ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4655/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea Deciziei nr. 13/27.12.2016 emisă de pârâtă, precum și suspendarea executării acesteia, în temeiul art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin încheierii din 6 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea de suspendare formulată de reclamanta A. Serv S.A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și, în consecință, a suspendat executarea măsurilor dispuse la pct. II.7 și II.8 din Decizia nr. 13/27.12.2016 emisă de Curtea de Conturi a României, până la soluționarea definitivă a cauzei, respingând, în rest, cererea de suspendare, ca nefondată.

Împotriva încheierii din 6 septembrie 2017 au formulat recurs ambele părți.

3.1. Recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României

Prin recursul său, pârâta Curtea de Conturi a României solicită casarea în parte încheierii menționate, respectiv cu privire la soluția de admitere în parte a cereri de suspendare și, în urma rejudecării acestei cereri, respingerea ei, în tot, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul acestui motiv de casare fiind susținute critici de nelegalitate a încheierii subsumate tezei potrivit căreia prima instanță a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, în raport de prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, în baza cărora s-au dispus măsurile de la pct. II.7 și II.8 din Decizia nr. 13/2016.

Astfel, la o analiză sumară a celor două măsuri nu se poate constata că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea lor, așa cum greșit a apreciat instanța de fond. Motivele de nelegalitate trebuie să apară de la prima vedere. În ceea ce privește termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor, acesta nu poate fi, în niciun caz, motiv de evidentă nelegalitate a actului administrativ, cu atât mai mult cu cât entitatea controlată are posibilitatea de a solicita prelungirea respectivului termen, în temeiul pct. 235 din RODAS.

Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia intră în sarcina conducerii entității auditate în conformitate cu art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992. În baza acestui temei legal, prin măsurile de la pct. II.7 și II.8 s-au stabilit în sarcina conducerii societății obligațiile de extindere a verificărilor, în vederea identificării și a altor cazuri de plăți nelegale și stabilirea întinderii prejudiciului produs precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

În privința măsurii de la pct. II.7, instanța de fond a reținut greșit că ar reprezenta o îndoială serioasă asupra legalității măsurii împrejurarea că există o hotărâre judecătorească definitivă de anulare a unei măsuri anterioare similare, cele două acte ale Curții de Conturi (respectiv decizia supusă controlului judiciar în cauza de față și decizia anulată anterior de o altă instanță judecătorească) sunt distincte și au avut la bază verificarea unor documente diferite.

Constatările valorificate prin măsura dispusă la pct. II.7 se referă la acceptarea la plată de către entitatea controlată a serviciilor de întreținere a culoarelor de siguranță la linii electrice aeriene, fără a avea documente justificative care să certifice respectarea obligațiilor stabilite prin caietele de sarcini și prin contractele încheiate cu subcontractanții.

Prevederile legale încălcate sunt: art. 12 alin. (12) din Legea nr. 123/2012, art. 6, art. 60, art. 62 și art. 63 din C. silvic coroborate cu art. 2 din H.G. nr. 996/2008 și pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În raportul de control s-a consemnat lipsa documentelor care să confirme: obținerea de autorizații de exploatare/înștiințarea ori sesizarea organelor silvice asupra lucrărilor de doborâre a arborilor, a antemăsurătorilor pentru stabilirea necesarului de defrișat, identificarea zonei de execuție a lucrărilor de defrișare, obținerea asistenței tehnice din partea ocoalelor silvice în delimitarea zonelor de defrișat, predarea materialului lemnos obținut din defrișări, circulația și valorificarea materialului lemnos obținut din doborâre.

Având în vedere că aceste lucrări de întreținere a culoarelor de siguranță a liniilor electrice au fost realizate, prin subcontractare, de către terți prestatori, A. S.A. plătind serviciile respective avea obligația să urmărească respectarea condițiilor privind justificarea prestării efective a serviciilor.

Cât privește măsura de la pct. II.8, instanța de fond a apreciat că ar exista o îndoială serioasă asupra legalității măsurii având în vedere susținerea reclamantei privind obținerea de profit din derularea contractelor de leasing operațional și service.

Curtea de Conturi a constatat, în cadrul măsurii menționate, nerespectarea dispozițiilor legale aplicabile societăților pe acțiuni cu capital majoritar de stat, respectiv a art. VI din O.U.G. nr. 55/2010 coroborat cu art. 24 din O.U.G. nr. 34/2009, care interzic începând cu anul 2010 achiziționarea, preluarea în leasing sau închirierea de autoturisme.

Societatea A. S.A. s-a înființat ca filială a B. S.A., potrivit H.G. nr. 74/2005, în scopul asigurării serviciilor de întreținere a rețelelor de distribuție și utilizare a energiei electrice și alte servicii energetice, având ca obiect principal de activitate mentenanța, modernizarea, reabilitarea instalațiilor electrice și echipamentelor energetice precum și efectuarea unor investiții pentru filialele de distribuție a energiei electrice, putând desfășura complementar și alte activități conexe, pentru susținerea obiectului principal de activitate, în conformitate cu legislația în vigoare și cu statutul propriu.

Împrejurarea că societatea a utilizat autovehiculele preluate în leasing pentru închiriere către terți (respectiv către filialele de distribuție/furnizare a energiei electrice) nu justifică angajarea cheltuielilor cu preluarea în leasing a acestor autovehicule întrucât situația constatată nu reprezintă o derogare de la aplicarea prevederilor legale privind măsurile economico-financiare aprobate de Guvernul României prin O.U.G. nr. 55/2010.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, instanța de fond a reținut în mod greșit că este îndeplinită în privința executării celor două măsuri întrucât, din punct de vedere juridic, paguba în sensul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. Or, măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt tocmai de natură a conduce la recuperarea prejudiciului produs în patrimoniul entității controlate. Prin actele Curții de Conturi nu se angajează răspunderea materială a entităților controlate.

3.2. Recursul recurentei-reclamante Societatea A. SA

Prin recursul său, recurenta-reclamantă Societatea A. S.A. solicită casarea în parte a încheierii recurate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de suspendare a executării deciziei în privința măsurilor I.2 și I.6.

Recursul este întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că, în privința celor două măsuri menționate, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 care reglementează cele două condiții necesare pentru a opera suspendarea executării actului administrativ, respectiv existența cazului bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Astfel, instanța de fond nu a avut în vedere că raportul de control fie se întemeiază, în privința celor două măsuri, pe norme legale care nu sunt incidente în activitatea recurentei-reclamante, fie concluzionează în contradicție flagrantă cu rezultatele controalelor anterioare pe aceleași teme sau omite deliberat și cu nonșalanță alte norme legale incidente și care au un impact major asupra constatărilor, ducând la cu totul alte rezultate ale controlului.

Astfel, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, obligația de stabilire a prejudiciului este în sarcina entității auditate, însă din redactarea raportului de control și a deciziei Curții de Conturi rezultă în mod neechivoc că însăși Curtea de Conturi a calculat întinderea prejudiciului, stabilind în sarcina recurentei-reclamante obligația de recuperare a unor sume fixe reprezentând valoarea estimată a abaterilor pretins săvârșite.

De asemenea, Curtea de Conturi a impus recuperarea invocatului prejudiciu fără să ia în calcul respectarea termenului legal de prescripție.

Nu a avut în vedere rezultatele controlului efectuat anterior pentru perioada 2010 - 2013 (consemnate în Raportul de control nr. x/4.10.2013), cu încălcarea reglementărilor proprii, dar și a principiilor securității raporturilor juridice și încrederii legitime. În urma controlului efectuat în anul 2013 nu s-a constatat vreo neregularitate în legătură cu aspectele avute în vedere în cadrul măsurii I.6 privind utilizarea unor fonduri pentru obiective de investiții care nu ar mai fi fost realizate, deși mijloacele fixe apar capitalizate în perioada 2000 - 2011.

Curtea de Conturi nu a justificat necesitatea reverificării unor aspecte deja controlate și a încălcat pct. 42 din Regulamentul propriu, art. 27 din Legea nr. 94/1992 și art. 36 din aceeași lege .

În mai 2017 recurenta-reclamantă a comunicat Curții de Conturi stadiul implementării măsurilor și a solicitat prelungirea termenelor acordate pentru punerea în executare a unor măsuri. Prelungind termenul de realizare a măsurii I.2, Curtea de Conturi recunoaște necesitatea suspendării executării deciziei contestate. De altfel, nici termenul așa cum a fost prelungit nu este suficient pentru aducerea la îndeplinire a măsurii, în raport de complexitatea operațiunilor. Același este cazul măsurii I.6.

Cu privire la măsura I.2, prima instanță ar fi putut stabili aparența de nelegalitate a măsurii având în vedere că societatea recurentă-reclamantă a fost înființată ca filială a A. S.A., preluând terenurile în discuție pe baza unui protocol încheiat la 18.03.2005. A. S.A. s-a obligat ca, ulterior obținerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, să transmită reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilelor aduse ca aport în natură. În consecință, A. S.A., ca acționar unic al societății reclamante, are obligația legală de a efectua demersurile menționate în cadrul măsurii, controlând în mod direct și integral, prin reprezentanți săi, organele de conducere ale societății reclamante. Majorarea capitalului social este atribuția exclusivă a acționarului unic, prin reprezentanții săi în adunarea generală a societății reclamante.

În privința măsurii I.6, Curtea de Conturi a reținut greșit că societății reclamante îi sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, deși s-a dovedit prin adresele ANRMAP emise în 2009 și 2012 că reclamanta nu a deținut niciodată calitatea de autoritate contractantă și nu a derulat achiziții publice în conformitate cu O.U.G. nr. 34/2006. Or, decizia Curții de Conturi reține că reclamata ar fi utilizat fonduri bănești în sumă de 765.921 RON pentru obiective de investiții care nu au fost realizate.

Nici prevederile O.U.G. nr. 119/1999 nu sunt aplicabile pentru că reclamanta nu administrează și nu se finanțează din fonduri publice, ci exclusiv din venituri obținute din propria activitate.

De altfel, o serie de proiecte de investiții menționate de Curtea de Conturi au fost realizate cu forțe proprii, iar nu din fonduri publice.

Această măsură este și imposibil de îndeplinit în contextul internalizării activității de mentenanță/investiții, respectiv al transferului de activități de la B. Serv la operatorii de distribuție.

Cât privește necesitatea prevenirii unei pagube iminente aceleași argumente reținute de prima instanță în cazul măsurilor II.7 și II.8 sunt aplicabile și în cazul măsurilor I.2 și I.6.

Prin întâmpinări, ambele părți au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul declarat de pârâtă se arată că, în mod corect, prin încheierea recurată s-a reținut și motivat că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea măsurilor II.7 și II.8 din decizia Curții de Conturi.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, prima instanță nu a statuat că o măsură dispusă printr-o decizie anterioară reprezintă o dovadă de nelegalitate a actului administrativ atacat, ci că acest aspect creează o îndoială serioasă asupra legalității măsurii II.7 din decizia Curții de Conturi. La o comparare a rapoartelor de control care au stat la baza deciziei atacate și, respectiv, a deciziei anterioare (din care măsura asemănătoare a fost anulată) se observă că s-a constatat în mod identic efectuarea unor plăți pretins nejustificate către firmele subcontractante pentru servicii de întreținere culoare de siguranță a liniilor electrice aeriene, pentru lipsa unor documente justificative, diferind numai perioada. Pe cale de consecință, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din Dosarul nr. x/2014 soluționat definitiv și prin care s-a anulat măsura similară beneficiază de puterea de lucru judecat.

Cu privire la măsura II.8, cazul bine justificat este motivat și pe termenul scurt de aducere la îndeplinire, care echivalează cu instituirea unei răspunderi a reclamantei, independent de culpă. Instanța de fond a reținut corect că reclamanta a înregistrat venituri în urma încheierii contractelor referitoare la autovehiculele preluate în leasing, fapt care face ca pretinsul prejudiciu (invocat prin raportare la costurile contractelor de leasing) să fie inexistent. Încheierea acestor contracte a avut loc în scopul desfășurării activității societății reclamante și în concordanță cu obiectul său de activitate.

Este îndeplinită și condiția necesități prevenirii unei pagube iminente întrucât ambele măsuri presupun efectuarea unor cheltuieli însemnate pentru promovarea și susținerea unor acțiuni judecătorești care s-ar dovedi lipsite de finalitate, în condițiile admiterii acțiunii în anularea deciziei Curții de Conturi.

Prin întâmpinarea recurentei-pârâte Curtea de Conturi se arată că în mod corect instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării măsurilor de la pct. I.2 și I.6 din Decizia nr. 13/27.12.2016 întrucât nu sunt îndeplinite condițiile existenței cazului bine justificat și a necesității prevenirii unei pagube iminente. Neregulile constatate, care au impus măsura de la pct. I.2, se raportează la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 864/1991, art. 4 din Criteriile nr. 2665/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, art. 143 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 577/2002 și art. 6 din Legea contabilități nr. 82/1991. Potrivit acestor prevederi legale, reclamanta avea obligația obținerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate și obligația majorării capitalului social cu valoarea acestor drepturi de proprietate.

Cât privește măsura I.6, constatările au fost în sensul nerealizării unei bune gestiuni financiare, contrar dispozițiilor O.G. nr. 119/1999. Argumentele prezentate de recurenta-reclamantă nu exclud aplicarea măsurii prin care s-a dispus în sarcina conducerii societății obligația de a analiza studiile și proiectele tehnice achiziționate, în vederea identificării și a altor cazuri similare.

De asemenea, nu este întrunită condiția pagubei iminente întrucât măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt tocmai de natură a asigura respectarea legii de către A. S.A.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.

În cadrul Dosarului nr. x/2017, având ca obiect anularea încheierii nr. 11/27.02.2017 și a Deciziei nr. 13/27.12.2016 emise de Curtea de Conturi (în urma controlului asupra modului de administrare a patrimoniului la A. S.A. pentru perioada ianuarie 2013 - iunie 2014), s-a solicitat de către reclamantă suspendarea executării Deciziei nr. 13/27.12.2016.

Instanța de fond, prin încheierea recurată, pronunțată la 6 septembrie 2017, a admis în parte cererea de suspendare, dispunând suspendarea măsurilor de la pct. II.7 și II.8 ale Deciziei nr. 13/2016 și a respins, în rest, cererea, ca nefondată.

Recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi vizează suspendarea parțială a executării Deciziei nr. 13/2016, în vreme ce recursul declarat de reclamanta A. S.A. vizează respingerea cererii de suspendare a executării măsurilor de la pct. I.2 și I.6 din cuprinsul aceleiași decizii.

5.1. Analizând mai întâi recursul declarat de autoritatea pârâtă, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente.

Recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv greșita reținere de către instanța de fond a îndeplinirii condițiilor de suspendare a executării actului administrativ, referitoare la existența cazului bine justificat și a necesității prevenirii unei pagube iminente, în sensul definit în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004.

Cât privește măsura II.7, prima instanță a reținut drept caz bine justificat împrejurarea că măsura a fost dispusă de către Curtea de Conturi pentru motive de fapt și de drept similare cu cele avute în vedere la dispunerea măsurii de la pct. 10 al deciziei Curții de Conturi nr. 32/2013 (care a vizat o perioadă controlată anterioară) și că această măsură anterioară a fost anulată prin Sentința civilă nr. 1306/2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin Decizia nr. 866/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sunt nefondate criticile recurentei prin care se susține inexistența cazului bine justificat, sub motiv că o hotărâre judecătorească pronunțată într-o altă cauză, privitoare la o măsură dispusă printr-o decizie anterioară a Curții de Conturi nu poate reprezenta un indiciu de nelegalitate a deciziei atacate în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că instanța de fond a avut în vedere că, în concret, măsura de la pct. II.7 este similară cu măsura dispusă prin decizia anterioară a Curții de Conturi și că anularea precedentei măsuri pune sub semnul îndoielii legalitatea deciziei atacate în prezenta cauză, care s-a întemeiat pe aceleași considerente.

Astfel, ambele măsuri au avut în vedere acceptarea la plată de către entitatea auditată a unor servicii de întreținere a culoarelor de siguranță a liniilor electrice aeriene, executate de subcontractanți, fără a avea la bază o seamă de documente justificative, cum ar fi: autorizații de executare a lucrărilor de defrișare, dovada asistenței tehnice din partea ocoalelor silvice sau a primăriilor, documente referitoare la circulația și valorificarea materialului lemnos obținut din doborârea arborilor.

În cuprinsul Sentinței nr. 1306/2014 a Curții de Apel București s-a reținut, în esență, că entitatea auditată în mod întemeiat a acceptat la plată contravaloarea lucrărilor de defrișare vegetație pe baza proceselor-verbale de recepție a lucrărilor întocmite de subunitățile beneficiare, care certifică realitatea lucrărilor și predarea către proprietari a lemnului tăiat. De asemenea, a reținut că lipsa unora dintre documentele prevăzute în caietele de sarcini aferente contractelor încheiate cu subcontractorii executanți ai lucrărilor nu poate duce la concluzia neexecutării acestor lucrări.

Rezultă astfel, la o analiză sumară specifică controlului de legalitate care se efectuează în cadrul cererii de suspendare, că deși actele de control sunt diferite și perioadele controlate de asemenea, constatările sunt similare, iar concluziile Curții de Conturi referitoare la încălcarea de către entitatea auditată a cadrului normativ în efectuarea cheltuielilor cu serviciile de întreținere a culoarelor de siguranță a liniilor electrice aeriene suferă de un aparent viciu de legalitate, din perspectiva considerațiilor asupra a ceea ce reprezintă documente justificative care certifică executarea lucrărilor.

Prin urmare, prima instanță a apreciat corect asupra existenței cazului bine justificat.

Aceeași este situația măsurii II.8, în privința căreia prima instanță a reținut că, în mod aparent, obținerea de către reclamantă a unor venituri din închirierea autovehiculelor achiziționate în leasing mai mari decât sumele plătite în temeiul contractelor de leasing operațional și a celor de service aferente pune la îndoială temeinicia constatării autorității de audit referitoare la existența unui prejudiciu care ar trebui identificat și recuperat de către entitatea auditată.

Criticile recurentei trimit la cadrul normativ constatat încălcat prin achiziționarea autovehiculelor în leasing și implică afirmația lipsei de relevanță a argumentelor primei instanțe.

Înalta Curte constată că aspectul reținut prin încheierea recurată reprezintă caz bine justificat întrucât componenta prejudiciului este esențială în dispunerea măsurii prin care se impune entității auditate obligația de a stabili în concret valoarea prejudiciului și de a-l recupera.

Cât privește condiția necesității prevenirii unei pagube iminente, prima instanță în mod fondat a reținut că ar fi îndeplinită, raportat la conținutul concret al măsurilor de la pct. II.7 și II.8 din Decizia nr. 13/2016.

Astfel, în privința măsurii II.7, aceasta se referă la extinderea verificărilor la nivel central și la nivelul sucursalelor, asupra tuturor contractelor de servicii de întreținere a culoarelor de siguranță a liniilor electrice din perioada verificată, la stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a plăților efectuate pentru astfel de servicii acceptate la plată în alte condiții decât cele stabilite prin caietele de sarcini și prin contractele subsecvente și luarea măsurilor de recuperare a acestora. Or, aducerea la îndeplinire a acestei măsuri implică utilizarea de resurse umane și materiale serioase, aspect care intră în noțiunea de pagubă iminentă, care nu ar mai putea fi recuperată.

Aceeași este situația măsurii II.8 care se referă tot la extinderea verificărilor și stabilirea întinderii prejudiciului ca urmare a plăților efectuate în baza contractelor de leasing, precum și recuperarea acestuia.

Pentru toate aceste motive, constatând că nu este incident cazul de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

5.2. Analizând recursul declarat de reclamată împotriva încheierii, Înalta Curte îl constată de asemenea nefondat, pentru următoarele argumente.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a reținut greșit că nu sunt îndeplinite cele două condiții pentru acordarea suspendării, respectiv cazul bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente în privința măsurilor I.2 și I.6.

Prima instanță a respins cererea de suspendare a executării acestor măsuri, reținând că argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată presupun o analiză aprofundată, bazată pe dispozițiile legale incidente și pe probele care se vor administra, astfel încât aparența lor de temeinicie nu poate fi stabilită în baza unei cercetări sumare a cauzei, specifică prezentei proceduri.

Recurenta-reclamantă susține, în privința măsurii I.2, că reprezintă caz bine justificat împrejurarea că operațiunea de majorare a capitalului social imputată a nu fi fost îndeplinită este atribuția exclusivă a acționarului unic al societății reclamante - A. S.A., prin reprezentanții săi în adunarea generală a acționarilor societății reclamante.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu se înscriu în ipoteza cazului bine justificat întrucât, la nivel de aparență a dreptului, mecanismul intern prin care societatea trebuie să pună în aplicare măsura nu poate fonda un invocat viciu de legalitate a măsurii autorității de audit. Prin măsura I.2 s-a dispus extinderea verificărilor asupra tuturor terenurilor pe care le deține reclamanta, primite în administrare de la societatea A. S.A., în vederea identificării atât a celor pentru care deține certificate de atestare a dreptului de proprietate, fără a fi majorat capitalul social cu valoarea terenurilor, cât și a celor pentru care nu deține astfel de certificate, spre a lua măsuri în vederea derulării procedurii de obținere a certificatelor. Însăși măsura de referă la implicarea AGA în stabilirea formei juridice de administrare a terenurilor (aport la capitalul social, concesionare, închiriere sau alte forme) și acționarea de către conducerea societății în sensul celor stabilite prin hotărârea AGA.

Cât privește măsura I.6, recurenta-reclamantă susține că i s-ar fi aplicat de către autoritatea de audit dispoziții legale care nu-i sunt aplicabile și se referă la art. 2 alin. (2) lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv la inexistența obligației societății de a derula achiziții publice, precum și la art. 1 și art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999.

Înalta Curte constată că măsura I.6 se referă la analizarea studiilor și proiectelor tehnice achiziționate în perioade anterioare, aferente unor obiective de investiții care nu au mai fost demarate sau care au fost abandonate, în vederea stabilirii utilității lor, cu consecința includerii în programul de investiții sau a constatării inutilității lor, cu consecința dispunerii măsurilor de stabilire a întinderii prejudiciului adus entității prin achiziționarea lor și de recuperare a acestuia în condițiile legii.

De asemenea, constată că autoritatea de audit și-a menținut măsura, în urma adresării contestației administrative, exclusiv pe temeiul art. 1 și art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999 referitoare la controlul financiar preventiv.

Analizând sumar susținerile conform cărora nu ar fi aplicabile dispozițiile ultim menționate, întrucât recurenta nu administrează și nu se finanțează din fonduri publice, Înalta Curte constată că acestea apar ca nefondate întrucât art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999 se referă nu numai la persoanele care gestionează fonduri publice, cât și la cele care gestionează patrimoniu public, în sensul definit de art. 2 pct. 2 lit. s) din O.U.G. nr. 119/1999, în această ultimă categorie încadrându-se și reclamanta, înființată cu statut de filială și cu capital majoritar deținut de A. S.A.

Pe cale de consecință, în mod corect instanța de fond a stabilit că argumentele recurentei-reclamante referitoare la nelegalitatea deciziei Curții de Conturi în privința celor două măsuri anterior menționate nu îmbracă forma cazului bine justificat, care să permită suspendarea executării actului administrativ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. Serv S.A. și pârâta Curtea de Conturi a României împotriva încheierii din 6 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN