ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 937/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1087/ COM din 4 iulie 2007, Tribunalul Bihor admis acțiunea precizată introdusă de reclamanta SC A.T.N.R. SRL împotriva pârâtei SC O. A constatat că a intervenit rezilierea contractului de execuție lucrări nr. 151 încheiat de părți la data de 26 februarie 2004. A obligat pârâta la restituirea către reclamantă a materialelor proprietatea acesteia, puse la dispoziția pârâtei în baza contractului susmenționat și neutilizate la executarea lucrărilor, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 10.000 lei pe zi de întârziere, iar în măsura în care nu mai este posibilă restituirea în natură a materialelor, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 291.772,89 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând contravaloarea acestor materiale.

Totodată, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC O. SRL și a obligat pe pârâtă să-i plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 3.710,96 lei. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că excepția prematurității acțiunii este neîntemeiată, raportat la înscrisurile existente la dosar, care fac dovada îndeplinirii de către reclamantă a procedurii prealabile prevăzută la art. 720 1 C. proc. civ.; că prin contractul de execuție de lucrări nr. 151 din 26 februarie 2004 încheiat între părțile în litigiu, pârâta s-a obligat să execute pentru reclamantă lucrările prevăzute la pct. 11.2.1 - 2,5 din contract, completate prin actul adițional la acest contract; că la pct. III.3.1.

din contract pârâta s-a obligat ca până la data de 01 noiembrie 2004 să execute toate lucrările în locațiile cuprinse în Anexa l și până la data de 01 octombrie 2005 pe cele cuprinse în Anexa nr. 2; că părțile au stabilit că lucrările pentru locațiile cuprinse în fiecare dintre Anexe se consideră finalizate la data semnării de către părți a procesului verbal final de recepție calitativă și punere în funcțiune a rețelei (art. 3.2); că în speță nu s-a întocmit procesul verbal final de recepție calitativă și punere în funcțiune a rețelei, pentru că lucrările nu au fost finalizate de către pârâtă.

Din actele existente la dosar, instanța a reținut că pârâta și-a executat cu întârziere și într-o mică parte obligațiile contractuale privind executarea lucrărilor ce fac obiectul contractului în litigiu, motiv pentru care nu s-a încheiat procesul verbal de recepție calitativă și de punere în funcțiune a rețelei, prevăzut la pct. V.5.2 din contract; și că urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către pârâtă, reclamanta i-a notificat acesteia rezilierea contractului, prin notificarea nr. 286 din 21 decembrie 2006. Instanța, față de probele de la dosar, în temeiul art. 969 C. civ., art. VII.7.1 din contractul nr. 151 din 26 februarie 2004 încheiat de părți, a constatat că a intervenit rezilierea acestuia.

Privind capătul de cerere având ca obiect restituirea materialelor proprietatea reclamantei sub sancțiunea plății de daune cominatorii sau achitarea contravalorii acestora, în sumă de 291.772,89 euro, instanța l-a admis ca fiind întemeiat, având în vedere poziția procesuală exprimată de pârâtă, de neopunere la admiterea acestuia și de necontestare a sumei reprezentând contravaloarea materialelor solicitate. Privind cererea reconvențională formulată de pârâtă, instanța a reținut că plata diferențelor prevăzute la art. 4.3 alin. ultim nu a devenit exigibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel SC O. SRL și prin decizia nr. 64/ C din 30 iunie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis, ca fondat, apelul declarat de apelanta SC O. SRL în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A.T.N.R.

SRL, împotriva sentinței nr. 1087/ COM din 4 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acțiunea principală precizată, introdusă de reclamanta SC A.T.N.R. SRL, a obligat pârâta SC O. SRL să plătească reclamantei suma de 45.331,55 lei reprezentând contravaloarea materialelor, a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 10.000 lei pe zi de întârziere, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a obligat intimata SC A.T.N.R. SRL să plătească apelantei suma de 15.345 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut referitor la cantitatea de materiale rămasă în gestiunea apelantei SC O. SRL că, comisia de experți a concluzionat că aceasta are o valoare de 45.331,55 lei, conform calculelor indicate în anexa 29, ceea ce evaluat în monedă EURO reprezintă 25.401,92, potrivit anexei 28. Cum reclamanta a solicitat în principal obligarea pârâtei la restituirea în natură a acestor materiale, instanța de apel a menținut sentința sub acest aspect. Cu privire la executarea acestei obligații sub sancțiunea unor daune cominatorii de 10.000 lei/zi de întârziere, instanța a respins acest capăt privind obligarea pârâtei la executarea obligației sub sancțiunea unor daune, raportat la dispozițiile art. 580 pct. 5 C. proc.

civ. Totodată, văzând concluziile comisiei de experți și înscrisurile depuse la dosar, instanța a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 45.331,55 lei, cu titlu de contravaloare materiale, în loc de 291.772, 89 EURO, cât a obligat-o instanța de fond. Celelalte dispoziții ale sentinței, au fost menținute în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. În ceea ce privește rezilierea contractului de execuție de lucrări nr. 151 din 26 februarie 2004 instanța a reținut că este justificată în conformitate cu art. 7.1. al capitolului VII din acest contract, din cuprinsul căruia rezultă că „prezentul contract poate fi reziliat de beneficiar, în cazul în care executantul nu-și îndeplinește obligațiile”.

S-a reținut că instanța de fond și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii reconvenționale pe prevederile contractuale indicate, care nu prevăd plata unor garanții de bună execuție a lucrărilor în cuantum de 20 % din valoarea acestora, precum și pe lipsa proceselor verbale de recepție indicate la pct. 3.2. din contractul de execuție. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC O. SRL CLUJ NAPOCA invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligării intimatei la plata sumei de 177.307,93 lei, reprezentând diferența contravalorii lucrărilor executate și a sumei de 177.307,93 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate potrivit art. 6.2 alin. (1) din contract, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea în fapt a recursului s-a susținut, în esență, că instanța de apel nu a făcut o corectă interpretare a actului dedus judecății, schimbând înțelesul vădit lămurit al acestuia a respins cererea reconvențională motivând că nu este prevăzută în contract obligația intimatei în calitate de beneficiar de a achita aceste sume; că atât soluția dată de instanța de fond, cât și cea dată de instanța de apel se datorează unei confuzii generate de folosirea termenului, garanții de bună execuție, de exprimarea procentuală a cuantumului acestei sume, respectiv 20 %, precum și de neinterpretarea coordonată a clauzelor încheiate între părți, art. 4.1 art. 4.3.; art. 5.1; art. 5.2; că pârâta nu și-a respectat obligația de a pune la dispoziția subscrisei în timp util avizele și autorizațiile strict necesare în vederea începerii lucrărilor, aspect probat de înscrisurile existente în dosarul de apel; că art. 6.2.

prevede că în cazul întârzierii la plată sunt datorate penalizări de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi din valoarea scadentă; că recurenta și-a respectat obligațiile care îi reveneau potrivit contractului după cum reiese din procesele verbale de recepție cantitativă și calitativă; că toate procesele verbale, însoțite de consumurile de materiale aferente au fost semnate fără obiecțiuni de pârâtă; că facturile fiscale au fost însușite de reprezentanții intimatei; că instanțele nu au luat în considerare aceste înscrisuri care atestă că recurenta și-a îndeplinit în mod corect obligațiile contractuale; că procesele verbale de recepție cantitativă și calitativă semnate de ambele părți dovedesc executarea lucrărilor, instanțele omițând să le aibă în vedere la pronunțarea hotărârii; că intimata nu a înțeles să-și execute integral obligațiile asumate, refuzând fără temei să achite contravaloarea serviciilor prestate în beneficul ei; că în perioada 07 iunie 2005 – 11 mai 2006 pentru lucrările efectuate au fost emise 11 facturi din care în prezent au rămas neachitate 7 facturi; că penalitățile de întârziere calculate conform art. 6.2 neputând depăși cuantumul debitului se ridică la suma de 509.048 lei; că în contract nu e inserat și specificat exact acest termen, garanții de bună execuție,

dar în fapt garanțiile de bună execuție constau tocmai în diferența de preț pe care intimata este obligată să o plătească potrivit art. 41 și 43 din contract; că soluția respingerii cererii reconvenționale nu se justifică deoarece există în contract clauze exprese care prevăd obligația beneficiarului de a achita diferența de preț până la concurența sumelor indicate în art. 4.1. din contract; că intimata a recunoscut debitul prin adresa trimisă în data de 4 mai 2006; că a învederat atât instanței de fond, cât și instanței de apel faptul că a notificat intimata succesiv asupra faptului că lucrările contractate au fost finalizate și în conformitate cu dispozițiile art. 5.2.

din contract a solicitat încheierea procesului verbal de recepție finală, aspect dovedit de adresele nr. 10/2006, nr. 15/2007 expediate intimatei; că semnarea procesului verbal de recepție finală și punere în funcțiune nu a fost posibilă datorită relei credințe a intimatei care a refuzat să se prezinte în vederea încheierii acestui document; că lucrările au fost recepționate de către intimată fără obiecțiuni în baza proceselor verbale cantitative și calitative încheiate lunar, iar refuzul nejustificat de a se prezenta în vederea încheierii procesului verbal final de recepție nu o poate exonera pe intimată de plata sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în favoarea ei; că reaua credință a fost dovedită cu răspunsurile date la interogatoriul administrat în apel, cu înscrisurile depuse în probațiune; că nici instanța de fond și nici cea din apel nu au indicat clar, convingător motivele pentru care au fost înlăturate probele care atestau îndeplinirea obligației de executare a lucrărilor, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.; că intimata a predat avizele și autorizațiile necesare pentru demararea lucrărilor în condiții de legalitate la peste un an, ba chiar doi ani de la data la care aceste lucrări trebuiau să fie finalizate; că în aceste condiții recurenta nu putea fi trasă la răspundere pentru nerespectarea termenelor de finalizare a lucrărilor prevăzute în contract, culpa revenindu-i intimatei; că intimata nu a respectat obligația înscrisă prin art. 6.2.

întrucât a pus la dispoziția subscrisei doar în parte materialele necesare și doar începând cu anul 2005 și astfel rezultă cu claritate prelungirea corespunzătoare a termenului de execuție a lucrărilor; că prin răspunsul la întrebarea nr. 10 din interogatoriul administrat în apel, intimata recunoaște faptul că toate avizele de însoțire a mărfii predate către subscrisa datează din 2005 – 2006; că semnificativă din acest punct de vedere este și corespondența purtată între părți (adresa nr. 47/2995, adresa din 17 iunie 2006, adresa nr. 3 din 11 iulie 2006, adresa nr. 3/2006); că pe parcursul derulării raporturilor contractuale recurenta a fost nevoită să achiziționeze materiale cu bani proprii pentru a asigura continuitatea lucrărilor; că nu există nici un document care să certifice faptul că intimata a adus la cunoștință recurentei existența vreunei defecțiuni a rețelei; că s-a încălcat principiul înscris în art. 969 C. civ.; că s-ar fi impus ca instanța să observe că din probele depuse la dosarul cauzei, respectiv 187 – 189 reiese faptul că intimata a întârziat nejustificat punerea la dispoziția recurentei a documentelor și materialelor fără de care lucrările nu se puteau demara; că trebuie remediată această omisiune a instanței de apel,

în sensul obligării subscrisei în principal la restituirea materialelor neutilizate și doar în subsidiar la plata contravalorii acestora în lei; că se impunea ca instanța de recurs să modifice hotărârea instanței de apel și să pronunțe rezilierea contractului de execuție lucrări nr. 151 din 26 februarie 2004 din culpa exclusivă a intimatei. Intimata SC A.T.N.R. SRL ORADEA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului în conformitate cu art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. și pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta a formulat note scrise solicitând respingerea excepției nulității recursului ca neîntemeiată. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi primită întrucât instanța de apel a acordat ceea ce s-a cerut. Din considerentele și dispozitivul deciziei, rezultă că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond de obligare în principal a pârâtei la restituirea către reclamantă a materialelor proprietatea acesteia și a admis în parte capătul din acțiunea reclamantei, obligând apelanta să plătească intimatei suma de 45.331,55 lei cu titlu de contravaloare materiale în loc de 291.772,89 Euro cât a obligat-o instanța de fond. Nu se constată existența cerințelor necesare pentru reținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând în considerente argumentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția dată cererii reconvenționale și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, oferind posibilitatea verificării temeiniciei și legalității ei.

Instanța s-a referit la clauzele contractuale, la probele dosarului, făcând o interpretare și apreciere corectă asupra acestora, respectând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primit întrucât instanța și-a fundamentat soluția pe raportul juridic dintre părți născut ca urmare a încheierii contractului de execuție de lucrări nr. 151 din 26 februarie 2004 și s-a pronunțat în raport de acesta când a respins cererea reconvențională, neschimbând natura și înțelesul clauzelor contractuale (art. 4.1, 4.3, 5.1., 5.2) care au fost interpretate conform voinței părților.

Instanța de apel, în mod corect a reținut că instanța de fond și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii reconvenționale pe prevederile contractuale mai sus indicate care nu prevăd plata unor garanții de bună execuție a lucrărilor în cuantum de 20 % din valoarea acestora și pe lipsa procesului verbal final de recepție calitativă și punere în funcțiune a rețelei, de la încheierea căruia plata diferențelor prevăzute de art. 4.3 devin exigibile. Instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare legală a clauzelor contractului de execuție de lucrări nr. 151 din 26 februarie 2009, a prevederilor art. 969 C. civ., nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În mod întemeiat instanța de apel a reținut că rezilierea contractului de execuție de lucrări nr. 151 din 26 februarie 2004 este justificată, în temeiul art. 969 și art. 7.1 al capitolului VII din acest contract, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către pârâtă, motiv pentru care nu s-a încheiat nici procesul verbal final de recepție calitativă și de punere în funcție a rețelei prevăzut la pct. V 5.2 din contract. Restul criticilor ce vizează stabilirea culpei în neîndeplinirea obligațiilor contractuale tind la reaprecierea situației de fapt prin reanalizarea probelor și a concludenței acestora. Din acest punct de vedere criticile vizează aspecte legate de netemeinicia hotărârii recurate, situație în care hotărârea numai poate fi supusă controlului judiciar din acest punct de vedere.

Chiar și referirile la forța probantă ce trebuie acordată unor probe, nu sunt susceptibile de a fi încadrate în vrenul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ. Acestea se circumscriu aspectelor de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate, încât nu pot fi cenzurate în recurs. Critica ce vizează aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 6.2. din contract nu a fost invocată în apel, astfel că nu poate omisso medio să fie supusă controlului judiciar direct în recurs, trecând peste calea de atac a apelului. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei ca nefondat PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC O. SRL CLUJ NAPOCA împotriva deciziei nr. 64/ C din 30 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2010