ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7023/2009

Deliberând

asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:

Prin

încheierea din 4 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a

IV

a civilă, în

dosarul nr. 3085/2/2007 s-a respins

cererea de sesizare a

Curții Constituționale, formulată de

revizuentul

S.D.C.N., constatându-se că

textul

invocat ca fiind neconstituțional nu se justifică în cauză.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs revizuentul

susținând, în esență, că

excepția invocată îndeplinește condițiile de

admisibilitate prevăzute de

Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de

proprietate intelectuală, prin

decizia nr. 17 din data de 6 ianuarie

2009 a anulat ca netimbrat

recursul declarat de revizuentul S.D.C.N.

Pentru a

se pronunța astfel instanța a reținut că potrivit art. 20

alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxele

judiciare de timbru se plătesc

anticipat, iar conform art.

3 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligației de plată este sancționată cu

anularea acțiunii sau a cererii.

Recurentul a fost legal citat pentru

termenul din 6 ianuarie 2009, cu mențiunea de a plăti sumele de 5 lei taxă

judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar, dar nu s-a conformat acestei

obligații legale.

Împotriva deciziei pronunțate în recurs

de Înalta Curte a formulat contestație în anulare revizuentul S.D.C.N., care a

invocat ca temei de drept dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Critica adusă deciziei vizează, pe de o

parte, faptul că procedura de citare pentru termenul la care a fost soluționat

recursul nu a fost legal îndeplinită iar, pe de

altă parte, dezlegarea

dată cauzei

este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât cererea

de sesizare a Curții Constituționale este scutită

de plata taxei de timbru, dispoziție înscrisă în Legea nr. 47/1992,

republicată, iar pe

cale de

consecință și recursul împotriva încheierii de ședință prin

care s-a respins o astfel de cerere, beneficiază

de aceeași scutire.

Contestatorul a mai criticat și faptul

că cererea de recurs a fost soluționată peste termenul de trei zile dispus de

prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Contestația în anulare se privește ca nefondată

pentru următoarele considerente:

Cale extraordinară de atac, de

retractare, contestația în

anulare,

reprezintă un mijloc procedural eficient în a obține o nouă judecată numai în

cazul săvârșirii unor importante neregularităti

procedurale, care încalcă dreptul la apărare și nesocotesc principiul

contradictorialității, care guvernează procesul

civil.

Așa fiind, contestația în anulare întemeiată pe

dispozițiile

art. 317 alin. (1) C. proc.

civ. este admisibilă numai pentru

neregularitățile procedurale, vizate

în mod expres de acest text,

legal în două

situații: când citarea nu a fost îndeplinită legal la data

judecării în

fond a cauzei (pct. l), sau când sau încălcat reguli de

competență absolută (pct. 2), chestiune de ordine publică.

Desființarea

hotărârii judecătorești atacate prin acest mijloc

procedural

este posibilă însă numai în aceste condiții, limitativ prevăzute de lege, care

nu sunt incidente în speță, hotărârea

invocate

de contestator neputând fi încadrată în nici una din aceste

două

ipoteze.

Astfel,

dovada de îndeplinire a procedurii de citare a contestatorului-recurent S.D.C.N.

fila 7

dosar recurs, cuprinde

toate mențiunile obligatorii pe care acest act

procedural trebuia să le conțină, în raport cu

dispozițiile art. 100

C. proc. civ.

În ceea ce privește critica întemeiată pe

dispozițiile art. 318

C. proc. civ. se

constată că nici aceasta nu este fondată.

Potrivit

acestui text legal hotărârile instanțelor de recurs pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

În înțelesul

normei procedurale amintite, prima ipoteză a

contestației în anulare speciale, greșeala

materială vizează o eroare

formală,

care deși distinctă de greșeala materială care poate fi

îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ.,

nu poate fi

exercitată pentru remedierea unor greșeli

privind aprecierea

probelor, greșeli

decurgând din interpretarea unor dispoziții de drept

substanțial sau

procedural.

Or,

contestatorul a criticat soluția susținând că este o eroare

materială constând în obligarea sa nelegală la a timbra cererea,

deși această chestiune reprezintă interpretarea

dată de instanță a

dispozițiilor

Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

În acest

context al analizei, partea nemulțumită de obligația impusă de a timbra

cererea, pusă în vedere prin citație, avea la

îndemână calea

formulării unei cereri de reexaminare a taxei judiciare de timbru la care a

fost obligată, dar nu a valorificat această cale, astfel încât această lipsă de

diligentă îi este imputabilă.

Nici a doua

ipoteză vizată de acest text de lege nu se aplică, întrucât nu ne găsim în

situația în care instanța respingând recursul sau admițându-l parțial a omis să

cerceteze un motiv de modificare

sau casare indicat de

recurent.

În raport cu situațiile expres

prevăzute de textul legal cu

referire la

cazurile în care se poate solicita retractarea unei hotărâri

nu se va analiza critica vizând depășirea

termenului în care recursul

trebuia

să fie soluționat, deoarece nu se circumscrie acestora.

Față de cele ce preced,

contestația în anulare se privește, ca

nefondată, urmând a fi respinsă pe cale de consecință.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondată, contestația în anulare formulată de S.D.C.N. împotriva deciziei

nr. 17 din

6 ianuarie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 iunie 2009.