ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2738/2011

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 2684 din data de 20 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de către I.G. și B.M. împotriva Sentinței civile nr. 2497 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că obiectul acțiunii judiciare, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, vizează constatarea refuzului nejustificat al pârâților de soluționare a cererii privind emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire aferent terenurilor arabile, în suprafață de 85 ha și 9,74 ha, ce nu au putut fi restituite în natură, situate pe raza localității Dealu Morii, județul Bacău, precum și obligarea la emiterea titlului de plată pentru suma de 850.000 euro, echivalent în RON, în favoarea reclamantului I.G. și respectiv 97.000 euro, echivalent în RON, în favoarea reclamantei B.M.

Înalta Curte a apreciat că, față de obiectul acțiunii, fundamentarea juridică a soluției de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, este în acord cu probatoriul administrat și cu dispozițiile legale incidente - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente) și H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din actul normativ menționat. A arătat instanța de recurs că în mod corect prima instanță a constatat ca nefiind parcursă prima etapă a procedurii administrative stabilită prin dispozițiile legale incidente și, atâta timp cât dosarul de despăgubire al reclamanților nu a fost transmis de către Comisia Județeană de fond funciar Bacău către Secretariatul Comisiei Centrale, nu se poate reține în sarcina pârâtelor obligația de a emite decizia de acordare a despăgubirilor.

Analizând criticile formulate cu referire la soluționarea, de către prima instanță, a excepțiilor privind inadmisibilitatea acțiunii față de obiectul dedus judecății și a cererii reclamanților de introducere în cauză a pârâtei A.N.R.P., precum și excepția prematurității cererii de chemare în judecată, Înalta Curte a arătat că instanța de fond pus în discuția părților, respectiv s-a pronunțat cu privire la aceste aspecte, prin considerentele prezentate în motivarea soluției pronunțate, constatând, în acest context, ca justificat refuzul intimaților de a soluționa cererea recurenților.

A mai apreciat instanța de control judiciar că în speță nu se poate vorbi despre o încălcare a prevederilor cuprinse în art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, câtă vreme procedura administrativă reglementată în termeni imperativi în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost parcursă în totalitate, iar judecătorul fondului nu putea pronunța o hotărâre prin care să ignore dispoziții legale inderogabile. Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire recurenții I.G. și B.M., solicitând schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii recursului, casarea Sentinței civile nr. 2497 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și obligarea Statului Român prin M.F.P.

să plătească despăgubiri, prin instituțiile sale, în cuantum de 850.000 euro, respectiv 97.400 euro, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 322 pct. 1 și 7 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, revizuenții, făcând istoricul litigiului, au susținut, în esență, că Decizia nr. 2684 din 20 mai 2010 are prevederi contrarii celor stabilite prin Sentința civilă nr. 80 din 08 martie 2006 a Judecătoriei Podu Turcului și dispozițiilor Deciziei civile nr. 921/R/2006 a Tribunalului Bacău, secția civilă. Examinând cu prioritate excepția tardivității, invocată de către instanță din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a respinge cererea de revizuire ca tardivă, pentru considerentele ce urmează.

Art. 322 pct. 1, respectiv pct. 7 prevede că "revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. În cazul când una dintre instanțe este Curtea Supremă de justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță". Potrivit dispozițiilor art. 324 pct. 1 C. proc.

civ., "Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: 1. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și 7 alin. (1), de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2) de la pronunțarea ultimei hotărâri." În speță, hotărârea a cărei revizuire se solicită, și anume Decizia civilă nr. 2684 din data de 20 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 324 pct. 1 teza II, respectiv art. 324 pct. 1 teza III, prin raportare la dispozițiile art. 322 pct. 1, respectiv art. 322 pct. 7 alin. (2). În aceste condiții, termenul în care se poate solicita revizuirea acestei hotărâri, sub sancțiunea decăderii prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., începe a curge de la data pronunțării acesteia, în speță 20 mai 2010. Or, din examinarea înscrisurilor depuse de către revizuenți, Înalta Curte constată că aceștia au solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 2684 din data de 20 mai 2010 la data de 14 martie 2011, în condițiile în care, față de dispozițiile art. 324 pct. 1 teza II C. proc. civ., termenul în care legea procedurală permitea declararea revizuirii, în cauză, s-a împlinit la data de 20 iunie 2010. În cauză nu s-a făcut nici dovada existenței vreuneia din situațiile prevăzute de art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., argumentul revizuenților privind data redactării, respectiv comunicării deciziei contestate fiind lipsit de relevanță, în condițiile în care dispozițiile legale incidente stabilesc, în mod expres și imperativ, condițiile în care poate fi declarată revizuirea.

În aceste condiții, Înalta Curte urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (1) teza I C. proc. civ., cu consecința admiterii excepției și respingerii cererii de revizuire ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de către I.G. și B.M. împotriva Deciziei civile nr. 2684 din data de 20 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca tardivă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2011.