ÎCCJ, Decizia nr. 252/2017

Decizia civilă nr. 252/2017

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cadrul procesual

La data de 6 ianuarie 2014, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. 60833/G/II/19 decembrie 2013, întocmit de autoritatea pârâtă.

Prin sentința nr. 120 din 10 septembrie 2015, Curtea de Apel Pitești a respins acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că, în perioada exercitării mandatului de viceprimar al Comunei Dobrești, jud. Argeș, de către reclamant, 19 iunie 2008-23 februarie 2012, s-a făcut dovada deținerii de către acesta, concomitent, și a calității de asociat unic și administrator la SC B. SRL.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței, ca nelegală și netemeinică și, pe fond, admiterea acțiunii și anularea raportului de evaluare.

Recurentul a susținut, în esență, că, prin sentința de fond, s-a extins aplicarea art. 34 din Legea nr. 176/2010 la alte situații decât cele prevăzute de acest act normativ și s-au încălcat art. 6, art. 9, art. 209 și urm. C. civ., fiind nesocotite principiile legalității, specialității și neretroactivității.

Recursul a fost înregistrat spre soluționare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/46/2014.

La termenul de judecată din 3 noiembrie 2016, recurentul-reclamant a formulat cerere de sesizare a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a solicitat a se lamuri anumite aspecte și a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13, art. 20 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acesteia.

Ulterior, petentul a precizat că excepția de neconstituționalitate vizează prevederile art. 12, art. 13, art. 20 și art. 21 din Legea nr. 176/2010.

Autorul excepției a susținut, în esență, că, prin modul cum se aplică efectiv și în raport cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în materie, dispozițiile legale criticate, prin care se stabilește procedura de informare, înștiințare și posibilitățile de apărare și de acțiune în intervalul în care au avut loc activități administrative de evaluare a situațiilor la care se referă actul normativ respectiv, de către Agenția Națională de Integritate, pe bază de sesizare sau din oficiu, în condițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, conduc la concluzia că aceste drepturi sunt formale și nu efective.

1.2. Hotărârea atacată

Prin încheierea de ședință din 2 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/46/2014, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea recurentului A., de sesizare a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea aceluiași recurent, de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12, art. 13, art. 20 și art. 21 din Legea nr. 176/2010 și s-a stabilit termen pentru continuarea judecății la data de 27 aprilie 2017.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte a reținut, în esență, că soluția se impune, deoarece, nici motivele de recurs formulate de recurent și nici susținerile formulate în cuprinsul acțiunii, nu au legătură cu aspectele invocate în sprijinul cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel că nu este îndeplinită condiția legăturii normei vizate de excepția de neconstituționalitate cu cauza, prevăzută imperativ de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva soluției date prin încheierea menționată, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, a declarat recurs petentul A.

Sub un prim aspect, recurentul a susținut, în esență, că încheierea atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. (1), cu referire la art. 45 C. proc. civ., întrucât este dată de același complet care a pronunțat decizia nr. 924 din 24 mai 2016, în Dosarul nr. x/43/2013, precum și decizia nr. 1557 din 19 mai 2016 în Dosarul nr. x/54/2014.

Pe fond, autorul recursului a criticat încheierea din perspectiva nelegalității, reiterând în esență, punctual, argumentele de neconstituționalitate a textelor indicate și considerentele expuse în susținerea admisibilității cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Prin notele scrise depuse la dosar la data de 4 octombrie 2017, recurentul a precizat că criticile formulate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 4 (ignorare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 498/2016 - parag. 17 și nr. 449/2015 - parag. 27, 28, 29), pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Primul motiv de casare invocat vizează o pretinsă lipsă de imparțialitate și incompatibilitate absolută a completului de judecată care a pronunțat încheierea atacată.

Chiar dacă, în drept, în susținerea acestui motiv, autorul recursului menționează în mod generic dispozițiile art. 42 alin. (1) C. proc. civ., fără a indica în mod concret vreunul dintre cele 13 „alte cazuri de incompatibilitate” prevăzute de acest text procedural, precum și pe cele ale art. 45 din același cod, care reglementează modalitatea de invocare a cazurilor de incompatibilitate absolută, prevăzute de altă normă, respectiv de art. 41 din cod, din argumentele de fapt invocate, rezultă că partea are în vedere, practic, ipoteza de incompatibilitate stabilită de art. 42 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în situația când și-a exprimat părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Împrejurarea că, în alte două dosare, rezultate din contexte factuale distincte, completul de judecată a pronunțat unele soluții majoritare, fiind exprimată și câte o opinie separată, cu privire la anumite chestiuni deduse din particularitățile specifice respectivelor cauze, nu este de natură a atrage incidența cazului de incompatibilitate invocat, după cum propune recurentul, câtă vreme legiuitorul a condiționat această situație de exprimarea opiniei cu privire la cauza dedusă judecății sale, iar nu la alte pricini.

De altfel, și din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează cazurile de incompatibilitate absolută, rezultă că s-a avut în vedere, de asemenea, pronunțarea unei hotărâri în aceeași cauză.

Cum situația identificată în speță nu se încadrează în vreun alt caz de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) C. proc. civ. și niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, mențiunea că soluționarea cererii sale de sesizare a Curții Constituționale nu s-ar fi realizat cu asigurarea garanțiilor imparțialității fiind rezultatul aprecierii pur subiective a petentului recurent, se constată că acest prim motiv de recurs nu poate fi reținut.

Un alt motiv de recurs vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază încheierea atacată, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată.

Susținerile petentului privind nemotivarea, sunt contrazise de conținutul încheierii, în care instanța și-a expus considerentele de fapt și de drept care au determinat-o să nu încuviințeze cererile formulate de parte, aspect care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 424 alin. (5) din codul menționat.

Se constată, astfel, că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12, art. 13, art. 20 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, formulată de recurentul A., a fost examinată prin prisma normelor aplicabile, fiind avute în vedere și reținute în mod corect dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care reglementează condițiile de admisibilitate a unei atare solicitări, raportate atât la prevederile textelor legale criticate pentru neconstituționalitate, cât și la obiectul cauzei.

Ținând cont de faptul că, din conținutul încheierii, reiese că au fost analizate toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției cu privire la solicitarea părții, și, întrucât, argumentarea este logică și coerentă, precum și în concordanță cu dispozițiile legale incidente, nu se poate constata o nemotivare a hotărârii.

Ca atare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.

Împrejurarea că instanța de recurs a respins solicitarea petentului recurent, în considerarea lipsei de relevanță a excepției de neconstituționalitate în soluționarea cauzei, (în acord cu statuările Curții Constituționale expuse Decizia nr. 498/2016 - parag. 17, în sensul că „legătura cu soluționarea cauzei” presupune nu numai necesitatea invocării excepției în scopul restabilirii stării de legalitate, dar și aplicabilitatea textelor legale criticate în cauza dedusă judecății), nu are semnificația depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, conform susținerilor recurentului și nu poate atrage incidența cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., câtă vreme, conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanța este nu numai îndrituită la o asemenea analiză și la o atare soluție, dar este și obligată să cenzureze cererile astfel formulate din perspectiva admisibilității.

Cât privește invocarea, în acest context, a pretinsei încălcări a Deciziei Curții Constituționale nr. 449/2015 - parag. 27, 28, 29, aceasta este lipsită de relevanță, întrucât paragrafele menționate vizează exclusiv aspecte reținute pe fondul excepției de neconstituționalitate analizate de instanța de contencios constituțional, care nu au format și nici nu puteau forma obiectul cenzurii instanței de recurs.

Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

Fiind învestită de către recurent cu solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor art. 12, art. 13, art. 20 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.

În mod just, instanța de recurs a reținut că, raportat la obiectul cauzei și la cel al recursului, nu este îndeplinită cerința existenței unei legături între soluționarea excepției de neconstituționalitate și soluționarea căii de atac deduse judecății, iar ceea ce s-a învederat efectiv pe calea excepției de neconstituționalitate, a fost pretinsa aplicare și interpretare eronată a normelor criticate, în cazul său, de către autoritatea pârâtă.

Într-adevăr, prefigurarea unei soluții vizând neconstituționalitatea textelor legale criticate nu creează premisele aplicării directe a acestor norme de către secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la speța dedusă judecății.

Pe de altă parte, ceea ce avea de rezolvat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs, viza, legalitatea și temeinicia soluției date de instanța de fond acțiunii ce avea ca obiect anularea unui raport de evaluare întocmit de către Autoritatea Națională de Integritate, asupra cărora, normele legale menționate nu au aplicabilitate directă, întrucât excedează prevederilor legale pe care instanța inferioară și-a întemeiat soluția și nu influențează soluționarea recursului.

Astfel, motivele de recurs au vizat aplicarea prevederilor legale privind existența stării de incompatibilitate și prescripția răspunderii administrative, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Constituționale, în timp ce obiectul de reglementare al textelor criticate (procedura derulată la nivelul Agenției Naționale de Integritate la evaluarea conflictelor de interese și a incompatibilităților) vizează aspecte ce nu fac obiectul cenzurii instanței de recurs.

Or, criticând această soluție, autorul recursului nu demonstrează de ce este netemeinic și contradictoriu raționamentul instanței, argumentele pentru care recurentul susține că instanța a greșit atunci când a apreciat asupra relevanței excepției de neconstituționalitate, care impuneau, în opinia sa, ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea pricinii, neavând relevanța atribuită.

Față de cele ce preced, instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurentul-petent, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de reglementate de lege.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 457 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din 2 februarie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/46/2014.

Definitivă în privința soluției dată recursului.

Cu drept de recurs în 48 de ore de la pronunțare, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, la Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători C2 civil, referitor la soluția dată cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2017.