ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1916/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: I. Prin acțiunea înregistrată la data de 19 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. 76893/3/20114, reclamanta SC L.C.T.P. SRL, societate de insolvență, prin administrator judiciar H.B. SPRL a chemat în judecată pe pârâții SC R.D. SRL, I.T.B., A.G., T.C.M., SC R.L. SRL și G.A.M. solicitând obligarea în solidar a pârâților la plata sumei totale de 22.2382926,59 RON, reprezentând daune interese aferente perioadei 1 ianuarie 2010-15 aprilie 2011 cauzate prin neexecutarea corespunzătoare a contractului de transport din 13 martie 2007 și daune interese aferente perioadei 15 aprilie 2011-22 martie 2013 cauzate de fapta ilicită a pârâților de denunțare abuzivă a contractului de transport, precum și daune interese compensatorii ca urmare a intrării societății în procedura insolvenței, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 12168 din 21 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtele SC R.D. SRL și SC R.L. SRL și a declinat competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului Prahova. În motivarea acestei soluții, Tribunalul București, a reținut în esență că, în cadrul contractului de transport din 23 martie 2007 la art. 19 părțile au înserat o clauză atributivă de competență în favoarea instanței competente de la sediul pârâtei SC R.L. SRL, situat în Ploiești, județul Prahova și că, în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a opera prorogarea convențională de competență conform art. 19 C. proc. civ. II.

La data de 1 noiembrie 2012, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, nr. 76893/3/2011, fixându-i-se primul termen de judecată la data de 10 decembrie 2012, când reclamanta a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței. Prin sentința nr. 421 din 10 decembrie 2012, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de reclamanta SC L.C.T.P. SRL, societate în insolvență, prin administrator judiciar H.B. SPRL a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflict negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Prahova a reținut, în esență, că întrucât una dintre condițiile de valabilitate ale clauzei atributive de competență, este ca prin convenție să se determine exact instanța aleasă de părți, ceea ce nu se poate aprecia despre clauza prevăzută la art. 19 din contractul de transport, simpla mențiune despre instanța competentă de la sediul pârâtei SC R.L. SRL nefiind suficient de determinată, pentru cazul în care intenția părților ar fi fost aceea de a conveni o competență exclusivă. Ceea ce s-a și confirmat prin schimbarea sediului acestei pârâte, ulterior încheierii contractului de transport de produse petroliere și a celui de novație, situație de natură să denatureze instituția alegerii convenționale de competență.

În raport de dispozițiile art. 20-art. 22 C. proc. civ., constatând declanșat conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului și pronunțării regulatorului de competență. III. Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării acestei cereri în favoarea Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, pentru următoarele considerente: Delimitarea atribuțiilor instanțelor, se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe, judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar. Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe. În ceea ce privește competența teritorială a instanței, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv (art. 5-art. 8) și norme cu caracter imperativ (art. 13-art. 16). În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 13-art.

16 C. proc. civ., care sunt norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică. Astfel, Înalta Curte, constată că, în speță, conform principiului disponibilității, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra unei acțiunii în răspundere civilă delictuală, din petitul acțiunii rezultând că reclamanta a solicitat obligarea tuturor pârâților în solidar la plata daunelor interese, ceea ce are semnificația, că, în opinia reclamantei, toți pârâții sunt obligați principal. Cum competența instanței se stabilește funcție de capătul principal de cerere, iar situația de fapt calificată juridic în principal, în speță, este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că, în mod corect, Tribunalul Prahova a reținut incidența normelor dispozitive ce reglementează competența teritorială alternativă, instanței revenindu-i obligația de a se pronunța în limitele cadrului procesual stabilit de reclamant.

Este adevărat că, în virtutea prevederilor art. 19 C. proc. civ., părțile pot conveni o prorogare a competenței teritoriale relative prin înserarea în contract a unei clauze atributive de competență, dar în speță, clauza prevăzută la art. 19 din contractul de transport din 23 martie 2007, este inoperantă, caracterul restrictiv și exclusiv ale acesteia fiind denaturat prin formularea: instanța competentă de la sediul pârâtei SC R.L. SRL. În consecință, referitor Ia competența teritorială, Înalta Curte reține că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 9 C. proc. civ. reclamanta având dreptul de a introduce cererea la oricare dintre cele două instanțe (fie de la sediul pârâtei SC R.D. SRL și al administratorilor acesteia respertiv Tribunalul București cum de altfel a și optat, fie la sediul pârâtei SC R.L.

SRL sau al administratorului unic al acesteia), cu mențiunea că odată aleasă instanța, competența acesteia este stabilită definitiv. Astfel fiind, Înalta Curte, în raport de cele anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a litigiului dintre reclamanta SC L.C.T.P. SRL, societate în insolvență, prin administrator judiciar H.B. SPRL și pârâții SC R.D. SRL, I.T.B., A.G., T.C.M., SC R.L. SRL și G.A.M., având ca obiect pretenții, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2013.