ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 693/2017

Decizia nr. 693/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 decembrie 2009 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, reclamanta SC A. SRL prin administrator B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC C. SA (fostă SC D. SA), SC E. SRL și F.: să se constate nulitatea absolută a actelor de novație la contractele de leasing nr. 071121AB21, nr. 080114AB21 și nr. 080114AB22, întrucât acestea nu au fost semnate de ambii reprezentanți ai SC A. SRL, fiind făcute în dauna societății; să se dispună repunerea părților în situația anterioară semnării actelor de novație nule absolut; să se dispună obligarea pârâtei SC E. SRL la predarea către SC A. SRL a bunurilor ce formează obiectul contractelor de leasing nr. 071121AB21, nr. 080114AB21 și nr. 080I14AB22; să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților SC E. SRL și F. la plata sumei de 256,47 lei/zi, calculată începând cu data semnării actelor de novație și până la restituirea efectivă a bunurilor, sumă reprezentând profitul zilnic pierdut ca efect al lipsei de folosință pentru cele trei autovehicule de transport. În plus, s-a cerut să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin încheierea din 21 septembrie 2010, instanța a luat act de faptul că reclamanta a renunțată la judecată față de pârâtul F.

Pârâta SC E. SRL a formulat, la data de 26 septembrie 2012, cerere reconvențională, care a fost anulată pentru neachitarea taxei arbitrale.

La data de 5 noiembrie 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul renunțării la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților SC E. SRL și F. la plata despăgubirilor reprezentând profitul pierdut prin lipsa de folosință și a solicitat ca Tribunalul Arbitral să pronunțe o hotărâre prin care: a) să constate nulitatea absolută a "actelor de novație prin schimbare de debitor" încheiate la 31 iulie 2009 în legătură cu cele trei contracte de leasing; b) să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii actelor de novație prin obligarea pârâtei SC E. SRL la predarea celor trei autovehicule și obligarea pârâtei SC C. SA (fostă SC D. SA) "să transfere dreptul de proprietate asupra acestor autovehicule către reclamantă".

La data de 13 martie 2013, pârâtă SC E. SRL a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a lui B., în calitatea acestuia de semnatar al cererii de chemare în judecată pentru reclamanta SC A. SRL.

Prin sentința arbitrală nr. 106 din 6 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant invocată de pârâta SC E. SRL și, în consecință, a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL. A fost obligată reclamanta la plata sumei de 12.418,10 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri, tribunalul arbitral a reținut că, în raport cu considerentele Deciziei nr. 426 din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel București, menținută prin Decizia nr. 2.309 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că această chestiune a dreptului de reprezentare a societății reclamante de către cei doi asociați și administratori a fost tranșată cu putere de lucru judecat, în sensul că dreptul de reprezentare aparține în comun celor doi asociați care nu pot lucra independent atunci când nu există acord asupra actului ce urmează a fi încheiat. Totodată, s-a reținut că ceea ce este stabilit printr-o hotărâre judecătorească este obligatoriu atât pentru părți, cât și pentru instanțele judecătorești și cele arbitrale, neputându-se limita ori nesocoti hotărârile pronunțate în alte litigii între aceleași părți și care rezolvă aceeași problemă de drept.

De asemenea, cererea arbitrală trebuie semnată de persoanele care reprezintă societatea reclamantă potrivit prevederilor actului constitutiv și dispozițiilor legale în vigoare aplicabile organizării și funcționării societăților comerciale cu răspundere limitată, precum și faptul că, în speță, contractul de asistență juridică trebuia, la rândul său, încheiat de comun acord de cei doi asociați administratori.

A mai apreciat tribunalul arbitral că asociatul B. are la dispoziție acțiuni în răspundere pentru încălcarea sau depășirea limitelor mandatului de către asociatul său.

Împotriva acestei sentințe arbitrale, reclamanta SC A. SRL a formulat acțiune în anulare.

Prin Sentința civilă nr. 85 din 1 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant și a fost anulată acțiunea în anulare, ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a constatat că mandatul de administrator al semnatarului acțiunii în anulare, dl. B., a expirat încă de la data de 26 noiembrie 2011, deci anterior sesizării instanței cu această cerere, motiv pentru care s-a apreciat că respectiva cerere în anulare a fost formulată de reclamantă printr-o persoană care nu are calitatea de reprezentant, câtă vreme mandatul său de administrator a expirat, astfel că, în temeiul art. 161 alin. (1) C. proc. civ., a dispus anularea cererii.

S-a mai constatat că Hotărârea AGA din data de 4 iunie 2012 prin care asociatul B. s-a numit administrator unic al reclamantei, nu este de natură să îi confere calitatea de reprezentant legal având în vedere că prin rezoluția nr. 1.085 din 6 martie 2013 s-a respins cererea de înregistrare a acestor mențiuni.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, care a fost admis prin Decizia nr. 2.129 din 10 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost casată sentința nr. 85 din 01 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivat din aplicarea greșită a prevederilor art. 161 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (1) și 3 C. proc. civ.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că pe rolul Curții de Apel București se află în rejudecare după casare Dosarul nr. x/116/2010, având ca obiect litigiul dintre reclamanții SC A. SRL și B. și pârâtul F. pentru excluderea acestuia din urmă și reglementarea situației juridice a societății reclamante. S-a mai reținut că, la momentul judecării prezentului litigiu, cauza se afla încă pe rolul instanțelor, ceea ce confirma existența unei situații litigioase, astfel încât pentru corecta soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a societății reclamante, care la acel moment avea doi administratori cu mandatele expirate, s-a impus unirea acestei excepții cu fondul, cu atât mai mult cu cât admiterea excepției s-a bazat pe alte considerente decât acelea avute în vedere de tribunalul arbitral.

De asemenea, s-a apreciat că se impune și analiza incidenței în cauză a dispozițiilor art. 44 alin. (1) C. proc. civ. în sensul desemnării unui curator special.

În rejudecare, după casare, prin sentința civilă nr. 177/F din 22 septembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii în anulare. Totodată, a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinței arbitrale nr. 106 din 06 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în Dosarul nr. x/2009 având ca obiect acțiune în constatare nulitate act juridic, obligația de a face și pretenții, în contradictoriu cu intimații pârâți SC E. SRL și SC C. SA.

În motivarea hotărârii, cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii în anulare, Curtea de Apel București a reținut că la momentul analizării excepției, semnatarul acțiunii în anulare, dl. B., a făcut dovada calității sale de reprezentant al societății reclamante SC A. SRL.

Aceasta întrucât, prin sentința civilă nr. 3.282 din 02 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/116/2010, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 797 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus excluderea asociatului F. din societatea reclamantă SC A. SRL, urmând ca părțile sale sociale să fie preluate de asociatul B. Totodată, a fost obligat asociatul exclus la plata către societate a sumei de 244.005 lei cu titlu de daune interese.

Astfel, Curtea de Apel București a respins excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii în anulare constatând că asociatul rămas, dl. B., are dreptul de a reprezenta societatea față de prevederile art. 76 alin. (1) teza finală raportate la cele ale art. 197 alin. (3) și ale art. 196

1

din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, el fiind asociat unic rămas al societății petente, reținându-se și faptul că la data formulării acțiunii în anulare societatea petentă SC A. SRL avea doi administratori, cu mandate expirate din data de 26 noiembrie 2011, precum și faptul că situația litigioasă dintre acești doi asociați-administratori a fost declanșată anterior formulării acțiunii în anulare.

Pe fondul cauzei, au fost respinse criticile reclamantei referitoare la neconstituirea tribunalului arbitral în conformitate cu convenția arbitrală, motiv prevăzut de art. 364 lit. c) C. proc. civ., reținându-se că prin clauza compromisorie se explică modul în care s-a ajuns la constituirea tribunalului arbitral din trei arbitri, respectiv câte unul pentru fiecare parte și un supraarbitru desemnat de arbitrii părților, iar, în speță, părțile au fost în număr de trei ca urmare a intervenirii actelor de novație. Mai mult decât atât, s-a mai reținut că reclamanta nu a contestat această compunere în fața instanței arbitrale.

Nu a fost primită nici susținerea reclamantei vizând încălcarea prevederilor art. 17 din Regulile de procedură arbitrale publicate la 29 martie 2010 având în vedere că sesizarea Curții de Arbitraj a avut loc la data de 04 decembrie 2009, anterior publicării regulilor de procedură invocate de petentă, reguli ce nu și-au găsit aplicabilitatea în cauză.

Curtea a respins ca nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. g) C. proc. civ., apreciind că nu se poate reține lipsa din cuprinsul hotărârii arbitrale a motivelor de drept pentru care s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant.

De asemenea, au fost considerate a fi nefondate criticile reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., referitoare la încălcarea unor dispoziții imperative ale legii prin hotărârea arbitrală, respectiv art. 68 și art. 69 alin. (1) din Regulamentul arbitral prin raportare la art. 151 C. proc. civ. și art. 77 din Regulamentul arbitral, art. 76 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 10 alin. (2) prin raportare la art. 51, art. 53 alin. (1) și 2 din Regulamentul arbitral, cu motivarea că dreptul instanței arbitrale de a repune cauza pe rol, atunci când apreciază că se impune acest lucru, nu poate fi cenzurat de instanța de control, fiind un aspect de ordin subiectiv, iar prin repunerea cauzei pe rol dezbaterile au fost redeschise, astfel că excepțiile de ordine publică, cum este cea a lipsei calității de reprezentant a semnatului cererii, pot fi discutate și soluționate prin hotărârea arbitrală.

Sub acest aspect, s-a mai susținut că, prin repunerea cauzei pe rol și redeschiderea dezbaterilor, excepția soluționată prin hotărârea arbitrală apare ca fiind invocată în cursul litigiului arbitral.

În ceea ce privește critica reclamantei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 76 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (3) coroborate cu art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, Curtea de Apel București a reținut că acestea nu au caracter imperativ, nefiind vorba de dispoziții legale ce prescriu o anumită conduită.

Mai mult, s-a reținut că aceste critici privesc în realitate temeinicia hotărârii arbitrale atacate, iar controlul efectuat de Curte este un control de legalitate și nu de temeinicie a hotărârii, conform art. 364 C. proc. civ.

S-a apreciat că nesocotirea cerințelor impuse de art. 112 C. proc. civ. și art. 38 alin. (1) din Regulamentul arbitral, prin nedepunerea dovezii calității de reprezentant al părții pentru persoana care semnează cererea arbitrală pe toată durata arbitrajului a condus la admiterea excepției lipsei calității de reprezentant.

În consecință, s-a apreciat că nu a fost încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1, privind accesul la justiție, în speță fiind vorba de o sancțiune aplicabilă reclamantei conform art. 161 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de apel a mai reținut că aspectul moral sau legal al menținerii actelor de novație de către tribunalul arbitral excede atât prevederilor art. 364 C. proc. civ., cât și soluției pronunțate de tribunalul arbitral, acesta neanalizând fondul cauzei. S-a apreciat că admiterea excepției lipsei calității de reprezentant nu are drept efect menținerea actelor de novație, aspect asupra căruia instanța arbitrală nu s-a pronunțat, reclamantă având posibilitatea de a formula o nouă acțiune arbitrală având același obiect, cu respectarea însă a cerințelor de formulare a cererii de arbitrare.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, iar prin Decizia nr. 1.227 din 28 iunie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2/2013*, a fost admis recursul, a fost casată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, ca fiind nefondată critica subsumată primului motiv de recurs vizând greșita soluționare a motivului de acțiune în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. c) C. proc. civ., referitor la greșita constituire a tribunalului arbitral din patru arbitri, în condițiile în care prin clauza compromisorie inserată în contractele de leasing părțile au convenit ca instanța arbitrală să fie compusă doar din 3 arbitri.

Aceasta întrucât, față de prevederile art. 358

12

C. proc. civ., prin neinvocarea excepției în limitele fixate de lege, partea a decăzut din dreptul de a cere constatarea nelegalei constituiri a tribunalului arbitral, astfel cum a reținut și Curtea de Apel București, decădere care își menține efectele și în calea de atac promovată.

S-a apreciat ca fiind nefondat și al doilea motiv al recursului vizând greșita soluționare de către prima instanță a motivului de nulitate al acțiunii în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. g) C. proc. civ., neputând fi primită susținerea recurentei privind faptul că prima instanță a refuzat să observe că admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a fost justificată pe considerente de drept lipsite de orice legătură cu instituția juridică ce reglementează excepția procesuală admisă.

Dimpotrivă, Curtea de Apel București a arătat că tribunalul arbitral și-a argumentat soluția prin invocarea instituției autorității lucrului judecat și raportarea concretă la probele cauzei. Astfel, s-a reținut, plecând de la natura de act de dispoziție a unei cereri de arbitrare de natura celei promovate, că instanța arbitrală a fost preocupată să dezvolte raționamentul care a justificat soluția, iar referirea la dispozițiile art. 112 C. proc. civ. și la cele ale art. 36 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrale nu are un caracter preponderent, ci doar dezvoltă raționamentul judiciar prin explicații referitoare la cuprinsul și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere adresată organelor jurisdicționale.

Într-adevăr, analizând excepția, instanța arbitrală a plecat de la premisa că angajarea societății printr-o acțiune în justiție trebuie făcută prin reprezentanții săi legali, stabiliți potrivit actelor constitutive sau statutelor adoptate în conformitate cu legea, evocând o suită de hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, prin care s-a tranșat că, în cazul analizat, în Societatea A. SRL administratorii societății puteau lucra numai împreună în acțiunile de administrare a societății. Plecând de la aceste premise, instanța arbitrală a reținut că dincolo de aspectele tranșate cu autoritate de lucru judecat nu are nicio putere de apreciere și evocând condițiile pe care o cerere de arbitrare trebuie să de îndeplinească, potrivit art. 112 C. proc. civ. și art. 36 din regulile de arbitraj, a conchis că excepția procesuală evocată trebuie admisă.

S-a constatat că ultimul motiv de recurs viza și greșita dezlegare dată ultimului motiv de anulare a sentinței arbitrale.

S-a arătat că prima instanță respins apărarea reclamantului referitoare la imposibilitatea invocării excepției lipsei calității de reprezentant după închiderea dezbaterilor în fața instanței arbitrale, considerând greșit că aceasta mai putea fi analizată în aceste condiții.

Înalta Curte a considerat că referirile primei instanțe la dispozițiile art. 67 alin. (3), art. 68 și art. 69 alin. (1) din regulamentul arbitral aplicabil, precum și la cele ale art. 151 din C. proc. civ. sunt corecte, iar dispozițiile evocate au fost corect aplicate. Mai mult, a subliniat că potrivit art. 91 din Regulile de procedură arbitrală, aceasta reguli se completează cu cele ale codului de procedură civilă.

Or, în măsura în care excepțiile de ordine publică, altele decât cele prevăzute de art. 68 din regulament și art. 358

12

C. proc. civ., pot fi invocate oricând pe parcursul litigiului arbitral, iar excepția în discuție a fost una de ordine publică, rezultă că invocarea acesteia putea fi făcută chiar după reținerea cauzei în pronunțare, înainte ca tribunalul arbitral să fie dezînvestit prin pronunțarea sentinței. În condițiile invocării unei excepții absolute, dată fiind obligația instanței arbitrale de a respecta principiul legalității și de a răspunde tuturor apărărilor părților cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului al apărare, instanța arbitrală era obligată să repună cauza pe rol pentru noi dezbateri asupra excepției cu care a fost sesizată.

Prin urmare, s-a apreciat că atât demersul instanței arbitrale, cât și modul de dezlegare dat de prima instanță acestor chestiuni sunt corecte, iar criticile recurentei nu au fundament juridic.

Au fost reținute ca fiind corecte, însă, criticile recurentei subsumate lit. i) a art. 364 C. proc. civ., în măsura în care s-a considerat de către prima instanță că nu au fost încălcate dispoziții imperative ale legii, atunci când instanța arbitrală a admis excepția lipsei calității de reprezentant în privința SC A. SRL.

În esență, Înalta Curte a arătat că nu există o suprapunere totală între normele imperative și cele care ocrotesc un interes public sau de ordine publică, existând o parte semnificativă a normelor imperative care ocrotesc ordinea privată. Din acest punct de vedere poate fi invocată ca motiv de anulare a unei sentințe arbitrale încălcarea unei norme cu caracter imperativ, chiar dacă scopul normei imperative nu se îndreaptă către protejarea unui interes public sau a ordinii publice, cum este cazul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, chiar dacă din hotărâri judecătorești cu caracter definitiv și irevocabil a rezultat că în cadrul A. SRL cei doi administratori, B. și F., trebuia să acționeze în comun și nu puteau acționa independent în chestiuni care țineau de administrarea societății, dar și că aceștia nu puteau lucra decât împreună prin decizii adoptate în unanimitate, Înalta Curte a reținut că instanța arbitrală nu a evaluat dacă, în condițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, reclamanta putea fi reprezentată în jurisdicția arbitrală doar de asociatul și administratorul B., iar Curtea de Apel a considerat că încălcarea acestor dispoziții nu poate fi evocată, deoarece acestea ocrotesc un interes privat.

Aceste considerente au fost apreciate ca fiind greșite.

Aceasta întrucât, în contextul celor arătate, dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 au caracter imperativ, în măsura în care prin aceste dispoziții se impune subiectelor vizate o interdicție de la care, sub o anumită sancțiune, aceasta nu pot să deroge.

Înalta Curte a arătat că se impunea verificarea modului în care, în cauză, încălcarea art. 79 din Legea nr. 31/1990 se repercutează asupra problemei reprezentării judiciare a A. SRL în fața instanței arbitrale numai de către asociatul și administratorul B., verificare care nu a fost realizată la judecata în primă instanță.

Astfel, verificând actul de sesizare a instanței arbitrale, elementele acțiunii, în special obiectul cererii și calitatea în care părțile stau în judecată, incidența dispozițiilor legale imperative va trebui să fie analizată și din perspectiva normelor procesuale care reglementează, de asemenea imperativ, excepția procesuală a lipsei calității de reprezentant. În acest context, Înalta Curte evoca chiar considerentele deciziei Curții de Apel București prin care s-a statuat că dl. B. a făcut dovada calității sale de reprezentant a reclamantei prin depunerea deciziei irevocabile care certifică împrejurarea că semnatarul acțiunii este și reprezentantul societății A. SRL.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate, s-a reținut că se impune admiterea recursului și, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru rejudecare.

În fond după casare, la data de 2 august 2016, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub număr de dosar x/2/2013**.

Curtea de Apel București a reținut că problema de drept supusă dezlegării de către instanța de fond, astfel cum a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1.227 din 28 iunie 2016 pronunțată Dosarul nr. x/2/2013* este dacă prin raportare la dispozițiile art. 79 alin (1) din Legea nr. 31/1990 administratorul - asociat B. putea să ia singur hotărârea de a promova acțiunea arbitrală, cu încălcarea regulii unanimității.

Analizând modul în care, în cauză, încălcarea art. 79 din Legea nr. 31/1990 se repercutează asupra problemei reprezentării judiciare a A. SRL, în fața instanței arbitrale numai de către asociatul și administratorul B., potrivit dispozițiilor art. 315 alin 1 C. proc. civ., Curtea a constatat că acțiunea în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. este nefondată, astfel că, prin Decizia nr. 287 din 28 noiembrie 2016, a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de petenta-reclamantă SC A. SRL împotriva sentinței arbitrale nr. 106 din 06 iunie 2013 pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în Dosarul nr. x/2009 având ca obiect acțiune în constatare nulitate act juridic, obligația de a face și pretenții, în contradictoriu cu intimații pârâți SC E. SRL și SC C. SA.

În motivarea acestei decizii, instanța a arătat, în esență, că prin Decizia nr. 426 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 2.309 din 04 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a reținut că: "dispoziția din actul constitutiv în sensul că administrarea societății se va realiza în comun de către cei doi administratori nu poate fi interpretată în sensul că fiecare poate acționa separat indiferent de poziția celuilalt".

S-a constatat că prin hotărâri judecătorești irevocabile a fost tranșat cu putere de lucru judecată faptul că dreptul de reprezentare a SC A. SRL, nu putea fi exercitat decât în comun de cei doi asociați și administratori (B. și F.).

Curtea a apreciat că, datorită efectului opozabilității, ca element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, Decizia nr. 426/2011 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2.309 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, nu putea fi ignorată de tribunalul arbitral, dispozițiile instanței judecătorești având valoarea unei prezumții relative.

În acest context, al existenței prezumției relative potrivit căreia administratorii SC A. SRL, nu puteau reprezenta societatea decât împreună, semnatarul cererii arbitrale dl. B., ar fi trebuit să administreze probe din care să rezulte contrariul celor reținute de deciziile menționate și anume că la data de 4 decembrie 2009, fiecare administrator avea dreptul să acționeze separat, independent de poziția celuilalt, ca urmare a existenței unor interese contrare.

S-a arătat că în acest sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, conform cărora: "Asociatul care, într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind acea operațiune".

Semnatarul cererii arbitrale nu numai că nu a dovedit existența unor interese contrare la data de 4 decembrie 2009, care eventual i-ar fi dat dreptul unei reprezentări independente, dimpotrivă, atunci când asociatul F. a pretins existența unui astfel de drept de reprezentare a societății, administratorul B. s-a opus, negând în fața instanțelor de drept comun (a se vedea deciziile analizate) existența unui atare drept.

În acest context, Curtea a reținut că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 79 alin (1) din Legea nr. 31/1990 de vreme ce, tribunalul arbitral nu putea, pe de o parte, să ignore efectul opozabilității Deciziei nr. 246 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București care consfințea regula unanimității, iar pe de altă parte, administratorul B. nu a administrat dovezi din care să rezulte existența unor interese contrare cu cele ale lui F. la data înregistrării cererii arbitrale, 4 decembrie 2009.

Întrucât calitatea de reprezentant al unei societăți comerciale se analizează în raport de data înregistrării cererii de chemare în judecată, s-a reținut ca fiind irelevant sub acest aspect, faptul că, ulterior, situația juridică s-a schimbat în sensul că, asociatul F. a fost exclus din societate (Sentința civilă nr. 3.282 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 797 din 12 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) și obligat la plata sumei de 244.005 lei cu titlu de daune interese.

După cum rezultă din înscrisurile existente la dosar cererea de excludere a asociatului F. a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Călărași la data de 7 octombrie 2010 sub nr. x/116/2010 și soluționată irevocabil prin Decizia nr. 797 din 12 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a respingerii recursului formulat împotriva Sentinței civile nr. 3.282 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă.

În raport de aceste noi decizii civile, care vin să consfințească o altă realitate juridică decât aceea existentă la data de 4 decembrie 2009, se poate spune că lui B. ca asociat unic rămas al societății SC A. SRL, i s-a recunoscut în mod irevocabil dreptul independent de reprezentare abia la data de 12 martie 2015, prin Decizia civilă nr. 797 pronunțată de Înalta Curte, deci după aproximativ 6 ani, de la data formulării cererii arbitrale și aproximativ 3 ani de la pronunțarea hotărârii arbitrale atacată.

În consecință, constatând că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 79 alin (1) din Legea nr. 31/1990 și, prin urmare, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 364 alin (1) lit. i) C. proc. civ. de la 1865, Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 287 din 28 noiembrie 2016, a respins acțiunea în anulare, ca nefondată.

În termen legal, împotriva Deciziei nr. 287 din 28 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, SC A. SRL a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii, anulării sentinței arbitrale și judecarea cauzei pe fond în limitele convenției arbitrale cu următoarele consecințe: constatarea nulității absolute a actelor de novație prin schimbare de debitor încheiate la 31 iulie 2009 la contractele de leasing nr. 071121AB21, 080114AB21 și 080114AB22; repunerea părților în situația anterioară semnării actelor de novație nule absolut; obligarea SC E. SRL să predea către SC A. SRL bunurile ce fac obiectul contractelor de leasing nr. 071121AB21, 080114AB21 și 080114AB22. În subsidiar, a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare spre a se analiza fondului cauzei.

În motivarea cererii, după un scurt istoric al cauzei, recurenta SC A. SRL critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că, în a doua rejudecare, instanța, în loc să facă o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, așa cum s-a dispus prin decizia de casare și cum era obligată de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., a considerat în mod total eronat că la momentul promovării cererii de arbitrare administratorul B. avea nevoie de acordul coadministratorului F. pentru a cere anularea actelor de novație ce fuseseră încheiate de acesta din urmă fără acordul lui B.

În opinia recurentei, contrar mecanismelor de funcționare a societăților comerciale instituite prin textul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care interzic asociatului ce are interese opuse societății într-o operațiune determinată să poată lua parte la orice deliberare privind acea operațiune, cu alte cuvinte F. nu avea dreptul legal de a decide asupra promovării acțiunii arbitrale împotriva actelor încheiate de el în frauda societății, Curtea de Apel București a interpretat eronat textul de lege și a respins acțiunea în anulare susținând că tribunalul arbitral nu a încălcat dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și că F. trebuia să-și dea acordul ca SC A. SRL, prin celălalt coadministrator B., să poată cere valabil în fața Curții de Arbitraj constatarea nulității absolute a actelor frauduloase pe care tot el le încheiase.

Decizia Curții de Apel București, apreciază recurenta, este în totală contradicție cu tot ce a făcut această instanță până la momentul celei de-a doua rejudecări în condițiile în care tot Curtea de Apel București a considerat că societatea recurentă poate fi reprezentată în cadrul dosarului nr. x/116/2010 doar de administratorul B. fără a avea nevoie de acordul lui F. și tot Curtea de Apel București nu a avut nici o obiecțiune asupra faptului că în cadrul dosarului nr. x/116/2010 administratorul B. a promovat o acțiune injustiție în numele societății prin care a cerut și a obținut excluderea asociatului și administratorului F., fără a avea nevoie de acceptul lui F.

Practic, în două cicluri procesuale, Curtea de Apel București a respins și a admis aceeași excepție, dând dreptate ambelor părți litigante, pe de o parte a dat dreptate societății A. SRL atunci când a respins excepția lipsei calității de reprezentant invocată de SC E. SRL în cadrul acțiunii în anularea sentinței arbitrale, iar pe de altă parte a dat dreptate și societății E. SRL atunci când a menținut sentința arbitrală prin care s-a admis aceeași excepție invocată tot de SC E. SRL în cadrul judecății arbitrale.

S-a ajuns astfel în situația în care administratorul B. are calitate de reprezentant al SC A. SRL în fața Tribunalului Călărași, a Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate litigiile pe care societatea A. SRL le-a avut cu SC E. SRL fără a avea nevoie de acordul lui F., iar în fața Curții de Arbitraj, același B., nu mai are calitate de reprezentant și nu poate să apere interesele societății în lipsa acordului lui F.

În opinia recurentei, decizia Curții de Apel București contravine total textului art. 79 alin. (1) Legea nr. 31/1990, text care era în vigoare la data introducerii cererii arbitrale și care interzicea în mod expres lui F. să ia parte la decizia de a ataca în instanță actele de novație pe care acesta le încheiase în dauna societății, iar pe de altă parte, același text de lege, coroborat cu dispozițiile art. 76 alin. (2) și 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, dă dreptul celuilalt coadministrator B. să reprezinte singur societatea pentru a-i apăra interesele.

Recurenta apreciază că instanța de apel nu a avut în vedere că tribunalul arbitral, atunci când a analizat excepția lipsei calității de reprezentant, trebuia să țină seama de dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum și de faptul că administratorul B. a fost considerat ca având calitate de reprezentant, fără a avea nevoie de acordul lui F., atât în Dosarul nr. x/116/2010 în care s-a dat Decizia nr. 426 din 07 octombrie 2011, cât și în Dosarul nr. x/116/2010 în care s-a dispus excluderea lui F.

Recurenta a învederat că atâta vreme cât calitatea de reprezentant a lui B. a fost recunoscută în cele două dosare sus indicate de Tribunalul Călărași, de Curtea de Apel București și de Înalta Curte de Casație și Justiție, înainte de a se pronunța Decizia nr. 426 din 07 octombrie 2011, cât și după pronunțare, tribunalul arbitral nu se putea prevala de această decizie pentru a admite excepția lipsei calității de reprezentant, pentru că nu se poate ca în fața instanțelor civile să fie recunoscută calitatea de reprezentant a lui B., fără a i se cere acordul lui F., iar în fața tribunalului arbitral aceluiași B. să nu i se recunoască calitatea de reprezentant și să i se ceară acordul lui F. pentru a putea promova valabil acțiunea arbitrală.

Recurenta a susținut că F. avea interese contrare, dovadă fiind înscrisurile din dosarul arbitral.

Recurenta a apreciat că reținerile primei instanțe nu au nicio legătură cu realitatea, atâta vreme cât prin Decizia nr. 797 din 12 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte în Dosarul nr. x/116/2010 s-a dispus în mod irevocabil excluderea lui F. și s-a respins excepția lipsei calității de reprezentat invocată de acesta, fără ca prin decizia respectivă să se fi reținut că administratorul B. nu a avut până la acel moment calitatea de reprezentant al societății începând cu data de 07 octombrie 2010 când a fost introdusă cererea.

Totodată, mai susține recurenta, poziția Curții de Apel București vine în contradicție și cu Decizia nr. 920 din 25 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pe care a depus-o la dosar în primul ciclu procesual, decizie prin care instanța supremă a statuat asupra excepției în discuție arătând că un administrator are dreptul legal să apere interesele societății în orice situație, indiferent dacă i-a expirat sau nu mandatul ori dacă are sau nu acordul celuilalt coadministrator.

Prin urmare, consideră că prin hotărârea recurată s-a apreciat în mod eronat și în cea de-a doua rejudecare faptul că tribunalul arbitral ar fi procedat corect atunci când a admis excepția lipsei calității de reprezentant, poziția Curții de Apel București privind lipsa caracterului obligatoriu al dispozițiilor art. 79 alin. (1) raportate la cele ale art. 76 alin. (2) și art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 fiind greșită, întrucât aceste norme nu sunt de recomandare, ci sunt norme obligatorii ce se aplică tuturor societăților comerciale, atât pe acțiuni, cât și cu răspundere limitată, norme pe care trebuia să le respecte și tribunalul arbitral.

Intimata SC E. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru are îl va respinge, pentru considerentele care succed:

Se constată că, în speță, Curtea de Apel București, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a reținut cu justețe că în raport de îndrumările deciziei de casare, problema de drept supusă dezlegării sale, este dacă prin raportare la dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale administratorul - asociat B. putea să ia singur hotărârea de a promova acțiunea arbitrală, cu încălcarea regulii unanimității.

Potrivit dispozițiilor art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990: "Asociatul care, într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind acea operațiune".

În cauză, prin cererea înregistrată la data de 4 decembrie 2009 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, reclamanta SC A. SRL reprezentată prin administrator judiciar B. a chemat în judecată pe pârâții SC C. SA, SC E. SRL și F.

Contrar susținerilor recurentei, calitatea de reprezentat al unei societăți comerciale se analizează în raport cu data introducerii acțiunii, în speță 4 decembrie 2009 - data promovării cererii arbitrale, fiind lipsit de relevanță că ulterior, respectiv după aproximativ 6 ani de la data formulării acesteia, administratorului B. i s-a recunoscut în mod irevocabil (prin Decizia nr. 797 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) dreptul independent de reprezentare, urmare a excluderii asociatului F. din societate.

S-a reținut în mod legal că, datorită efectului opozabilității, ca element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, Decizia nr. 426/2011 a Curții de Apel București rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2.309 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a tranșat cu putere de lucru judecat faptul că dreptul de reprezentare a SC A. SRL nu putea fi exercitat decât în comun de cei doi asociați și administratori (B. și F.), nu putea fi ignorată de tribunalul arbitral, dispozițiile instanței judecătorești având valoarea unei prezumții relative.

Prin urmare, administratorii SC A. SRL nu puteau reprezenta societatea decât împreună, iar semnatarul cererii arbitrale, administratorul B., ar fi trebuit să administreze probe din care să rezulte contrariul celor reținute de deciziile menționate și anume că la data de 4 decembrie 2009, fiecare administrator avea dreptul să acționeze separat, independent de poziția celuilalt, ca urmare a existenței unor interese contrare, aspect reținut corect de Curtea de Apel București.

În acest context, recurenta se prevalează de împrejurarea că cea mai bună dovadă a faptului că F. avea interese contrare SC A. SRL, pe care a adus-o B. în fața tribunalului arbitral, pentru a i se putea aplica dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și a i se recunoaște calitatea de reprezentant, sunt actele de novație încheiate de acesta în dauna societății.

Prevalându-se în mod artificial de aceste susțineri, recurenta abordează în realitate fondul litigiului (prin acțiunea în anulare fiind solicitată nulitatea absolută a actelor de novație la contractele de leasing nr. 071121AB21, nr. 080114AB21 și nr. 080114AB22, întrucât acestea nu au fost semnate de ambii reprezentanți ai SC A. SRL, fiind făcute în dauna societății), or, este de amintit că instanța este obligată a examina cu prioritate îndeplinirea condițiilor de exercitare stabilite de lege în legătură cu promovarea unei acțiuni, fără de care nu se poate trece la analiza fondul litigiului.

Așa fiind, cu referire strict la momentul promovării acțiunii arbitrale nu exista nicio acțiune în justiție privind excluderea celuilalt asociat, F., aceasta fiind formulată abia la 7 octombrie 2010, ulterior demarării litigiului arbitral și nu exista nicio dovadă care să ateste că fiecare dintre cei doi administratori putea îndeplini acte de administrare separat, independent de celălalt administrator.

Prin urmare, Curtea de Apel București a reținut legal că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 79 alin (1) din Legea nr. 31/1990 și, în consecință, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 364 alin (1) lit. i) C. proc. civ., iar simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată nu poate conduce la admiterea prezentului recurs.

De reținut că precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, invocarea unei decizii de speță a acestei instanțe neavând relevanță.

Pentru toate rațiunile înfățișate, constatând că decizia atacată este la adăpost de orice critică, în raport cu argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 287 din 28 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând hotărârea atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei SC E. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei SC A. SRL la plata sumei de 2.750 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC E. SRL, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 287 din 28 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta SC A. SRL la plata sumei de 2.750 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC E. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2017.

Procesat de GGC - ED