ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4412/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 17 septembrie 2008, reclamantul A.C.D.G. a solicitat anularea dispoziției nr. 9914 din 18 martie 2008 emise de Primăria Municipiului București și admiterea cererii formulată prin notificarea formulată de numita A.R., în sensul acordării de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru I.M.R., întreprindere naționalizată în anul 1949. În ședința publică din 14 mai 2008, reclamantul a depus la dosar a contestației, prin care a arătat că notificarea vizează patrimoniul I.M.R., astfel că indicarea adresei din str. M. nr. 23, iar nu a celei din str. T. nr. 154, nu ar fi trebuit să conducă la respingerea notificării ca nedovedită, în condițiile în care autoarea sa a avut în vedere restituirea unui patrimoniu individualizat.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1306 pronunțată la 17 septembrie 2008, a respins contestația ca neîntemeiată, reținând că, așa cum rezultă din formularea notificării, persoana îndreptățită a solicitat restituirea unui singur imobil, respectiv cel din str. M. nr. 23. Tribunalul a apreciat că în mod corect pârâta a respins notificarea având ca obiect imobilul din str. M. nr. 23 ca nedovedită, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestui imobil, actele depuse de reclamant privind un alt imobil, respectiv cel situat în str. T. nr. 154. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul A.G.C., susținând că la data formulării notificării nu a cunoscut adresa imobilului în care și-a desfășurat activitatea I.M.R., iar în completarea dosarului aflat la Primăria Municipiului București s-au depus ca acte doveditoare cele vizând imobilul din str. T. nr. 154, sector 2, imobil în care se aflau utilaje și materiale acoperite valoric de portofoliul de acțiuni al cărui proprietar a fost R.A., soțul decedat al notificatoarei A.R., al cărui moștenitor este contestatorul.

S-a criticat hotărârea primei instanțe pentru greșita respingere a cererii reclamantului pentru considerentul că imobilul din str. M. nr. 23, sector 3, nu este identic cu cel în care a funcționat I.M.R., cu atât mai mult cu cât s-au solicitat despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 raportat la această întreprindere și nu la vreun bun subordonat acesteia. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 521 pronunțată la 27 octombrie 2009, în complet de divergență, în majoritate, a admis apelul reclamantului și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 9914 din 18 martie 2008, emisă de Primăria Municipiului București, astfel cum a fost modificată prin dispoziția nr. 11098 din 5 ianuarie 2009 și a dispus obligarea pârâtei să înainteze către I.S.P.C.F.

SA notificarea nr. 5801/2001 și actele anexă în vederea soluționării cererii având ca obiect imobilul situat în București, str. T. nr. 154, sector 2. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, așa, cum rezultă din conținutul precizării contestatorului din 14 mai 2008, moștenitorii defunctei A.M.R.

s-au adresat ulterior Primăriei Municipiului București, cu adresele nr. 23663 din 13 martie 2003, nr. 36945 din 12 mai 2003 și nr. 48631 din 26 iunie 2003, ceea ce denotă persistența acestora în solicitarea restituirii în natură a imobilului situat în str. T. nr. 154, sector 2. S-a avut de asemenea, în vedere că, potrivit acelorași precizări, moștenitorii notificatoarei inițiale au renunțat expres la restituirea imobilului din str. M. nr. 23, sector 3, încă de la data de 13 martie 2003. S-a considerat, astfel, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât a ignorat acte esențiale ce atestă că obiectul notificării l-a constituit imobilul din str. T. nr. 154, sector 2, în care a funcționat I.M.R.

și nu imobilul din str. M. nr. 23, la a cărui revendicare s-a renunțat în mod explicit. Având în vedere înscrisurile depuse atât în fața primei instanțe cât și în apel, precum și expertiza tehnică construcții efectuată de expert N.H., s-a reținut că imobilul situat în str. T. nr. 154, sector 2, se află în deținerea I.S.P.C.F. SA, care prin H.G. nr. 692 din 4 octombrie 1991 a devenit societate pe acțiuni, iar în anul 2006 a fost inclusă într-un grup de societăți privatizabile. Ca atare, s-a considerat că, în speță, competența soluționării cererii de restituire revine, conform Legii nr. 10/2001, unității deținătoare a imobilului, I.S.P.C.F. SA, căruia urmează a-i fi comunicată notificarea conform art. 22 și urm. din actul normativ menționat.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, atât reclamantul A.G.C. cât și pârâta Primăria Municipiului București. Prin motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând să i se recunoască calitatea de persoană îndreptățită, asupra acestei chestiuni neexistând divergență. Reclamanta a invocat faptul că, deși apelul său a fost admis, s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale, în sensul că, prin decizia pronunțată, Primăria Municipiului București a fost obligată să se desisteze și să investească o altă persoană juridică cu soluționarea notificării, în lipsa unei precizări explicite a instanței de apel cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a apelantului.

S-a susținut că s-a încălcat astfel prevederea din Decizia nr. XX din 19 martie 2007, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând asupra recursului în interesul legii, a decis că instanțele interne sunt competente să se pronunțe asupra fondului cererilor chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților administrative. S-a considerat că această decizie se aplică cu atât mai mult atunci când există un răspuns administrativ negativ nejustificat. În același sens, recurentul reclamant a invocat jurisprudența CEDO (cu titlu de exemplu cauzele Matache sau Lungoci împotriva României), care au observat că, în cadrul procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, petenților nu li se oferă nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul reevaluării bunurilor și, deci, cu privire la durata până la primirea efectivă a despăgubirii.

În acest contract, s-a susținut că decizia recurată interpretează greșit actul juridic dedus judecății, conducând la tergiversarea nejustificată a procedurilor administrative, astfel că schimbă și înțelesul lămurit al acestuia, așa cum rezultă el din toate capetele de cerere constituind un tot juridic inseparabil, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Recurentul reclamant a precizat că solicită modificarea deciziei atacate în sensul opiniei separate a președintelui completului de judecată. Prin motivele de recurs, pârâta Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General a criticat decizia invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, (art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G.

nr. 498/2003). S-a susținut că actele doveditoare ale proprietății și ale calității de moștenitor trebuia depuse ca anexă la notificare, odată de aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. În consecință, s-a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii contestației. Intimatul recurent reclamant A.G.C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat. În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la motivele de nelegalitate invocate, Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește recursul reclamantului, Curtea va reține că sunt neîntemeiate criticile vizând nereținerea de către instanța de apel a calității acestuia de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 9914 din 18 martie 2008, contestată de reclamant, în calitate de moștenitor al notificatoarei A.M.R., decedată ulterior depunerii notificării, Primăria Municipiului București a analizat exclusiv dreptul de proprietate al notificatorilor asupra imobilului situat în Str. M. nr. 23, sector 3. Întrucât imobilul a cărui restituire s-a solicitat, sediul fostei I.M.R., este situat în str. T. nr. 154, conform precizării din 13 martie 2003 adresate Primăriei Municipiului București, anterior emiterii dispoziției contestate, și se află în folosința I.S.P.C.F. SA, s-a reținut corect de instanța de apel, că în condițiile art. 22 și urm. din Legea 10/2001, competența soluționării notificării revine acestei persoane juridice, în calitate de deținător.

Situația juridică a imobilului menționat rezultă de altfel, din existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M09, nr.0539, eliberat de Ministerul Transporturilor societății comerciale I.S.P.C.F. SA (fila 32 dosar fond), fiind confirmată și de încheierea Biroului de carte funciară al Judecătoriei sector 2 nr. 1417 din 28 februarie 2002. Având în vedere împrejurarea că procedura administrativă nu a s-a desfășurat în contradictoriu cu deținătorul real al imobilului, iar emitentul dispoziției anulate nu a analizat cu ocazia emiterii acesteia calitatea de persoane îndreptățite a notificatoarei sau a moștenitorilor acesteia, în speță a reclamantului, instanța de apel nu se putea pronunța asupra acestei calități, în condițiile în care S.C.

I.S.P.C.F. SA nu a figurat ca parte în proces. Curtea va reține că nu sunt întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Nu se poate susține astfel că s-ar fi încălcat principiul caracterului obligatoriu pentru instanțele judecătorești al dezlegărilor date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii, principiu instituit de dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Decizia invocată de recurentul reclamant, nr. XX din 19 martie 2007, publicată în M.Of. Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007 a statuat în sensul că instanțele judecătorești sunt competente să se pronunțe asupra fondului cererilor deduse judecății în ipoteza absenței nejustificate a răspunsului autorităților administrative competente.

Aplicabilitatea acestei decizii nu poate fi extinsă pentru situațiile în care există un răspuns administrativ negativ, astfel cum susține recurentul reclamant. În acest caz, instanțele nu se pot pronunța asupra fondului dreptului valorificat în procedura Legii nr. 10/200, decât în contextul contestării dispoziției administrative în temeiul normelor legii speciale, respectiv al cenzurării acesteia conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiată având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii deduse judecății astfel cum aceasta a fost formulată prin acțiunea introductivă, în sensul anulării dispoziției contestate.

Instanța de apel va putea obliga direct unitatea deținătoare, I.S.P.C.F. SA la plata despăgubirilor către notificator, cu încălcarea art. 16 din Legea nr. 247/2005, fără ca procedura administrativă să se fi derulat în contradictoriu cu această societate, care nici nu a figurat ca parte în prezenta cauză. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu va fi analizată, fiind invocată formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă că s-a invocat acordarea de către instanța de apel a mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. Recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București este, de asemenea, nefondat. Fără a se referi prin motivele de recurs în mod explicit asupra vreunuia dintre imobile, recurenta pârâtă susține că reclamantul intimat nu a făcut dovada proprietății asupra bunului a cărui restituire a solicitat.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu au legătură cu cauza, de vreme ce s-a emis o dispoziție administrativă, ce a fost contestată, iar motivul anulării acesteia l-a constituit împrejurarea că Primăria Municipiului București nu are calitatea de deținătoare a imobilului. De altfel, recurenta pârâtă susține în mod eronat că i s-a respins apelul, deși nu a avut calitatea de apelantă, neatacând sentința primei instanțe. Pentru toate aceste considerente Curtea, va respinge recursurile ca nefondate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul A.G.C. și de pârâta Primăria Municipiului București reprezentată prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 521 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2010.