ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1916/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin acțiunea înregistrată la

data de 19 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă

sub nr. 76893/3/20114, reclamanta SC L.C.T.P. SRL, societate de insolvență,

prin administrator judiciar H.B. SPRL a chemat în judecată pe pârâții SC R.D.

SRL, I.T.B., A.G., T.C.M., SC R.L. SRL și G.A.M. solicitând obligarea în

solidar a pârâților la plata sumei totale de 22.2382926,59 RON, reprezentând

daune interese aferente perioadei 1 ianuarie 2010-15 aprilie 2011 cauzate prin

neexecutarea corespunzătoare a contractului de transport din 13 martie 2007 și

daune interese aferente perioadei 15 aprilie 2011-22 martie 2013 cauzate de

fapta ilicită a pârâților de denunțare abuzivă a contractului de transport,

precum și daune interese compensatorii ca urmare a intrării societății în

procedura insolvenței, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

nr. 12168 din 21 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a

admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtele SC R.D. SRL și SC

R.L. SRL și a declinat competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului

Prahova.

În motivarea

acestei soluții, Tribunalul București, a reținut în esență că, în cadrul

contractului de transport din 23 martie 2007 la art. 19 părțile au înserat o

clauză atributivă de competență în favoarea instanței competente de la sediul

pârâtei SC R.L. SRL, situat în Ploiești, județul Prahova și că, în cauză sunt

îndeplinite condițiile pentru a opera prorogarea convențională de competență

conform art. 19 C. proc. civ.

II. La data

de 1 noiembrie 2012, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova,

secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, nr.

76893/3/2011, fixându-i-se primul termen de judecată la data de 10 decembrie

2012, când reclamanta a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței.

Prin sentința

nr. 421 din 10 decembrie 2012, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă și de

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale

teritoriale invocată de reclamanta SC L.C.T.P. SRL, societate în insolvență,

prin administrator judiciar H.B. SPRL a declinat competența soluționării cauzei

în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflict negativ de

competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și

Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a

pronunța această soluție, Tribunalul Prahova a reținut, în esență, că întrucât

una dintre condițiile de valabilitate ale clauzei atributive de competență,

este ca prin convenție să se determine exact instanța aleasă de părți, ceea ce

nu se poate aprecia despre clauza prevăzută la art. 19 din contractul de

transport, simpla mențiune despre instanța competentă de la sediul pârâtei SC

R.L. SRL nefiind suficient de determinată, pentru cazul în care intenția

părților ar fi fost aceea de a conveni o competență exclusivă. Ceea ce s-a și

confirmat prin schimbarea sediului acestei pârâte, ulterior încheierii

contractului de transport de produse petroliere și a celui de novație, situație

de natură să denatureze instituția alegerii convenționale de competență.

În raport de

dispozițiile art. 20-art. 22 C. proc. civ., constatând declanșat conflictul

negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de

Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului și pronunțării

regulatorului de competență.

III. Analizând

actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în

soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin.

(5) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării

acestei cereri în favoarea Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, pentru următoarele

considerente:

Delimitarea atribuțiilor

instanțelor, se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială

și teritorială.

Competența materială,

privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor

categorii de instanțe, judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de

Casație și Justiție, care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar

ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual,

competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului,

cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe. În ceea ce

privește competența teritorială a instanței, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter

dispozitiv (art. 5-art. 8) și norme cu caracter imperativ (art. 13-art. 16).

În principiu,

normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția

situațiilor prevăzute la art. 13-art. 16 C. proc. civ., care sunt norme de competență

teritorială exclusivă, de ordine publică.

Astfel,

Înalta Curte, constată că, în speță, conform principiului disponibilității, instanța

a fost învestită să se pronunțe asupra unei acțiunii în răspundere civilă delictuală,

din petitul acțiunii rezultând că reclamanta a solicitat obligarea tuturor pârâților

în solidar la plata daunelor interese, ceea ce are semnificația, că, în opinia reclamantei,

toți pârâții sunt obligați principal.

Cum competența

instanței se stabilește funcție de capătul principal de cerere, iar situația de

fapt calificată juridic în principal, în speță, este întemeiată pe răspunderea civilă

delictuală, Înalta Curte constată că, în mod corect, Tribunalul Prahova a reținut

incidența normelor dispozitive ce reglementează competența teritorială alternativă,

instanței revenindu-i obligația de a se pronunța în limitele cadrului procesual

stabilit de reclamant.

Este adevărat

că, în virtutea prevederilor art. 19 C. proc. civ., părțile pot conveni o prorogare

a competenței teritoriale relative prin înserarea în contract a unei clauze atributive

de competență, dar în speță, clauza prevăzută la art. 19 din contractul de transport

din 23 martie 2007, este inoperantă, caracterul restrictiv și exclusiv ale acesteia

fiind denaturat prin formularea: instanța competentă de la sediul pârâtei SC R.L.

SRL.

În consecință,

referitor Ia competența teritorială, Înalta Curte reține că, în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 9 C. proc. civ. reclamanta având dreptul de a introduce cererea

la oricare dintre cele două instanțe (fie de la sediul pârâtei SC R.D. SRL și al

administratorilor acesteia respertiv Tribunalul București cum de altfel a și optat,

fie la sediul pârâtei SC R.L. SRL sau al administratorului unic al acesteia), cu

mențiunea că odată aleasă instanța, competența acesteia este stabilită definitiv.

Astfel fiind,

Înalta Curte, în raport de cele anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 22

alin. (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a litigiului dintre

reclamanta SC L.C.T.P. SRL, societate în insolvență, prin administrator judiciar

H.B. SPRL și pârâții SC R.D. SRL, I.T.B., A.G., T.C.M., SC R.L. SRL și G.A.M.,

având ca obiect pretenții, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 14 mai 2013.