ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 391 din data de 11 septembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Alba în dosarul nr. x/2016, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., căsătorit, studii superioare, economist, loc de muncă SC B. SA Iași, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

S-a constatat că partea civilă C. are calitatea unic asociat al SC D. SRL, fiindu-i atribuite toate proprietățile imobiliare și creanțele deținute de SC D. SRL ca urmare a închiderii procedurii falimentului acestei societăți și radierea din registrul comerțului, prin Sentința civilă nr. 549/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2011.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 19, art. 20 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357, și art. 1381 din C. civ., a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă C., și a obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.595.000 RON, reprezentând daune materiale produse prin săvârșirea infracțiunii care face obiectul prezentului dosar, precum și a sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale produse prin săvârșirea infracțiunii care face obiectul prezentului dosar.

În baza art. 398 din C. proc. pen., raportat la art. 272 și art. 276 alin. (1) din C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată cererea părții civile C. de obligare a inculpatului la plata sumei de 33.400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare suportate de parte.

În baza art. 398 din C. proc. pen., raportat la art. 272 și art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat inculpatul A. la plata către stat a sumei de 1.400 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 700 de RON cheltuieli din cursul urmăririi penale și 700 de RON din cursul camerei preliminare și judecății.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 249 din C. proc. pen., a menținut sechestrul asigurător dispus asupra următoarelor bunuri, deținute în coproprietate de inculpatul A. și soția acestuia E.:

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x1 a localității București, nr. cadastral x1;

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x2 a localității București, nr. cadastral x2;

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x3 a localității București, nr. cadastral x3;

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x4 a localității București, nr. cadastral x4;

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x5 a localității București, nr. cadastral x5;

Prin Încheierea penală nr. 711/2017 din data de 7 decembrie 2017, pronunțată în dosar nr. x/2016, definitivă prin respingerea contestației prin Decizia penală nr. 29/2018 pronunțată în data de 25 ianuarie 2018, până la concurența sumei de 2.596.400 RON (2.595.000 RON reprezentând daune materiale produse prin săvârșirea infracțiunii care face obiectul prezentului dosar + 1.400 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat).

Împotriva Sentinței penale nr. 391 din 11 septembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în dosarul penal nr. x/2016 a formulat apel inculpatul A..

II. Prin Decizia penală nr. 121 din 13 februarie 2019, a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, dată în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de partea civilă C..

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 391 din 11 septembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în dosarul penal nr. x/2016.

A fost desființată sentința penală atacată sub aspectul soluționării laturii penale și al laturii civile a cauzei și, rejudecând cauza în aceste limite:

A fost admisă excepția prescripției răspunderii penale a infracțiunii deduse judecății, invocată din oficiu.

În baza art. 18 din C. proc. pen. s-a luat act că inculpatul A. nu a solicitat continuarea procesului penal.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen. raportat la art. 155 alin. (1) și alin. (4) din Noul C. pen. cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., a fost încetat procesul penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și alin. (2) din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă C..

În baza ar. 397 alin. (5) din C. proc. pen. a fost menținută măsura asigurătorie a sechestrului instituită asupra bunurilor inculpatului A. și soția acestuia E. prin Încheierea penală nr. 711/2017 din data de 7 decembrie 2017, pronunțată în dosar nr. x/2016 de Judecătoria Alba Iulia, definitivă prin respingerea contestației prin Decizia penală nr. 29/2018 pronunțată în data de 25 ianuarie 2018 de Tribunalul Alba, măsură care încetează de drept dacă persoana vătămată C., nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la pronunțarea prezentei decizii.

Au fost menținute în rest celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

În acest sens, au fost reținute următoarele:

La termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2019 Curtea, din oficiu, a supus dezbaterii contradictorii cu toți participanții la procesul penal având în vedere încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu și prin hotărârea instanței de fond, respectiv infracțiunea de înșelăciune în formă simplă prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen., raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 prin care s-a statuat cu privire la soluția legislativă prevăzută în cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. proc. pen., având în vedere limitele de pedeapsă ale infracțiunii și termenul general de prescripție de 5 ani raportat chiar în cazul existenței unui act de întrerupere a termenului de prescripție la Ordonanța din 17 februarie 2015 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, excepția prescripției răspunderii penale.

La același termen de judecată inculpatul A. asistat de apărător ales cu delegație depusă la dosar, interpelat expres în conformitate cu dispozițiile art. 18 din C. proc. pen. a învederat că nu solicită continuarea procesului penal, motiv pentru care Curtea după ascultarea concluziilor părților a rămas în pronunțare pe excepția invocată.

La data de 8 februarie 2019 prin Serviciul registratură a instanței, partea civilă C. a depus la dosar concluzii scrise, ocazie cu care a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

În motivarea cererii de repunere a cauzei pe rol, partea civilă a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 395 alin. (1) din C. proc. pen. este necesară repunerea cauzei pe rol pentru lămurirea cauzei de către reprezentantul Ministerului Public a următorului aspect cu privire la actul de sesizare a instanței de fond și anume: dacă în cuprinsul rechizitoriului emis în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia s-a strecurat o eroare materială cu privire la data emiterii acestuia, iar în caz afirmativ să se indice care este data corectă a emiterii actului de sesizare a instanței.

Analizând cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de partea civilă C., Curtea a apreciat-o, ca fiind neîntemeiată.

Analizând cu prioritate excepția prescripției răspunderii penale a faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, respectiv - sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și alin. (2) din Noul C. pen. cu referire la art. 5 din Noul C. pen., Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru următoarele considerente:

Având în vedere excepția supusă dezbaterii contradictorii cu toți participanții la procesul penal la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2019, precum și manifestarea de voință a inculpatului A. prezent personal și asistat de apărător ales interpelat expres în conformitate cu dispozițiile art. 18 din C. proc. pen. de a nu solicita continuarea procesului penal, aspect menționat în încheierea de la data respectivă, în atare situație fiind necesară evitarea oricărei referire la vinovăția inculpatului (cu excepția cazului în care ar fi solicitat continuarea procesului penal), instanța nu a analizat materialul probator administrat în cauză în vederea stabilirii întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, și a făcut doar o expunere succintă a stării de fapt, așa cum a fost reținută în actul de sesizare emis de Parchetul de le lângă Judecătoria Alba Iulia și încadrarea juridică dacă faptei.

În acest sens, a constatat că, în sarcina inculpatului A. s-a reținut, în esență, în fapt, în actul de sesizare că în calitate de acționar, "conducător firmă mică - Patron (Girant) în afaceri, intermedieri și alte servicii comerciale" și împuternicit al SC B. SA, în perioada 26 ianuarie 2009 - 11 ianuarie 2015 a indus și menținut în eroare partea civilă C., în calitate de reprezentant, la vremea respectivă, a SC D. SRL în scopul de a o determina să încheie un contract de cesiune, urmată de emiterea unor instrumente de plată pentru achitarea unei părți a prețului cesiunii care nu puteau produce efecte juridice și care au fost ulterior refuzate la plată de instituția bancară, precum și de convingerea părții civile să radieze notarea contractului de cesiune din cuprinsul cărții funciare a unui teren în suprafață de 50.000 m

2

, totul în scopul de a nu achita prețul la care s-a obligat prin contractul de cesiune, provocându-i, în acest mod, persoanei vătămate un prejudiciu de 2.595.000 de RON, faptă încadrată juridic în infracțiunea de înșelăciune, prev. și ped. de art. 244 alin. (1) și (2) din Noul C. pen.

Infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și alin. (2) din Noul C. pen. se pedepsește cu închisoarea de la 1 an la 5 ani.

Raportat la aceste limite, termenul de prescripție general al răspunderii penale este de 5 ani potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen.

Potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen.:

"Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură", iar potrivit art. 155 alin. (4) din C. pen. "termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni".

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a statuat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Analizând actele procesuale de la dosar, în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de numitul A. prin Ordonanța nr. 4935/P/2014 din data de 17 februarie 2015 dobândind calitatea de suspect cu toate drepturile procesuale, calitate care i-a fost adusă la cunoștință cu drepturile aferente la data de 23 martie 2015 conform procesului-verbal întocmit la aceeași dată și semnat de inculpat . Prin urmare data în raport cu care se apreciază că inculpatul din prezenta cauză a avut cunoștință de derularea procedurilor organelor de urmărire penală și că față de el se fac cercetări sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni este data de 23 martie 2015.

Având în vedere situația de fapt reținută în sarcina inculpatului încadrată în infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și alin. (2) din C. pen., Curtea a reținut că, în speță, data săvârșirii infracțiunii de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este data la care se reține că ar fi apărut prima pagubă, respectiv data de 26 ianuarie 2009 reprezentând data încheierii contractului de cesiune nr. x dintre părți SC D. SRL și SC B. SA.

În același sens, prin Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție (Complet RIL) s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar Înalta Curte a stabilit în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 174 din C. pen., cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. pen. că, prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.

În atare situație, văzând că fapta de înșelăciune reținută în actul de sesizare ca fiind săvârșită în data de 26.01.2009 raportat la Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție (Complet RIL) antemenționată, ținând cont și de Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională, reținând limitele de pedeapsă ale infracțiunii (de la 1 an la 5 ani închisoare) și termenele de prescripție (5 ani termenul general conform art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen.), a reținut încadrarea juridică dată faptei prev. de art. 244 alin. (1) și alin. (2) din Noul C. pen., sens în care va constata că termenul de prescripție general al răspunderii penale pentru această faptă s-a împlinit în data de 26.01.2014, anterior momentului dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale prin Ordonanța nr. 4935/P/2014 din data de 17 februarie 2015, când A. a dobândit calitatea de suspect și a aducerii la cunoștință a acestei calități cu toate drepturile procesuale prin procesul-verbal semnat de inculpat din data de 23 martie 2015, în atare condiții nemaiavând aplicabilitate dispozițiile art. 155 alin. (4) din C. pen. referitoarea la termenul de prescripție special ce trebuie interpretat sistematic în acord cu disp. art. 155 alin. (1) din C. pen.

În consecință, constatând împlinirea termenului de prescripție general pentru fapta reținută în sarcina inculpatului A., astfel cum s-a arătat în paragrafele precedente, raportat la soluția ce urmează a se pronunța în cauză privind infracțiunea dedusă judecății, Curtea a reținut că potrivit art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. instanța pronunță încetarea procesului penal în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. Art. 16 alin. (1) lit. f) prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit [...] prescripția. De asemenea, instanța are în vedere și dispozițiile art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. potrivit cărora în cursul judecății, acțiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de [...] încetare a procesului penal.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, a reținut următoarele:

În fața instanței de fond, persoana vătămată C. s-a constituit parte civilă în cauză împotriva inculpatului A. după cum urmează: cu suma de 2.600.000 RON, reprezentând daune materiale produse prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune de către inculpatul A. și cu suma de 1.000.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând daune morale, constând în prejudiciul moral cauzat, stresul și surescitarea la care a fost supusă datorită infracțiunii săvârșite de inculpatul A., fiind nevoită să vândă casa fiicei sale din mun. Alba Iulia, casa sa din Teleac și trei loturi de teren la Mamaia, a câte 500 m

2

fiecare.

Față de aceasta și soluția pronunțată pe latura penală a cauzei Curtea a menționat că nu omite prevederile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. conform cărora "în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f) cu excepția prescripției, i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă", însă în aplicarea soluției de față privind latura civilă a cauzei reține următoarele particularități, date pe de o parte de specificul infracțiunii, iar pe de altă parte de elementele de natură procedurală intervenite în cauză:

Articolul sus-enunțat, s-a apreciat că trebuie interpret sistematic cu dispozițiile art. 396 alin. (7) și alin. (8) din C. proc. pen., respectiv ipoteza în care inculpatul solicită continuarea procesului penal în conformitate cu dispozițiile art. 18 din C. proc. pen. iar ca urmare a continuării procesului penal dacă instanța constată incidența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen. pronunță achitarea, iar dacă nu constată incidența vreunuia dintre aceste cazuri pronunță încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale-singura împrejurare în care procedează și asupra stabilirii vinovăției sau nevinovăției persoanei trimise în judecată.

De asemenea, în legătură directă cu aceste dispoziții sunt și prevederile art. 28 din C. proc. pen., conform cărora instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În cauza de față la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2019 instanța din oficiu a supus dezbaterii contradictorii cu toți participanții la procesul penal excepția prescripției răspunderii penale a faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, ocazie cu care acesta a menționat expres că nu solicită continuarea procesului penal, împrejurare ce a determinat Curtea, având în vedere soluția de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale și manifestarea de voință a inculpatului de a nu se continua procesul, de nu putea face o analiză asupra vinovăției sau nevinovăției acestuia, respectiv asupra întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, după cum nu ar putea pronunța o altă soluție în caz de constatare a intervenirii prescripției răspunderii penale, apreciind necesară însă o antamare a situației de fapt din perspectiva faptului dacă fapta este prevăzută de legea penală.

Aceasta deoarece în acord cu instanța de fond raportat la dispozițiile art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. ce prevede că repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile, a constatat aplicabilitatea următoarelor dispoziții legale în soluționarea laturii civile în cauză, respectiv:

Art. 1357 alin. (1) din C. civ. ce prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare.

Reglementând răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, din textul legal de mai sus, este unanim acceptat că se desprind, ca și condiții ale angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, următoarele: a) existența unei fapte ilicite, b) săvârșite cu vinovăție, c) care să fi provocat părții civile un prejudiciu, d) între faptă și prejudiciu existând o legătură de cauzalitate.

Condițiile exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal sunt: a) infracțiunea să fi produs prejudiciul; b) între infracțiunea săvârșită și prejudiciul reclamat să existe un raport de cauzalitate; c) prejudiciul trebuie să fie cert; d) prejudiciul să nu fi fost reparat; și e) să existe manifestarea de voință a celui vătămat de a fi despăgubit.

Încălcarea unei norme penale este cea care poate să genereze nașterea a două acțiuni în procesul penal, respectiv: acțiunea penală și acțiunea civilă; acțiunea civilă în procesul penal are un caracter accesoriu acțiunii penale, trebuind să aibă izvorul în același fapt material, ca și acțiunea penală, fapt material care trebuie să constituie o infracțiune.

În consecință, pe de o parte pentru soluționarea laturii civile a cauzei având în vedere infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată ce prezintă anumite particularități inclusiv sub aspectul stabilirii unui prejudiciu dar obținut în mod injust pentru a antama o răspundere civilă delictuală și pretențiile civile solicitate de partea civilă ca urmare a presupusei fapte prevăzute de legea penală Curtea a arătat că, deosebit de importante, sunt analizarea elementelor ce țin de stabilirea unui prejudiciu, caracterizarea poziției făptuitorului față de rezultat (prejudiciul produs) și implicit stabilirea formei de vinovăție, precum și împrejurările în care sa produs manifestarea sa de voință de a încheia contractul de cesiune cu partea civilă în calitate de reprezentați ai societăților SC D. și SC B. SRL, importanța interesului avut de inculpat la data încheierii contractului (simpla obținere de profit firească în derularea operațiunilor comerciale sau intenția de a obține un folos material injust), faptul dacă inculpatul a asigurat partea civilă la data încheierii contractului și ulterior că va fi în măsură să execute obligațiile contractuale, dar pe parcurs s-a aflat în imposibilitate, din cauza dificultăților financiare ori alte dificultăți de ordin obiectiv, elementele de inducere în eroare efectiv-ceea ce presupune o analiză a materialului probator și implicit stabilirea vinovăției sau nevinovăției inculpatului ori stabilirea unei fapte ilicite, respectiv dacă fapta este prevăzută de legea penală.

Astfel, după redarea istoricului faptelor, pentru soluționarea acțiunii civile ar urma analiza elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, care este obligatorie întrucât neanalizarea acestor condiții duce la arbitrariu și la imposibilitatea cunoașterii de către partea obligată la despăgubiri civile, a motivelor avute în vedere la soluționarea acțiunii civile.

În atare situație, evitând dezbaterea unor chestiuni ce pot ține de stabilirea vinovăției inculpatului, dat fiind solicitarea acestuia de a nu continua procesul penal, dar apreciind necesar analiza asupra faptei sub aspectul încadrării juridice, Curtea, în argumentarea nesoluționării acțiunii civile în prezenta cauză, a menționat că legea civilă și cu atât mai puțin în legea penală încheierea unui contract de cesiune de genul celui convenit de părți în calitate de reprezentanți ai unor societăți, semnat și însușit de ambele părți, prin care stabilesc de comun acord obiectul, prețul, condițiile, termenele de executare, clauze privind executarea/neexecutarea nu era și nu este interzisă de legea penală, astfel că nu este posibilă deturnarea legii penale de la scopul legitim stabilit de art. 1 din C. pen., în scopul satisfacerii intereselor materiale imediate ale unei persoane care se pretinde în mod nereal a fi victima unei induceri în eroare, cu consecința tragerii la răspundere a inculpatului pentru o faptă care în mod evident nu este prevăzută de legea penală, neputându-se stabili ca atare nici săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, ori obținerea unui folos material în mod injust.

Pe de altă parte, o eventuală inducere în eroare trebuie să existe la data încheierii primului act ce se presupune că a creat paguba în mod injust, în speță contractul de cesiune din data de 26 ianuarie 2009 între momentul negocierilor și momentul încheierii contractului ce trebuie să fi fost determinantă, iar aceasta trebuie să se refere la fapte, adică împrejurări, stări sau situații din trecut sau prezent care nu sunt concretizate din cuprinsul materialului probator în ce au constat efectiv. Nu îndeplinesc aceste condiții prezentarea unor situații faptice privitoare la eventualele elemente din viitor asupra cărora nici inculpatul, nici partea civilă nu au avut vreun control. Un element din viitor poate fi mijloc de inducere în eroare dacă acesta poate fi verificat dintr-o perspectivă obiectivă în momentul în care inculpatul face afirmația respectivă. A considerat că în momentul încheierii contractului de cesiune inculpatul a acționat atunci, la acel moment cu scopul evident de a nu achita suma de bani în condițiile stipulate în contract, este o situație ce nu poate fi reținută în sarcina acestuia, avându-se în vedere dacă nu lipsa de suport probatoriu-o lipsă evidentă, cel puțin dubiul realmente asupra existenței sau inexistenței acestei intenții calificate în momentul încheierii și executării convenției, ce rezultă cu prisosință și de necontestat în această cauză și profită inculpatului.

Aspectele deduse din materialul probator până la acest moment procesual creează astfel dubii puternice în ceea ce privește existența unei fapte ilicite prevăzute de legea penală care trebuie să caracterizeze latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii de înșelăciune și respectiv existența unei fapte ilicite producătoare de prejudiciu, dar și răspunderea civilă delictuală.

Faptul că o persoană nu și-a executat o obligație asumată în cadrul unei convenții civile/comerciale obligație pe care a recunoscut-o ulterior, prin emiterea de bilete la ordin, încheierea unor alte acte adiționale prin care s-a prelungit termenul de plată stabilit inițial, nu se poate încadra formal în vreo faptă prevăzută de legea penală, după cum nu se poate încadra nici împrejurarea că a dat asigurări părții civile că va face învestiții imobiliare ce îi va aduce profituri și astfel va avea disponibil să achite creanța, ceea ce nu s-a întâmplat, neputând aprecia la un minim de verificare că s-ar fi săvârșit vreo faptă de natură penală, ci cel mult o încălcare a obligațiilor civile asumate conform convenției dintre părți.

Aceasta pentru că nu poate fi vorba de procedură de executare a unui contract care a fost indusă sau menținută în eroare prin mijloace dolosive - nefiind nici o dovadă în acest sens - ale părții care s-a angajat să execute acest contract, aceasta nemaiexecutându-l, nu uzitând de mijloace frauduloase, ci din imposibilitatea realizării unor venituri curente în achitarea debitului. Mai mult, sub acest aspect al executării contractului se poate aprecia că în cauză poate fi reținută eventualitatea existenței unui litigiu civil, și nu existența unei fapte penale.

În mod evident raportul juridic născut între cele două societăți prin încheierea Contractului de cesiune de creanța nr. x, respectiv D. SRL, în calitate de cedent și B. SA, în calitate de cesionar, este unul de natura civilă, obligația de plată născută prin acest contract în sarcina cesionarului fiind o obligație afectată de modalități, respectiv de o condiție suspensivă (vânzarea unui teren până la termenul convenit de către părți, de comun acord, în cuprinsul contractului și a actelor adiționale ulterior încheiate).

Totodată, Curtea a reținut că partea civilă C., a derulat o procedură de recuperare a acelorași pretenții solicitate și în cursul prezentului proces penal, respectiv cu privire la suma de 2.595.000 RON, prin Încheierea nr. 167/2011 din data de 4 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2011 (format vechi 305/2011) s-a admis cererea SC. D. SA privind deschiderea procedurii insolvenței, iar prin Sentința civilă nr. 1567 din data de 31 octombrie 2012 s-a dispus intrarea în faliment a SC D. SRL și s-a desemnat în calitate de lichidator judiciar provizoriu F.. Totodată, la dosarul cauzei a fost depusă și cererea părții civile C., prin care solicita judecătorului sindic, în dosarul nr. x/2011 închiderea procedurii falimentului și atribuirea tuturor bunurilor rămase nelichidate către asociatul unic al SC D. SRL, C., precum și cererea F. Iași, în calitate de lichidator judiciar al SC D. SRL, prin care solicita, odată cu depunerea raportului final privind procedura falimentului SC D. SRL și atribuirea creanței în cuantum de 2.595.000 RON deținută împotriva SC B. SA, asociatului unic al SC D. SRL, ca sumă cuvenită în temeiul dispozițiilor art. 133 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, înlocuind astfel creditoarea SC D. SRL prin F., din tabelul de creanțe în dosarul x/2011 (nr. vechi 311/2011) aflat pe rolul Tribunalului Iași, Judecătorul Sindic. Substituirea în drepturi a părții civile C., în ceea ce privește creanța pe care SC D. SRL o avea asupra SC G. SA la momentul închiderii procedurii falimentului a SC D. SRL a menționată și de către martora H., în fața instanței de judecată, care a precizat că "având în vedere că și D. a intrat în insolvență, s-a făcut subrogarea în drepturi, iar în acest moment C. este înscrisă pe tabelul de creanțe" .

La dosar a fost depusă și corespondența trimisă de martora H., avocat în cadrul SC B. SA prin care aducea la cunoștința organelor de urmărire penală că creditoarea SC D. SRL va fi înlocuită de partea civilă C. în tabelul de creanțe al SC B. SA ca urmare a solicitării închiderii procedurii falimentului și atribuirea asociatului unic C. a creanței asupra SC B. SA, fiind depus la dosarul nr. x/2011 aflat pe rolul Tribunalului Iași raportul final privind procedura falimentului SC D. SRL. Partea civilă C. are calitatea unic asociat al SC D. SRL, fiindu-i atribuite toate proprietățile imobiliare și creanțele deținute de SC D. SRL ca urmare a închiderii procedurii falimentului acestei societăți și radierea din registrul comerțului, prin Sentința civilă nr. 549/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2011.

De asemenea, a constatat că procedura de faliment a debitoarei SC B. SA este în derulare, dosarul fiind înregistrat sub număr x/2011, pe rolul Tribunalului Iași (conform verificărilor efectuate pe portalul instanței - Tribunalul Iași) pentru continuare procedura.

Prin urmare, în atare situație prejudiciul apare deopotrivă ca fiind incert, adică existența lui este nesigură, îndoielnică și nu poate fi evaluat în prezenta cauză întrucât nu se poate cunoaște nici existenta acestuia, dar cu atât mai mult, nu se cunoaște întinderea acestuia, în condițiile în care dosarul de faliment nu este soluționat definitiv.

Ca atare, Curtea a reținut că la baza pretențiilor formulate de partea civilă în prezenta cauză stau contractele/convențiile încheiate, în privința despăgubirilor cu titlu de daune materiale titularul dreptului-având deja titlu executoriu care poate fi pus în executare, derulând în paralel cu soluționarea procesului penal o procedură de recuperare a pretențiilor civile solicitate și prin prezenta, iar cu referire la daunele morale solicitate din materialul probator administrat nu se poate desprinde concluzia săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală generatoare de prejudiciu - situație în care apare necesitatea de a lăsa nesoluționată acțiunea civilă, o eventuală pronunțare pe fond dat fiind caracterul definitiv al deciziei penale ar dobândi autoritate de lucru judecat, fie o îmbogățire fără justă cauză în favoarea părții civile, întrucât aceasta ar beneficia de două titluri executorii pentru aceeași creanță, ce deriva din același raport juridic, partea urmând a-și valorifica drepturile patrimoniale în fața instanței civile.

Pe de altă parte pretențiile civile solicitate sunt consecința unor raporturi comerciale între societățile administrate de inculpat și partea civilă potrivit contractelor și convențiilor care au existat între acestea. Aceste raporturi nu pot face obiectul delegării instanței penale, partea civilă nu poate fi favorizată în fața altor eventuali creditori înscriși la masa credală în condițiile în care nu s-a constatat existența unei infracțiuni, ori a unei fapte ilicite.

Prin urmare, deși în imposibilitate, ca urmare a manifestării intenției inculpatului de a nu se mai continua procesul penal, de a da aplicabilitate privind latura penală atunci când fapta nu este prevăzută de legea penală, caz care s-ar încadra în cel prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. și care conform dispozițiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. ar fi impus lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile tocmai ca urmare a voinței legiuitorului că în atare situație pretențiile părții civile presupun o analiză de o instanță specializată a unor elemente inerente instituției de drept civil, Curtea reținând în limita analizei efectuate asupra materialului probator că fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, va lăsa nesoluționată acțiunea civilă.

Curtea a reținut că este adevărat că legiuitorul a prevăzut că în caz de prescripție a răspunderii penale acțiunea civilă în procesul penal se soluționează, însă în situația în care pentru rezolvarea acțiunii civile este necesar antamarea unor elemente ce țin de elementele constitutive ale infracțiunii inclusiv a formei de vinovăției și se constată că fapta nu este prevăzută de legea penală ce ar fi atras o sancțiune mai favorabilă în caz de solicitare a inculpatului de continuare a procesului penal, situație în care ar fi lăsat nesoluționată acțiunea civilă tocmai pentru că legiuitorul a prevăzut expres că drepturile persoanei vătămate ar trebui analizate de o instanță specializată în materie civilă, a apreciat că în atare situație nu se poate lăsa la latitudinea inculpatului alegerea instanței care urmează să soluționeze acțiunea civilă la simpla manifestare de voință, că nu solicită continuarea procesului penal, pronunțarea unei soluții de încetare ca urmare a intervenirii prescripției, în condițiile în care cu ocazia antamării probelor sub aspectul condițiilor pentru existența răspunderii civile delictuale se constată că fapta pentru care nu a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală, nu este o faptă ilicită, motiv pentru care în respectarea drepturilor depline a părții civile și a liberului acces la o instanță specializată asimilând cu cazul prevăzut de art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la situația în care se constată că fapta nu este prevăzută de legea penală a procedat ca atare. Aceasta deoarece, așa cum s-a arătat mai sus textul ar trebui interpretat sistematic cu dispozițiile art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. care prevăd ipoteza în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal.

Împotriva Deciziei penale nr. 121 din 13 februarie 2019, a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, dată în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs în casație partea civilă C., la data de 21 februarie 2019.

Prin încheierea din 25 aprilie 2019 s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de partea civilă C. împotriva Deciziei penale nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și s-a trimis cauza pentru judecarea recursului în casație la completul C9, în compunere de trei judecători.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește cerințele de formă prevăzute de lege, în sensul că a fost formulat în scris, în cuprinsul acesteia fiind menționate numele, prenumele recurentei, adresa acesteia, hotărârea care se atacă, Decizia penală nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, dată în dosarul nr. x/2016, motivele recursului în casație, se indică cazul de casare pe care se întemeiază cererea, precum și semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. rezultă din indicarea temeiului de drept pe care se întemeiază recursul în casație, respectiv dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv faptul că, în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție în ceea ce îl privește pe inculpatul A., lăsând nesoluționată latura civilă a cauzei.

S-a reținut că, în motivarea recursului în casație s-a invocat cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv faptul că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal.

În susținerea cererii de recurs în casație formulată recurenta a criticat decizia atacată, atât pe latură penală, cât și pe latură civilă.

În esență, recurenta parte civilă a menționat că, în mod greșit instanța de apel a încetat procesul penal conf. art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen. raportat la art. 155 alin. (1) și alin. (4) din Noul C. pen. cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și alin. (2) din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

De asemenea, tot în mod greșit instanța de apel a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă C..

Astfel, în cuprinsul motivelor de recurs s-a menționat că, în fapt, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, s-a reținut, în esență, că începând cu luna ianuarie 2009 până în prezent, inculpatul A. în calitate de reprezentant al SC B. SA, a indus și menținut în eroare pe C., reprezentantă a SC D. SRL, prin promisiuni repetate de executare a obligațiilor convenționale, inițial în scopul de a o determina să încheie un contract de cesiune, iar ulterior în vederea neachitării prețului cesiunii și în vederea evitării unei executări silite, cauzându-i în acest mod un prejudiciu de 2.600.000 de RON.

S-a arătat, că în cauză, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia s-a reținut că "începând cu luna ianuarie 2009 până în prezent, inculpatul A., în calitate de reprezentant al SC B. SA, a indus și menținut în eroare pe C., reprezentanta SC D. SRL, prin promisiuni repetate de executare a obligațiilor convenționale, inițial cu scopul de a o determina pe aceasta să încheie un contract de cesiune, iar ulterior în vederea neachitării prețului cesiunii și în vederea evitării unei executări silite, cauzându-i în acest mod un prejudiciu de 2.600.000 RON". Se arată că "activitatea de inducere în eroare s-a materializat, în primul rând, prin determinarea persoanei vătămate să încheie contractul de cesiune de creanță nr. x din 26 ianuarie 2009". La data de 16 ianuarie 2010 inculpatul i-a remis persoanei vătămate un bilet la ordin pentru suma de 300.000 RON. Ulterior "inculpatul a persistat în activitatea de inducere în eroare a persoanei vătămate prin aceea că la data de 17 decembrie 2010 acesta i-a remis încă două bilete la ordin scadente, ambele, la data de 28 ianuarie 2011, iar la data de 26 ianuarie 2011 un al treilea bilet la ordin scadent pentru data de 26 februarie 2011, toate fiind refuzate la plată pentru același motiv ca și cel emis la data de 16 ianuarie 2010" - lipsa calității de persoană împuternicită de către societate a inculpatului.

În aceste condiții, recurenta parte civilă a considerat că activitatea infracțională a inculpatului s-a desfășurat în timp, încheindu-se la momentul ultimei acțiuni întreprinse de inculpat pentru menținerea în eroare a acesteia, și anume 26 ianuarie 2011. A apreciat că numai de la această dată poate curge termenul de prescripție a răspunderii penale.

A concluzionat, în sensul că, în mod evident, cât timp activitatea infracțională a inculpatului s-a desfășurat în timp, acesta comițând acte de menținere în eroare a recurentei până inclusiv în luna ianuarie a anului 2011, acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție - 26 ianuarie 2011, data emiterii de către inculpat a biletului la ordin.

Or, în caz contrar, dacă s-ar lua în considerare data de 26 ianuarie 2009 (când a avut loc încheierea contractului de cesiune) ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție, s-ar acorda inculpatului, care și-a continuat ulterior activitatea infracțională, un beneficiu pe care legiuitorul nu a intenționat să îl acorde.

Cu privire la latura civilă a cauzei, recurenta a menționat că instanța de apel a lăsat, în mod greșit, nesoluționată acțiunea civilă exercitată în cauză, dând aplicabilitate dispozițiilor art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., în contextual în care dispozițiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. prevăd următoarele:, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepția prescripției, i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă."

Așadar, instanța de apel a omis să dea aplicabilitate dispozițiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. ce reglementează cazurile în care instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, cu excepția prescripției răspunderii penale caz în care instanța trebuie să soluționeze latura civilă a cauzei penale, și a dispus lăsarea acțiunii civile nesoluționată.

Astfel s-a arătat că în contextul în care, o instanță de apel dispune încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., aceasta nu are posibilitate legală să lase nesoluționată acțiunea civilă deoarece există reglementată o normă procedurală ce prevede cu titlu expres cazurile în care se poate dispune o asemenea soluție, iar printre aceste cazuri nu este prevăzută și prescripția răspunderii penale. Mai mult decât atât, "sintagma cu excepția prescripției" din cuprinsul art. 25 din C. proc. pen., exclude această oportunitate pentru instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unei cauze în care există constituire de parte civilă.

Cu toate că, raportat la motivele mai sus expuse, instanța de apel a soluționat greșit și latura penală a cauzei prin reținerea prescripției răspunderii penale drept cauză de stingere a acțiunii penale, aceasta avea obligația procedural pozitivă de a soluționa latura civilă a cauzei conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Examinând, pe fond, recursul în casație declarat de partea civilă C. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care procurorul și părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor în art. 438 din C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În cauză, se constată că, prin cererea de recurs în casație formulată de partea civilă C. s-a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a încetat procesul penal conf. art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen. raportat la art. 155 alin. (1) și alin. (4) din Noul C. pen. cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și alin. (2) din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. De asemenea, s-a menționat că, în mod greșit, instanța de apel a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă C..

S-a arătat că, în cauză, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia s-a reținut că "începând cu luna ianuarie 2009 până în prezent, inculpatul A., în calitate de reprezentant al SC B. SA, a indus și menținut în eroare pe C., reprezentanta SC D. SRL, prin promisiuni repetate de executare a obligațiilor convenționale, inițial cu scopul de a o determina pe aceasta să încheie un contract de cesiune, iar ulterior în vederea neachitării prețului cesiunii și în vederea evitării unei executări silite, cauzându-i în acest mod un prejudiciu de 2.600.000 RON". Se arată că "activitatea de inducere în eroare s-a materializat, în primul rând, prin determinarea persoanei vătămate să încheie contractul de cesiune de creanță nr. x din 26 ianuarie 2009". La data de 16 ianuarie 2010 inculpatul i-a remis persoanei vătămate un bilet la ordin pentru suma de 300.000 RON. Ulterior "inculpatul a persistat în activitatea de inducere în eroare a persoanei vătămate prin aceea că la data de 17 decembrie 2010 acesta i-a remis încă două bilete la ordin scadente, ambele, la data de 28 ianuarie 2011, iar la data de 26 ianuarie 2011 un al treilea bilet la ordin scadent pentru data de 26 februarie 2011, toate fiind refuzate la plată pentru același motiv ca și cel emis la data de 16 ianuarie 2010" - lipsa calității de persoană împuternicită de către societate a inculpatului.

În aceste condiții, recurenta parte civilă a considerat că activitatea infracțională a inculpatului s-a desfășurat în timp, încheindu-se la momentul ultimei acțiuni întreprinse de inculpat pentru menținerea în eroare a acesteia, și anume 26 ianuarie 2011. A apreciat că numai de la această dată poate curge termenul de prescripție a răspunderii penale.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal.

Înalta Curte reține că, prin prisma cazului de recurs în casație, reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

Din punctul de vedere al naturii sale juridice, prescripția răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale și, prin urmare, a acțiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată și justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societății de tragere la răspundere penală.

Prin Decizia penală nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a constatat prescrisă răspunderea penală a inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și alin. (2) din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Or, pentru a hotărî în acest sens, instanța a reținut infracțiunea de înșelăciune în formă simplă, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen.

Față de soluția dată, în raport cu excepția prescripției răspunderii penale invocată din oficiu, instanța de apel a menționat că nu va analiza materialul probator administrat în cauză în vederea stabilirii întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, urmând a face doar o expunere succintă a stării de fapt așa cum a fost reținută în actul de sesizare emis de Parchetul de le lângă Judecătoria Alba Iulia și încadrarea juridică dacă faptei.

Astfel, instanța de apel a constatat că, în sarcina inculpatului A. s-a reținut, în esență, în fapt, în actul de sesizare, că, în calitate de acționar, "conducător firmă mică - Patron (Girant) în afaceri, intermedieri și alte servicii comerciale" și împuternicit al SC B. SA, în perioada 26 ianuarie 2009 - 11 ianuarie 2015 a indus și menținut în eroare partea civilă C., în calitate de reprezentant, la vremea respectivă, a SC D. SRL în scopul de a o determina să încheie un contract de cesiune, urmată de emiterea unor instrumente de plată pentru achitarea unei părți a prețului cesiunii care nu puteau produce efecte juridice și care au fost ulterior refuzate la plată de instituția bancară, precum și de convingerea părții civile să radieze notarea contractului de cesiune din