ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4224/2009

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 347 din 23 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 9583/118/2008 s-a dispus, în baza art. 522 1 C. proc. pen. și art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, respingerea ca nefondată, a cererii formulată de condamnatul S.M.C. privind rejudecarea Dosarului penal nr. 60/2001 al Tribunalului Constanța în care s-a pronunțat sentința penală nr. 203 din 3 mai 2001 a aceleiași instanțe, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3740 din 12 septembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în fapt următoarele: Prin sentința penală nr. 203 din 3 mai 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 60/2001 s-a dispus condamnarea inculpatului S.M.C.

la o pedeapsă de 9 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), e) și h) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3740/2002 a Curții Supreme de Justiție, iar la data de 30 septembrie 2002 instanța de executare a emis mandatul nr. 297/2002. Sustrăgându-se de la executarea pedepsei, instanța de executare a emis mandatul european de arestare nr. 28 din 28 august 2007, în baza căruia condamnatul S.M.C. a fost arestat provizoriu în Italia la data de 17 ianuarie 2008, fiind extrădat la data de 22 mai 2008 conform adresei Interpol din 5 ianuarie 2009. Ulterior, la data de 30 octombrie 2008, condamnatul S.M.C.

a solicitat, conform dispozițiilor art. 522 1 C. proc. pen., rejudecarea cauzei întrucât a fost condamnat în lipsă. Cu privire la procedura instituită de art. 522 1 C. proc. pen., instanța de fond a considerat – după admiterea în principiu - că nu se impune reaudierea părții civile, a inculpaților prezenți la judecată și nici a martorilor, inculpatul S.M.C. făcându-se vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a declarat apel condamnatul S.M.C., solicitând desființarea acesteia și în cadrul rejudecării să se constate ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 522 1 C. proc. pen. impunându-se rejudecarea cauzei. Prin Decizia penală nr. 97/P din 5 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1400/36/2009, s-a dispus admiterea apelului declarat de condamnatul S.M.C.

– deținut în Penitenciarul Balta Albă - desființarea sentinței penale nr. 347 din 23 septembrie 2009 a Tribunalului Constanța și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanța. A fost respinsă cererea condamnatului S.M.C. de punere în libertate. În esență, instanța de apel a reținut că potrivit art. 522 1 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile art. 405 – art. 408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător. Conform art. 405 C. proc. pen., rejudecarea cauzei după admiterea în principiu se face potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instanță, iar dacă găsește necesar instanța administrează din nou probele care s-au efectuat în cursul primei judecăți. Prin urmare, devin incidente prevederile art. 291 alin. (1) C. proc.

pen. care obligă instanța la citarea tuturor părților astfel că, în virtutea dreptului condamnatului la un proces echitabil se impune ca acesta să beneficieze de o apărare efectivă, să i se dea posibilitatea verificării apărărilor în contradictoriu cu ceilalți participanți la faptă și ale căror declarații se contrazic. Prin urmare s-a apreciat că se impune a fi admis apelul condamnatului, iar în ceea ce privește cererea acestuia de punere în libertate, s-a considerat că este nejustificată, având în vedere hotărârea de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii pentru o infracțiune gravă. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs condamnatul S.M.C., critica acestuia vizând doar dispoziția cuprinsă în decizie privind respingerea cererii sale de a fi pus în libertate.

În motivele scrise de recurs, se arată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 160 b C. proc. pen., astfel că, după admiterea în principiu a cererii de rejudecare se impunea, ca o consecință firească, punerea sa în libertate. Starea de detenție, susține recurentul, este strâns legată de principiile care guvernează rejudecarea după extrădare. Dispozițiile art. 405 – art. 408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător, astfel încât se impune a se renunța la efectele unei hotărâri de condamnare care a fost pronunțată cu încălcarea drepturilor procesuale. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate dar și din oficiu ambele hotărâri, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., raportat la art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (3) C. proc. pen., constată că recurs este nefondat pentru următoarele considerente: Prin Legea nr. 281/2003, legiuitorul a introdus în dispozițiile C. proc. pen., în Capitolul VI referitor la asistența judiciară internațională, o nouă secțiune, a IV-a, intitulată „Rejudecarea în caz de extrădare” ce cuprinde un articol unic și anume art. 522 1 care, în alin. (1), prevede că „în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului”. Alin. (2) al aceluiași articol arată că dispozițiile art. 405 – art. 408 se aplică în mod corespunzător.

În ceea ce privește starea de detenție a persoanei condamnate – aceasta fiind critica invocată de recurentul S.M.C. – din analiza dispozițiilor legale enunțate (care nu fac referire și la art. 404 alin. (1) C. proc. pen., dispoziții care prevăd posibilitatea suspendării executării hotărârii odată cu admiterea în principiu) rezultă că deși a fost instituită o procedură nouă, specială de judecată, care are ca principal scop asigurarea dreptului la apărare analizat prin prisma dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 din C.E.D.O., legiuitorul nu a stabilit clar, fără echivoc, procedura de urmat în această materie atunci când instanța admite în principiu cererea de rejudecare, făcându-se trimitere numai la dispozițiile privind rejudecarea, soluțiilor după rejudecare, calea de atac.

Din interpretarea conținutului dispozițiilor art. 405 alin. (1), respectiv „rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanță” și art. 406 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cu care „instanța, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea și pronunță o nouă hotărâre potrivit art. 345 – art. 353, care se aplică în mod corespunzător”, rezultă că, odată cu admiterea în principiu a cererii de rejudecare în caz de extrădare, instanța poate suspenda motivat, executarea hotărârii. Prin urmare, în cadrul acestei proceduri speciale, starea de detenție este determinată de existența unei hotărâri definitive de condamnare, intrată în puterea lucrului judecat, procedura nefiind identică cu procedura judecății într-o cale ordinară, fiind necesar și obligatoriu a se apăra stabilitatea hotărârii definitive.

Admiterea în principiu a cererii de rejudecare formulată de condamnatul S.M.C. – dispoziție cuprinsă în încheierea din 4 iunie 2009 a Tribunalului Constanța (f. 138 dos. fond) – constituie doar actul procesual care deschide procedura de rejudecare, prin care se poate schimba sau modifica hotărârea de condamnare, fără a atrage însă, anularea hotărârii atacate și, ca o consecință directă, anularea mandatului de executare și punerea în libertate a condamnatului. Odată cu admiterea în principiu a cererii de rejudecare, instanța este obligată să stabilească măsurile procesuale necesare în vederea asigurării, în bune condiții, a judecării pe fond a cererii. În această procedură specială starea de detenție, nu este guvernată de prevederile art. 160 b C. proc.

pen., ci are la bază mandatul de executare a pedepsei emis în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive. Numai după admiterea, pe fond, a cererii de rejudecare, instanța este obligată, potrivit art. 406 alin. (1) C. pen. să anuleze hotărârea, situație în care aceasta nu va mai putea constitui temei al menținerii în detenție a persoanei condamnate. Cum în speță, există o hotărâre de condamnare definitivă, Înalta Curte, apreciază că în mod justificat instanța de apel a respins cererea condamnatului S.M.C. de a fi pus în libertate. Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.M.C., împotriva Deciziei penale nr. 97/P din 05 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.M.C. împotriva Deciziei penale nr. 97/P din 05 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. P ronunțată în ședință publică, azi 16 decembrie 2009.