ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4412/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 17 septembrie 2008, reclamantul A.C.D.G. a

solicitat anularea dispoziției nr. 9914 din 18 martie 2008 emise de Primăria

Municipiului București și admiterea cererii formulată prin notificarea formulată

de numita A.R., în sensul acordării de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001

pentru I.M.R., întreprindere naționalizată în anul 1949.

În ședința publică din 14 mai 2008,

reclamantul a depus la dosar a contestației, prin care a arătat că notificarea

vizează patrimoniul I.M.R., astfel că indicarea adresei din str. M. nr. 23, iar

nu a celei din str. T. nr. 154, nu ar fi trebuit să conducă la respingerea

notificării ca nedovedită, în condițiile în care autoarea sa a avut în vedere

restituirea unui patrimoniu individualizat.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1306 pronunțată la 17 septembrie 2008, a

respins contestația ca neîntemeiată, reținând că, așa cum rezultă din

formularea notificării, persoana îndreptățită a solicitat restituirea unui

singur imobil, respectiv cel din str. M. nr. 23.

Tribunalul a apreciat că în mod

corect pârâta a respins notificarea având ca obiect imobilul din str. M. nr. 23

ca nedovedită, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

acestui imobil, actele depuse de reclamant privind un alt imobil, respectiv cel

situat în str. T. nr. 154.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel reclamantul A.G.C., susținând că la data formulării notificării

nu a cunoscut adresa imobilului în care și-a desfășurat activitatea I.M.R., iar

în completarea dosarului aflat la Primăria Municipiului București s-au depus ca acte doveditoare cele vizând imobilul din str. T.

nr. 154, sector 2, imobil în care se aflau utilaje și materiale acoperite valoric

de portofoliul de acțiuni al cărui proprietar a fost R.A., soțul decedat al notificatoarei

A.R., al cărui moștenitor este contestatorul.

S-a criticat hotărârea primei

instanțe pentru greșita respingere a cererii reclamantului pentru considerentul

că imobilul din str. M. nr. 23, sector 3, nu este identic cu cel în care a

funcționat I.M.R., cu atât mai mult cu cât s-au solicitat despăgubiri în

condițiile Legii nr. 10/2001 raportat la această întreprindere și nu la vreun

bun subordonat acesteia.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 521 pronunțată la 27 octombrie 2009, în

complet de divergență, în majoritate, a admis apelul reclamantului și a

schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis contestația, a anulat

dispoziția nr. 9914 din 18 martie 2008, emisă de Primăria Municipiului

București, astfel cum a fost modificată prin dispoziția nr. 11098 din 5

ianuarie 2009 și a dispus obligarea pârâtei să înainteze către I.S.P.C.F. SA

notificarea nr. 5801/2001 și actele anexă în vederea soluționării cererii având

ca obiect imobilul situat în București, str. T. nr. 154, sector 2.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că, așa, cum rezultă din conținutul precizării

contestatorului din 14 mai 2008, moștenitorii defunctei A.M.R. s-au adresat

ulterior Primăriei Municipiului București, cu adresele nr. 23663 din 13 martie 2003,

nr. 36945 din 12 mai 2003 și nr. 48631 din 26 iunie 2003, ceea ce denotă

persistența acestora în solicitarea restituirii în natură a imobilului situat

în str. T. nr. 154, sector 2.

S-a avut de asemenea, în vedere că,

potrivit acelorași precizări, moștenitorii notificatoarei inițiale au renunțat

expres la restituirea imobilului din str. M. nr. 23, sector 3, încă de la data

de 13 martie 2003.

S-a considerat, astfel, că instanța

de fond a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât a ignorat acte esențiale ce

atestă că obiectul notificării l-a constituit imobilul din str. T. nr. 154,

sector 2, în care a funcționat I.M.R. și nu imobilul din str. M. nr. 23, la a

cărui revendicare s-a renunțat în mod explicit.

Având în vedere înscrisurile depuse

atât în fața primei instanțe cât și în apel, precum și expertiza tehnică

construcții efectuată de expert N.H., s-a reținut că imobilul situat în str. T.

nr. 154, sector 2, se află în deținerea I.S.P.C.F. SA, care prin H.G. nr. 692

din 4 octombrie 1991 a devenit societate pe acțiuni, iar în anul 2006 a fost inclusă într-un grup de societăți privatizabile.

Ca atare, s-a considerat că, în

speță, competența soluționării cererii de restituire revine, conform Legii nr. 10/2001,

unității deținătoare a imobilului, I.S.P.C.F. SA, căruia urmează a-i fi

comunicată notificarea conform art. 22 și urm. din actul normativ menționat.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs, în termenul legal, atât reclamantul A.G.C. cât și pârâta

Primăria Municipiului București.

Prin motivele sale de recurs,

reclamantul a criticat decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de

art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând să i se recunoască calitatea

de persoană îndreptățită, asupra acestei chestiuni neexistând divergență.

Reclamanta a invocat faptul că, deși

apelul său a fost admis, s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale,

în sensul că, prin decizia pronunțată, Primăria Municipiului București a fost

obligată să se desisteze și să investească o altă persoană juridică cu

soluționarea notificării, în lipsa unei precizări explicite a instanței de apel

cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a apelantului.

S-a susținut că s-a încălcat astfel

prevederea din Decizia nr. XX din 19 martie 2007, prin care Înalta Curte de

Casație și Justiție, statuând asupra recursului în interesul legii, a decis că

instanțele interne sunt competente să se pronunțe asupra fondului cererilor

chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților

administrative.

S-a considerat că această decizie se

aplică cu atât mai mult atunci când există un răspuns administrativ negativ

nejustificat.

În același sens, recurentul

reclamant a invocat jurisprudența CEDO (cu titlu de exemplu cauzele Matache sau

Lungoci împotriva României), care au observat că, în cadrul procedurilor

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, petenților nu li se oferă nicio

garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul reevaluării bunurilor și,

deci, cu privire la durata până la primirea efectivă a despăgubirii.

În acest contract, s-a susținut că

decizia recurată interpretează greșit actul juridic dedus judecății, conducând

la tergiversarea nejustificată a procedurilor administrative, astfel că schimbă

și înțelesul lămurit al acestuia, așa cum rezultă el din toate capetele de

cerere constituind un tot juridic inseparabil, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

Recurentul reclamant a precizat că

solicită modificarea deciziei atacate în sensul opiniei separate a

președintelui completului de judecată.

Prin motivele de recurs, pârâta

Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General a criticat

decizia invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că

termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a

se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, (art. 23

din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003).

S-a susținut că actele doveditoare

ale proprietății și ale calității de moștenitor trebuia depuse ca anexă la

notificare, odată de aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost

soluționată notificarea.

În consecință, s-a solicitat

modificarea deciziei recurate în sensul respingerii contestației.

Intimatul recurent reclamant A.G.C.

a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

În faza recursului nu s-au

administrat probe noi.

Examinând criticile formulate prin

motivele de recurs raportat la motivele de nelegalitate invocate, Curtea va

constata că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește recursul

reclamantului, Curtea va reține că sunt neîntemeiate criticile vizând nereținerea

de către instanța de apel a calității acestuia de persoană îndreptățită în

sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 9914 din 18

martie 2008, contestată de reclamant, în calitate de moștenitor al

notificatoarei A.M.R., decedată ulterior depunerii notificării, Primăria

Municipiului București a analizat exclusiv dreptul de proprietate al

notificatorilor asupra imobilului situat în Str. M. nr. 23, sector 3.

Întrucât imobilul a cărui restituire

s-a solicitat, sediul fostei I.M.R., este situat în str. T. nr. 154, conform

precizării din 13 martie 2003 adresate Primăriei Municipiului București,

anterior emiterii dispoziției contestate, și se află în folosința I.S.P.C.F. SA,

s-a reținut corect de instanța de apel, că în condițiile art. 22 și urm. din

Legea 10/2001, competența soluționării notificării revine acestei persoane

juridice, în calitate de deținător.

Situația juridică a imobilului

menționat rezultă de altfel, din existența certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M09, nr.0539, eliberat de

Ministerul Transporturilor societății comerciale I.S.P.C.F. SA (fila 32 dosar

fond), fiind confirmată și de încheierea Biroului de carte funciară al

Judecătoriei sector 2 nr. 1417 din 28 februarie 2002.

Având în vedere împrejurarea că

procedura administrativă nu a s-a desfășurat în contradictoriu cu deținătorul

real al imobilului, iar emitentul dispoziției anulate nu a analizat cu ocazia

emiterii acesteia calitatea de persoane îndreptățite a notificatoarei sau a

moștenitorilor acesteia, în speță a reclamantului, instanța de apel nu se putea

pronunța asupra acestei calități, în condițiile în care S.C. I.S.P.C.F. SA nu a

figurat ca parte în proces.

Curtea va reține că nu sunt

întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

Nu se poate susține astfel că s-ar

fi încălcat principiul caracterului obligatoriu pentru instanțele judecătorești

al dezlegărilor date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul

legii, principiu instituit de dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Decizia invocată de recurentul

reclamant, nr. XX din 19 martie 2007, publicată în M.Of. Partea I, nr. 764 din

12 noiembrie 2007 a statuat în sensul că instanțele judecătorești sunt

competente să se pronunțe asupra fondului cererilor deduse judecății în ipoteza

absenței nejustificate a răspunsului autorităților administrative competente.

Aplicabilitatea acestei decizii nu

poate fi extinsă pentru situațiile în care există un răspuns administrativ

negativ, astfel cum susține recurentul reclamant. În acest caz, instanțele nu

se pot pronunța asupra fondului dreptului valorificat în procedura Legii nr. 10/200,

decât în contextul contestării dispoziției administrative în temeiul normelor

legii speciale, respectiv al cenzurării acesteia conform art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 republicată.

Critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiată având în vedere că instanța de

apel s-a pronunțat asupra cererii deduse judecății astfel cum aceasta a fost

formulată prin acțiunea introductivă, în sensul anulării dispoziției

contestate.

Instanța de apel va putea obliga

direct unitatea deținătoare, I.S.P.C.F. SA la plata despăgubirilor către

notificator, cu încălcarea art. 16 din Legea nr. 247/2005, fără ca procedura

administrativă să se fi derulat în contradictoriu cu această societate, care

nici nu a figurat ca parte în prezenta cauză.

Critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu va fi analizată, fiind invocată formal,

întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă că s-a invocat acordarea

de către instanța de apel a mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Recursul declarat de pârâta Primăria

Municipiului București este, de asemenea, nefondat.

Fără a se referi prin motivele de

recurs în mod explicit asupra vreunuia dintre imobile, recurenta pârâtă susține

că reclamantul intimat nu a făcut dovada proprietății asupra bunului a cărui

restituire a solicitat.

Criticile referitoare la încălcarea

dispozițiilor art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu au legătură cu cauza,

de vreme ce s-a emis o dispoziție administrativă, ce a fost contestată, iar

motivul anulării acesteia l-a constituit împrejurarea că Primăria Municipiului

București nu are calitatea de deținătoare a imobilului.

De altfel, recurenta pârâtă susține

în mod eronat că i s-a respins apelul, deși nu a avut calitatea de apelantă,

neatacând sentința primei instanțe.

Pentru toate aceste considerente

Curtea, va respinge recursurile ca nefondate, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A.G.C.

și de pârâta Primăria Municipiului București reprezentată prin Primarul General

împotriva deciziei civile nr. 521 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14

septembrie 2010.