ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3244/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1741 din 26 octombrie 2009, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T. SA în contradictor cu pârâta P.M. SUCEAVA pentru lipsă de calitate procesual – pasivă, subsecvent admiterii excepției cu acest obiect; a respins acțiunea în contradictor cu pârâtul M. SUCEAVA prin primar, ca nefondată; a admis acțiunea față de pârâta GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT nr. 1 G. SUCEAVA, pe care, în consecință, a obligat-o la plata sumei de 143.943,43 lei cu titlu de penalități de întârziere către reclamantă. Instanța de fond, cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a Primăriei a reținut temeinicia acesteia în raport de prevederile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, instituția „Primăriei” fiind un organ administrativ, fără personalitate juridică.

Cu referire la pârâtul M. SUCEAVA, judecătorul fondului a constatat că acesta nu este parte în contractul nr. 2536/2006, astfel încât prin obligarea lui la plată s-ar încălca principiul relativității efectelor actelor juridice. Pe fond, reținând că pârâta, unitate de învățământ, parte în contractul în speță, nu a contestat cuantumul sumelor de plată, în raport de prevederile art. 769, instanța de fond a obligat-o la plată. Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 23 din 18 martie 2010, a admis apelul declarat de reclamanta SC T. SA SUCEAVA împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis acțiunea și față de pârâtul M. SUCEAVA prin primar, obligându-l în solidar cu intimata la plata sumei de 143.943,43 lei penalități de întârziere și 4.132 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că obligația de plată a pârâtului rezultă din lege, respectiv din dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 32/2001, art. 167 alin. (1) și (2) lit. b) din Legea învățământului nr. 84/1995, art. 25 din Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală conform căruia persoanele fizice și juridice beneficiare ale serviciilor de gospodărire comunală sunt obligate să achite contravaloarea facturilor în termen de 30 de zile de la data emiterii facturilor. S-au invocat, de asemenea, și dispozițiile art. 42 alin. (9) din Legea nr. 51/2006 prin care a fost abrogată Legea nr. 326/2001 care stabilesc că utilizatorii serviciilor de utilități publice sunt obligați să achite facturile reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate în termen de 15 zile de la primirea facturilor.

S-a statuat că răspunderea M. Suceava este una delictuală în temeiul art. 998 C. civ. În contra acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. Suceava prin primar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în a cărei dezvoltare invocă: - caracterul contractual al penalităților și faptul că nefiind parte în contract, pe care nu l-a semnat, acesta fiind încheiat de reclamantă numai cu pârâta unitate de învățământ, nu are calitate procesual pasivă calitate care reprezintă identitatea dintre persoana pârâtului și cel obligat în raportul dedus judecății; - interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează solidaritatea art. 42 C. com., acesta neavând aplicabilitate în speță; - întreaga motivație a instanței de apel este fondată pe dispozițiile O.U.G.

nr. 32/2001 care reglementează obligația autorității administrației publice locale de a finanța învățământul preuniversitar, raporturi administrative, nu contractuale din care curge obligația de plată a penalităților. Intimata reclamantă a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului dezvoltând ideea că finanțatorul centrului bugetar se subrogă în obligația de plată a acestuia, preluând obligațiile contractuale, inclusiv clauza penală, centrul bugetar având calitatea de ordonator terțiar de credite. Recursul este fondat pentru considerentele care urmează: 1. Obiectul cererii de chemare în judecată îl formează pretențiile în sumă de 143.943,43 lei reprezentând penalități calculate în baza și conform Cap. IX: Răspunderea contractuală din contractul nr. 2536/2006 încheiat între reclamanta SC T. SA Suceava și pârâta Grădinița cu program prelungit nr. 1 G. Suceava.

Prin urmare, obligația de plată are un izvor contractual, situație în care devin operante principiile consacrate de art. 969 și 973 C. civ., pacta sunt servanda și relativității efectelor contractului în sensul în care convențiile legal făcute au putere de lege numai între părțile contractante și își produc efectele numai între acestea nu și față de terți dat fiind relativismul lor. Cum recurentul pârât nu este nici parte și nici succesor în drepturi în contractul invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată drept izvor al obligației de plată a penalităților, ci terț, soluția instanței de apel de a-i angaja răspunderea solidară este nelegală în raport cu textele de lege mai sus invocate cât și cu prevederile art. 1041 C. civ., conform cărora „obligația solidară nu se prezumă, ea trebuie să fie stipulată expres”, regulă care nu încetează „decât numai când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii”.

2. În acest sens este și art. 167 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995 republicată în redactarea în vigoare la data încheierii contractului de utilități în speță, care include cheltuielile materiale și serviciile în finanțarea de bază care se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale, atât finanțarea de bază cât și finanțarea complementară făcându-se pe bază de contract, întocmit conform normelor metodologice pentru finanțarea învățământului preuniversitar, încheiat între directorul unității de învățământ preuniversitar și primarul localității în a cărei rază teritorială se află unitatea de învățământ, contract ce se încheie în 30 de zile de la data aprobării bugetului local, sumele reprezentând finanțarea de bază și complementară fiind înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli al unității de învățământ [(art. 167 alin. (1) și (3)]. Bugetul de venituri și cheltuieli se întocmește anual de fiecare unitate de învățământ preuniversitar de stat, se aprobă și se execută potrivit prevederilor legale în vigoare, directorul unității de învățământ preunversitar de stat fiind ordonator terțiar de credite.

Prin urmare, unitatea de învățământ preuniversitar angajează cheltuieli în limita propriului său buget de venituri și cheltuieli alimentat de la bugetul de stat prin bugetul local pe bază de contract. Așa fiind, eventuala răspundere a administrației locale poate fi angajată numai în baza acestui contract și numai față de unitatea de învățământ preuniversitar în baza aceluiași principiu al relativității efectelor contractului fiind exclusă o eventuală răspundere a sa și mai ales una solidară, față de un terț, cu care numai unitatea de învățământ preuniversitar a contractat în baza propriului său buget de venituri și cheltuieli. În acest context, invocarea de către instanța de apel a unei răspunderi a pârâtului recurent în temeiul legii și în baza art. 998 C. civ., este neavenită câtă vreme atât obligația de plată a penalităților cât și obligația de finanțare au un izvor contractual.

De altfel, la momentul intrării în vigoare a art. XIII (1) din OUG nr. 32/2001 invocat de instanța de apel conform căruia „Începând cu anul 2001 finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază acestea își desfășoară activitatea”, cu excepțiile pe care acesta le prevedea, art. 170 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 modificată avea următoarea redactare compatibilă cu textul de mai sus: „Sistemul de finanțare a învățământului asigură descentralizarea gestionării fondurilor și permite implicarea comunităților locale în alocarea de măsuri financiare suplimentare pentru învățământ”. Acest text de lege a fost însă modificat prin Legea nr. 354/2004 de modificare și completarea Legii învățământului nr. 84/1995, în sensul că „sistemul de finanțare a învățământului preuniversitar de stat asigură descentralizarea fondurilor la nivelul unităților de învățământ.

Modalitățile concrete de proiectare, repartizare și execuție bugetară a fondurilor destinate învățământului preuniversitar de stat se stabilesc prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a guvernului elaborate de către Ministerul Educației și Cercetării, împreună cu Ministerul Finanțelor Publice și cu Ministerul Administrației și Internelor cu consultarea Federațiilor sindicale reprezentative din învățământ și a structurilor asociative ale administrației publice”.

Aceeași lege de modificare a Legii învățământului stabilește prin art. II că pentru asigurarea aplicării corecte a principiilor noului sistem de finanțare și administrare a unităților de învățământ în întregul sistem de învățământ preuniversitar de stat sistemul de finanțare de bază a unităților din învățământul preuniversitar prevăzut la art. 167 – art. 170 și la art. 174 din Legea nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare se aplică începând cu anul financiar 2005 iar județele care aplică sistemul de finanțare de bază în anii 2005 și 2006 se nominalizează prin hotărâre a guvernului. În acest context legislativ, de reglementare a unui nou sistem de finanțare a unităților de învățământ în întregul sistem de învățământ preuniversitar prin Legea nr. 354/2004 de modificare și completare a Legii învățământului nr. 84/1995, vechiul sistem de finanțare reglementat prin art. XIII din O.U.G.

nr. 32/2001 fiind astfel înlocuit, această din urmă reglementare a rămas fără teren de aplicare, devenind caducă, situație în care, și din acest punct de vedere, invocarea ei ca temei în decizia recurată este nelegală. Așa fiind, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile formulate, cu respectarea principiului neagravării situației în propria cale de atac conform art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel pe care astfel o modifică în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta SC T. SA Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul M. SUCEAVA prin primar împotriva deciziei nr. 23 din 18 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot decizia atacată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC T. SA Suceava împotriva sentinței nr. 1741 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială, contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2010.