ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1133/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1133/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1133/2017
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19 decembrie
2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC B.
SRL, C., D., E. în calitate de administratori ai SC B. SRL, SC F. SRL și G.
în calitate de administrator unic al SC F. SRL obligarea, în solidar, a pârâților
la plata sumei totale de 22.238.926,59 lei, cu titlu de daune-interese
compensatorii aferente perioadei 01.01.2010-15.04.2011 cauzate de neexecutarea
corespunzătoare a contractului de transport nr. 100 din 23 martie 2007 și
daune-interese aferente perioadei 15.04.2011-22.03.2013 cauzate de faptele
ilicite ale pârâților în ceea ce privește denunțarea
abuzivă și ilegală a contractului de transport și daune
interese compensatorii ca urmare a intrării societății în
procedura insolvenței.
Prin sentința
civilă nr. 2577 din 22 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul
București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, a fost
respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A.
SRL prin administrator judiciar H. SPRL, în contradictoriu cu pârâții SC B.
SRL, C., D., E., G., SC F. SRL.
În motivarea
sentinței, cu ocazia expunerii situației de fapt, tribunalul a reținut
că între pârâta F. SRL și SC A. SRL, în calitate de transportator,
s-a încheiat contractul de transport produse petroliere nr. 100 din 23 martie
2007.
La data de 29
septembrie 2008 s-a încheiat contractul de novație prin care SC A. SRL au
cesionat către reclamanta SC A. SRL toate drepturile și obligațiile
sale decurgând din contractul nr. 100/2007, reclamanta devenind astfel
transportatorul în raportul contractual cu F. SRL.
Reclamanta a
susținut în cererea de chemare în judecată că beneficiarul final
al serviciilor de transport efectuate în baza contractului nr. 100/2007 era,
însă, pârâta SC B. SRL, în baza contractului de prestări-servicii nr.
334 din 28 decembrie 2006 încheiat între cele două pârâte, prin care F.
SRL se obligase să efectueze transportul de produse petroliere în
beneficiul SC B. SRL.
În plus,
tribunalul a mai reținut că, în speță, contractul nr.
100/2007 a fost modificat succesiv, prin mai multe acte adiționale.
Astfel, prin
actul adițional din 3 septembrie 2007, părțile au stabilit
încheierea contractului pe o perioadă de 6 ani, majorarea numărului
de autovehicule cu 20 de cisterne noi, comandate de transportator conform
specificațiilor beneficiarului și obligarea beneficiarului de a asigura
un rulaj minim al autovehiculelor puse la dispoziție de transportator, iar
la data de 2 februarie 2009, a intervenit un nou act adițional prin care
părțile au stabilit că, începând cu data de 2 februarie 2009 se
elimină din contract obligația beneficiarului de a asigura un parcurs
minim garantat de 7.000 km pentru fiecare cisternă, precum și obligația
de a achita transportatorului un procent de 25% din tariful contractual pentru
diferența de kilometri neparcurși până la această valoare
minimă.
În ceea ce
privește temeiul cererii, prima instanță a constatat că se
invocă, în principal, angajarea răspunderii civile delictuale a
tuturor pârâților (având ca temei art. 998-999 C. civ. pentru pârâții
persoane juridice și art. 35 alin. ultim din Decretul nr. 31/1954 pentru
pârâții persoane fizice), iar în subsidiar, răspunderea
contractuală a pârâtei F. SRL, dar numai referitor la neexecutarea
culpabilă a contractului până la momentul denunțării
unilaterale a acestuia (având ca temei art. 1073, art. 1084, art. 1086 C. civ.).
În acest
context, prima instanță a procedat la analiza cu prioritate a condițiilor
răspunderii civile delictuale raportat la fiecare pârât în parte.
Astfel, în
ceea ce privește pârâta F. SRL, tribunalul a apreciat că acțiunea
îndreptată împotriva acestei pârâte pe temei delictual este
neîntemeiată, pretențiile reclamantei față de această
pârâtă fiind analizate în cadrul cererii subsidiare, unde s-a invocat
răspunderea contractuală.
Referitor la
pârâta B. SRL, instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit una
dintre condițiile angajării răspunderii civile delictuale,
respectiv fapta ilicită, iar în contextul în care pentru admiterea cererii
trebuie îndeplinite cumulativ toate condițiile, s-a apreciat că
nedovedirea uneia dintre acestea, face inutilă cercetarea celorlalte condiții,
lucru care atrage respingerea cererii ca neîntemeiată.
În ceea ce
privește pârâții persoane fizice, tribunalul a reținut că
administratorii nu au acționat ilicit, aceștia au pus în
practică o decizie a acționariatului societății, conform
atribuțiilor care le reveneau.
Tribunalul a
constatat cu privire la cererea subsecventă de angajare a răspunderii
contractuale a pârâtei F. SRL, că s-a solicitat angajarea acesteia doar
pentru prejudiciul cauzat anterior denunțării unilaterale a
contractului, motiv pentru care, potrivit principiului disponibilității
și cu respectarea limitelor învestirii, instanța a verificat faptele și
împrejurările săvârșite până la momentul denunțării.
În plus, s-a
reținut că reclamanta nu a invocat încălcarea unei obligații
legale, extracontractuale, ci încălcarea dispozițiilor art. 18 alin.
(1) lit. c) care au fost folosite, din perspectiva reclamantei, de o
manieră abuzivă de către pârâtă. S-a mai reținut
că reclamanta nu a învestit instanța cu o cerere având temei
contractual în legătură cu faptele ce țin de denunțarea
unilaterală a contractului, motiv pentru care s-a apreciat că o
analiză a acestora, într-un astfel de context, ar reprezenta o
încălcare a limitelor învestirii instanței.
Împotriva
sentinței nr. 2577 din 22 aprilie 2016, reclamanta SC A. SRL prin
lichidator judiciar I. IPURL a declarat apel, care a fost soluționat prin
decizia civilă nr. 356/A din 17 februarie 2017 de către Curtea de
Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul respingerii ca
nefondat a apelului.
În motivarea
deciziei, Curtea de Apel București a reținut că în apel este
prohibită schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată și
formularea de cereri noi, astfel încât s-a apreciat că nu poate fi
primită critica reclamantei referitoare la faptul că acțiunea
s-a întemeiat pe răspunderea contractuală izvorâtă din
contractul de transport nr. 100/2007 în ceea ce o privește pe pârâta SC F.
SRL, răspundere aferentă perioadei cât contractul s-a aflat în
vigoare (29.09.2008-15.04.2011).
În consecință,
s-a apreciat că nu poate fi modificată prin cererea de apel perioada
pentru care se pretinde plata daunelor interese izvorâte din pretinsa
neexecutare conformă a contractului de transport nr. 100 din 23 martie
2007.
De asemenea,
Curtea a mai apreciat că în apel, reclamanta SC A. SRL nu poate extinde
perioada pentru care a pretins angajarea răspunderii contractuale a
intimatei-pârâte F. SRL și după data denunțării unilaterale
a contractului de transport nr. 100 din 23 martie 2007.
Instanța
de apel a constatat că este nefondată critica reclamantei referitoare
la faptul că prima instanță, în mod eronat, ar fi refuzat
să se pronunțe în legătură cu răspunderea
delictuală a pârâtei SC F. SRL numai pentru faptul că exista încheiat
un contract.
În acest
sens, s-a reținut că este corectă concluzia primei instanțe
în sensul că toate chestiunile referitoare la derularea contractului,
inclusiv încetarea acestuia, trebuie valorificate pe tărâm contractual,
întrucât atunci când se invocă încălcarea unor obligații
contractuale, în privința intimatei-pârâte F. SRL, persoana (pretins)
păgubită nu are un drept de opțiune între cele două forme
de răspundere, respectiv contractuală și delictuală.
În plus, s-a
mai reținut că de la principiul neadmiterii opțiunii între cele
două acțiuni, cea mai importantă excepție este aceea
că opțiunea este permisă în cazul în care neexecutarea
contractului constituie, în același timp, și o infracțiune,
prevăzută de legea penală.
Cu privire la
temeiul juridic al acestei interpretări, instanța de apel a apreciat
că, deși laconică, motivarea sub acest aspect a primei instanțe
permite decelarea raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluției
adoptate, fiind astfel întrunite exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C.
proc. civ.
Instanța
de apel a găsit nefondată și critica reclamantei referitoare la
respingerea de către prima instanță a solicitării de
angajare a răspunderii delictuale a intimatei-pârâte SC B. SRL.
Sub acest
aspect, s-a reținut că între intimata-pârâtă B. SRL și
apelanta-reclamantă nu există raporturi contractuale astfel încât s-a
constatat că este posibil a se apela, în această situație, doar
la răspunderea delictuală, pentru angajarea căreia trebuie
dovedită îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții impuse
de art. 998-999 C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul,
legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și
culpa autorului faptei ilicite.
Din
această perspectivă, Curtea a reținut, în consens cu prima
instanță, că apelanta-reclamantă nu a probat că
intimata-pârâtă B. SRL a săvârșit o faptă ilicită.
În plus, s-a
mai apreciat că dreptul la denunțare unilaterală este un drept
potestativ, nesusceptibil de exercitare abuzivă, întrucât neavând limite
interne, poate fi exercitat până la limitele externe, adică până
la epuizarea prerogativelor care alcătuiesc substanța sa
juridică. Totodată, s-a reținut că acest drept de denunțare
unilaterală este recunoscut, deopotrivă, atât reclamantei, cât și
pârâtei F. SRL, conform art. 18 alin. (1) lit. c) din contractul de transport
produse petroliere nr. 100 din 23 martie 2007.
În
continuare, instanța de apel a respins ca nefondată și critica
reclamantei vizând soluția primei instanțe de respingere a
solicitării de angajare a răspunderii delictuale a intimaților-pârâți
persoane fizice, cu motivarea că reclamanta nu a probat că aceștia
au săvârșit vreo faptă ilicită, deși sarcina dovezii
în acest sens îi revenea, conform art. 1169 C. civ. și a art. 129 alin.
(1) C. proc. civ. Mai mult decât atât, s-a reținut că intimații-pârâți
au exercitat una dintre atribuțiile și obligațiile legale ale
administratorului oricărei societăți, nefiind vorba, în viziunea
instanței de apel, despre săvârșirea vreunei fapte ilicite.
Totodată,
au fost găsite neîntemeiate și criticile reclamantei referitoare la
greșita neangajare de către prima instanță a
răspunderii civile contractuale a pârâtei SC F. SRL.
Astfel, în
raport cu solicitarea reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în
judecată, instanța de apel a reținut că aceasta nu a
învestit instanța cu o cerere având temei contractual în
legătură cu faptele ce țin de denunțarea unilaterală,
motiv pentru care s-a apreciat că o analiză a acestora ar reprezenta
o încălcare a limitelor învestirii instanței.
În
continuare, Curtea de Apel București a mai reținut că reclamanta
nu a probat că intimata-pârâtă F. SRL a săvârșit vreo
faptă ilicită, deși sarcina dovezii în acest sens îi revenea.
În plus, s-a
constatat că în perioada 01.01.2010-15.04.2011, F. SRL nu mai era
obligată contractual să emită un anumit număr de comenzi
sau să solicite un număr minim de kilometri parcurși.
În consecință,
având în vedere că reclamanta nu a probat nici ipoteza unei utilizări
nerezonabile a flotei acesteia, nici o exercitare abuzivă a dreptului
unilateral al intimatei-pârâte de a plasa comenzi de transport, instanța
de apel a apreciat că nu se poate susține cu temei săvârșirea
vreunei fapte ilicite, respectiv a unei neexecutări corespunzătoare a
obligațiilor contractuale asumate de intimata-pârâtă F. SRL, în
perioada 01.01.2010-15.04.2011.
Curtea de
Apel București a mai reținut că, în speță, nu este
posibilă o combinare, în cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor
aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii
contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în
subsidiar, în completare, la acțiunea delictuală, după ce a fost
utilizată răspunderea contractuală.
În
continuare, instanța de apel a constatat că prevederile art. 421
alin. (1) C. com. au fost invocate de către reclamantă direct în
apel, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 294 alin. (1) teza I C.
proc. civ.
Mai mult
decât atât, s-a apreciat că aceste dispoziții legale nu au
legătură cu petitul și argumentele expuse în cererea de chemare
în judecată.
Împotriva
deciziei civile nr. 356/A din 17 februarie 2017 pronunțată de Curtea
de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs
reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar I. IPURL, prin care a solicitat
admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința admiterii
apelului și modificării sentinței civile, în sensul admiterii
cererii de chemare in judecata și obligarea pârâților la plata
sumelor rezultate din raportul de expertiză și precizate prin
concluziile scrise depuse în primă instanță.
Recursul a
fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.
În
dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
recurenta-reclamantă a susținut că, în mod eronat, instanța
de apel a considerat că, în ceea ce o privește pe pârâta SC F. SRL nu
poate exista răspundere civilă delictuală, întrucât între
această pârâtă și reclamantă există un contract de
transport.
Sub acest
aspect, reclamanta a arătat că doctrina de specialitate afirmă
că pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere să
preexiste un contract valabil încheiat, iar răspunderea născută
în legătură cu un contract care a fost desființat pentru că
era nul sau anulabil, este de asemenea o răspundere delictuală.
Recurenta a
mai învederat că răspunderea contractuală intervine cu
prioritate numai în situația în care răspunderea este
determinată de neexecutarea clauzelor contractuale. Însă, în momentul
în care există elemente extrinseci, care nu au legătură
strictă cu executarea clauzelor contractuale, opinia reclamantei este în
sensul că intervine răspunderea civila delictuală.
Recurenta susține
că nu se poate scoate dintr-o coparticipare delictuală unul dintre
participanți doar pentru simplul fapt ca acel participant avea încheiat un
contract.
În
continuare, reclamanta învederează că, în speță, este vorba
de incidența unui caracter ilicit, simulator, prin care au fost create
premisele unei aparențe de legalitate pentru a se găsi un motiv
întemeiat pentru denunțarea unilaterala a contractului de
prestări-servicii.
O altă
critică dezvoltată de recurentă vizează încălcarea
dispozițiilor art. 1003 C. civ. Din această perspectivă, s-a susținut
că răspunderea solidară atrage cercetarea judiciară a
tuturor celor indicați în cererea de chemare în judecată și
impune reconfigurarea materialului probator ca un tot unitar, și nu în
funcție de fiecare pârât în parte.
În opinia
reclamantei, faptele delictuale și vinovăția nu pot fi analizate
în raport cu fiecare pârât, ci acestea trebuie stabilite în contextul
coparticipării.
În consecință,
sub acest aspect, recurenta-reclamantă susține că trebuie
stabilit dacă acești coparticipanți au acționat sau nu
pentru crearea aparenței unui motiv întemeiat, pe baza căruia să
fie denunțat unilateral contractul sau dacă a existat un motiv
obiectiv, care să conducă la încetarea contractului de transport.
Recurenta-reclamantă
a mai susținut că instanța de apel a încălcat și
dispozițiile art. 969 și 970 C. proc. civ.
Din
această perspectivă, s-a învederat că dreptul suveran de
gestionare a afacerii poate avea numai implicații interne și, în
acest context, instanța nu poate cenzura oportunitatea deciziilor sau
hotărârilor.
În plus, s-a
susținut că mărirea profitului cocontractantului în temeiul
dreptului suveran de gestionare a afacerii a condus nu numai la intrarea
societății reclamante în faliment, ci și la păgubirea
creditorilor societății.
În opinia
recurentei, contractul poate înceta dintr-un motiv întemeiat, care trebuie
să fie însă obiectiv. În acest sens, s-a arătat că motivul
invocat de pârâta B. SRL a fost optimizarea afacerii care are la bază un
raport de evaluare întocmit de o renumită societate de specialitate,
respectiv J., raport care însă nu se regăsește la dosarul
cauzei, fiind depus doar contractul încheiat cu această societate de
specialitate, având ca obiect evaluarea societății. În acest context,
recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a
făcut trimitere la acest studiu de fezabilitate fără ca acesta
să existe la dosar.
Recurenta-reclamantă
subliniază că posibilitatea denunțării unilaterale a
contractului, pentru motive întemeiate, reprezintă o condiție
rezolutorie și, în același timp, potestativă simplă.
Recurenta a învederat că este potestativă simplă acea condiție
a cărei realizare depinde de voința unei părți și de
un fapt exterior sau de voința unei persoane nedeterminate. Însă, în
opinia sa, optimizarea afacerii nu poate fi considerată un fapt exterior,
ci tot voința părții și, în acest caz, condiția este
pur potestativă, adică o condiție lovită de nulitate cu
consecința declarării încetării contractului.
O altă
critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul
că instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității
părților, refuzând a lua în discuție răspunderea contractuală,
rezultând din denunțarea unilaterala a contractului.
Din
această perspectivă, s-a susținut că procedura concilierii
a vizat toată durata anului 2010 și până la 15 aprilie 2011 și
ulterior acestei date, iar în petitul acțiunii s-au solicitat daune atât
pentru executarea necorespunzătoare a contractului, cât și pentru
denunțarea sa abuzivă, reclamanta neînțelegând să limiteze
răspunderea contractuală a acestei pârâte.
Prin urmare,
recurenta a susținut că aceasta nu a fost o cerere nouă care
să fie soluționată pentru prima dată de instanța de
apel, fiind astfel aplicate în mod greșit dispozițiile art. 294 C.
proc. civ.
În
continuare, reclamanta a susținut că art. 421 alin. (1) C. com. este
aplicabil și în cazul încetării unui contract de transport cu executare
succesivă, prin voința unilaterală a beneficiarului unui
contract exclusivist, în care serviciile de transport ale reclamantei implicau
toate vehiculele achiziționate prin leasing, la solicitarea pârâtei.
Recurenta-reclamantă
a susținut că pârâta ar trebui să plătească
despăgubiri chiar și în situația în care s-ar constata că
denunțarea unilaterală a contractului s-a făcut în mod legal,
întrucât a fost o denunțare înainte de termen.
În consecință,
opinia reclamantei este în sensul că invocarea acestui text de lege nu
reprezintă o cerere nouă în sensul art. 294 C. proc. civ., ci o
critică nouă invocată în motivarea apelului în conformitate cu
dispozițiile art. 292 C. proc. civ.
Criticile de
nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc.
civ. vizează faptul că tribunalul și curtea de apel nu au
indicat temeiul juridic care interzice opțiunea între cele doua forme de
răspundere, respectiv contractuală și delictuală.
Intimații-pârâți
K., G., D., C., precum și intimatele-pârâte SC B. SRL și SC F. SRL au
depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului
ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind
legală și temeinică.
Analizând
decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului
de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că
recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar I. IPURL
este nefondat pentru următoarele considerente:
„Între pârâta
SC B. SRL și pârâta SC F. SRL s-a încheiat contractul de prestări
servicii nr. 334 din 28 decembrie 2006 în baza căruia aceasta din
urmă s-a obligat să efectueze transporturi de produse petroliere în
beneficiul primeia.
La rândul
său, SC F. SRL în calitate de beneficiar a încheiat cu SC A. SRL, în
calitate de transportator, contractul de transport produse petroliere nr. 100
din 23 martie 2007, care a fost novat reclamantei SC A. SRL la data de 29
septembrie 2008, aceasta devenind transportatorul în raportul contractual cu SC
F. SRL.
Contractul
s-a modificat succesiv prin acte adiționale, iar prin cel din urmă,
încheiat la data de 2 februarie 2009 au fost eliminate obligația
beneficiarului de a asigura un parcurs minim garantat de 7000
km/cisternă/lună și cea de achitare în favoarea
transportatorului a unei cote de 25% din tariful contractual pentru diferența
de kilometri neparcurși.
Anterior
expirării duratei contractuale, la data de 10 martie 2011, SC F. SRL o
notifică pe reclamantă prin executor judecătoresc în
legătură cu încetarea contractului, conform art. 18 alin. (1) lit. c),
pe motiv că, la rândul său a fost notificată de SC B. SRL despre
încetarea contractului nr. 334/2006. Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c),
contractul încetează „prin denunțarea unilaterală, pentru motive
întemeiate pentru partea care uzează de acest drept, cu condiția
notificării în scris a acestui lucru cu 30 zile înainte de data la care se
dorește încetarea contractului”.
Prin cererea
de chemare în judecată și motivarea acesteia, reclamanta a solicitat,
în principal, angajarea răspunderii civile delictuale a tuturor pârâților,
iar în subsidiar, răspunderea contractuală a SC F. SRL, dar, numai
referitor la neexecutarea culpabilă a contractului până la momentul
denunțării unilaterale, pentru perioada 1.01.2010-15.04.2011.
Instanța
de apel a reținut că față de pârâta SC F. SRL nu poate fi
angajată răspunderea civilă delictuală întrucât între
aceasta și reclamantă a existat un contract, iar acest aspect a fost
criticat prin memoriul de recurs.
Se va reține
cu privire la acest aspect că, răspunderea civilă
–delictuală sau contractuală- este determinată de
încălcarea unei obligații. Atunci când obligațiile își au
izvorul în contract și încălcarea lor se asociază
neexecutării sau executării defectuoase a contractului, iar
răspunderea civilă este contractuală. Dacă obligația
încălcată nu își are izvorul în contract se angajează
răspunderea civilă delictuală. Dar, pentru ca încălcarea
obligației să reprezinte temei al răspunderii civile delictuale
se impune ca nesocotirea să privească o normă a dreptului
obiectiv care trasează subiectului activ o anumită conduită. Or,
în speță nu s-a relevat de către reclamantă care a fost
norma legală încălcată.
Prin urmare,
în mod legal s-a reținut că, în speță, toate chestiunile
referitoare la derularea contractului dintre reclamantă și pârâta SC F.
SRL, inclusiv încetarea acestuia, trebuie valorificate pe tărâm
contractual.
Recurenta susține
că fapta pârâtei SC F. SRL de denunțare a contractului a avut
legătură cu elemente extriseci raportului contractual cu reclamanta și
din acest motiv se impune atragerea răspunderii sale delictuale în forma
coparticipării delictuale cu ceilalți pârâți, însă aceste
elemente de fapt, privind o conivență frauduloasă, nu s-au
demonstrat în cauză.
În ceea ce
privește invocarea încălcării dispozițiilor art. 1003 C.
civ. se reține că și în cazul răspunderii solidare,
analizarea condițiilor răspunderii civile se realizează pentru
fiecare pârât în parte, chiar dacă ei au acționat concertat. Or, din
acest punct de vedere, instanța de apel a stabilit, în cadrul
cercetării judecătorești, printr-o analiză judicioasă,
că în speță lipsește caracterul ilicit al faptelor pârâților.
Între părți nu a existat o conivență frauduloasă, iar
organizarea licitației pentru serviciile de transport a constituit o
decizie internă, de afaceri a pârâtei SC B. SRL, luată de asociatul
majoritar, pe baza unui studiu de fezabilitate, care nu a avut un caracter
fictiv, totodată, societatea nefiind ținută de angajamentele
încheiate de partenerul său de afaceri cu terțe persoane, potrivit
principiului relativității efectelor actelor juridice.
Nici critica
potrivit căreia clauza de denunțare unilaterală a contractului
dintre reclamantă și pârâta SC F. SRL este pur potestativă nu
are caracter fondat.
Condiția
pur potestativă este aceea a cărei realizare depinde exclusiv de voința
uneia dintre părți, astfel că obligația asumată sub
condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se
obligă este nulă (art. 1010 C. civ.), pe când cea potestativă
simplă, depinde atât de voința uneia din părți, cât și
de un element exterior acesteia.
Încetarea
raportului contractual dintre pârâtele SC B. SRL și SC F. SRL ca urmare a
deciziei beneficiarului de optimizare a afacerii sale, cu repercursiuni asupra
raportului contractual dintre reclamantă și SC F. SRL constituie, în
mod evident, un element exterior și nu unul ce depinde de voința
exclusivă a uneia dintre părți, astfel că nu este
afectată valabilitatea contractului.
Cât privește
criticile referitoare la limitele în care instanța de apel s-a pronunțat,
nici acestea nu sunt fondate. Sub acest aspect, în mod corect au fost aplicate
dispozițiile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., reținându-se
că reclamanta nu poate extinde perioada pentru care a pretins angajarea
răspunderii contractuale a pârâtei SC F. SRL după data denunțării
unilaterale a contractului de transport. Instanțele de fond s-au pronunțat
în limitele învestirii inițiale prin cererea de chemare în judecată,
potrivit principiului disponibilității și cu respectarea art.
129 alin. (6) C. proc. civ.
Recurenta a
mai susținut că era îndrituită la despăgubiri, chiar și
în situația denunțării unilaterale legale a contractului de
transport, conform art. 421 alin. (1) C. com., deoarece această denunțare
a avut loc înainte de termen și că, sub acest aspect soluția
instanței de apel este greșită, cererea nefiind una nouă.
Nici aceste
critici nu vor putea fi primite, instanța de apel reținând corect
că reclamanta a invocat aceste dispoziții legale pentru prima
oară prin cererea de apel, cu încălcarea art. 294 alin. (1) teza I C.
proc. civ.
Prin urmare,
în considerarea celor mai sus expuse se va reține că niciuna dintre
criticile de nelegalitate, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu au
caracter fondat.
De asemenea,
decizia din apel îndeplinește toate condițiile prevăzute de art.
261 alin. (1) C. proc. civ. și cuprinde argumentat considerentele pentru
care, în speță, opțiunea dintre cele două forme ale
răspunderii civile este prohibită.
Cele
două forme de răspundere civilă sunt reglementate distinct în C.
civ.: în art. 998-1003 răspunderea delictuală, iar în art. 1081-1092
răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor contractuale prin
obligarea debitorului la daune-interese. Prima reprezintă dreptul comun al
răspunderii civile, iar a doua are caracter derogator, special. Astfel,
ori de câte ori nu suntem în prezența răspunderii contractuale se vor
aplica regulile privitoare la răspunderea delictuală.
Cât privește
problema opțiunii între acțiunile fundamentate pe cele două tipuri
de răspundere, în practica judiciară s-a conturat regula că, în
cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui
neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la
răspunderea delictuală, cu excepția în care neexecutarea reprezintă
o infracțiune.
Aceste
aspecte au fost evidențiate și analizate și de către instanța
de apel, astfel că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7
C. proc. civ. nu este fondat.
În baza celor
mai sus reținute, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge
ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile
nr. 356/A din 17 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția
a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar I. IPURL,
împotriva deciziei civile nr. 356/A din 17 februarie 2017 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 20 iunie 2017.