei instituții, în vederea stabilirii răspunderii civile a acestuia și recuperării sumelor aferente perioadei mai 2012 - septembrie 2014.

Cu privire la această condiție, recurenta pârâtă susține că prejudiciul pretins nu privește entitatea verificată, ci terțe persoane, susținere care nu poate fi reținută având în vedere că prejudiciul constă în perturbarea activității entității verificate în condițiile luării unor măsuri pentru a stabili răspunderea ce revine salariaților săi care au primit drepturi salariale necuvenite și pentru a recupera de la