ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 341/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 13/12.02.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, tribunalul arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis în parte cererea de arbitrare principală și a obligat S.C. A. S.R.L. la plata către S.C. B. S.R.L. a sumei de 2.926.048,75 RON, compusă din: (i) suma de 1.456.841,15 RON (T.V.A. inclus), reprezentând contravaloarea serviciilor prestate și facturate corespunzător lunii august 2017, (ii) suma de 383.962,60 RON, reprezentând penalități aferente debitului de la pct. (i), calculate pentru 106 zile, începând cu 08.10.2017, (iii) suma de 855.277 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în perioada septembrie- octombrie 2017, (iv) suma de 229.968 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în perioada 01.11.2017-13.11.2017; a respins ca neîntemeiat capătul cererii de arbitrare principale privind obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1.811.144,31 RON, reprezentând beneficiul nerealizat, calculat pentru o perioadă de 45 de zile, începând cu 13.11.2017, a constatat că petitul 2 al cererii de arbitrare principale a rămas în nelucrare, ca urmare a netimbrării lui, în conformitate cu Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale, a obligat S.C. A. S.R.L. la plata către S.C. B. S.R.L. a sumei de 62.485,65 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale. A respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității parțiale a cererii reconvenționale, invocată de S.C. B. S.R.L., a admis în parte cererea reconvențională și a obligat S.C. B. S.R.L. la plata către S.C. A. S.R.L. a sumei de 547.668,84 RON, compusă din: (i) suma de 34.200 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor aparținând S.C. A. S.R.L., nerestituite de S.C. B. S.R.L. la încetarea contractului, (ii) suma de 513.468,84 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise pentru închirierea autovehiculelor către S.C. B. S.R.L., la care se vor calcula penalități contractuale; a respins, ca neîntemeiate celelalte capete principale ale cererii reconvenționale, a obligat S.C. B. S.R.L. la plata către S.C. A. S.R.L. a sumei de 27.074,60 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale și a dispus ca celelalte cheltuieli arbitrale să fie suportate de fiecare parte. A compensat în parte creanțele reciproce până la concurența sumei de 574.743,44 RON, obligând, în final, S.C. A. S.R.L. la plata către S.C. B. S.R.L. a sumei de 2.413.790,96 RON.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, S.C. A. S.R.L. a formulat acțiune în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f), g) și h) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 120F/08.10.2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiate acțiunea în anulare și cererea reclamantei de obligare a pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 16.588,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 27.613,44 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., apreciind eronat că susținerile sale din acțiunea în anulare reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Potrivit recurentei, chiar dacă motivele care puteau determina desființarea hotărârii arbitrale sunt expres prevăzute de lege, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare era obligată să verifice și raționamentul logico-juridic expus de către instanța arbitrală în justificarea hotărârii pronunțate.

În argumentare, a arătat că instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., atunci când a reținut că acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale este limitat numai la cererea principală și la cererea reconvențională. Aceasta, întrucât motivul invocat viza, în principal, încălcarea de către tribunalul arbitral a principiului disponibilității.

Referitor la motivul prevăzut de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., a afirmat, contrar curții de apel, că acesta este incident nu numai în situația în care motivarea hotărârii arbitrale lipsește cu desăvârșire, ci și în cazul unei motivări insuficiente ori a existenței unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia.

Astfel, a arătat că este greșită teza instanței de fond, în sensul că motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. nu include și ipoteza unei motivări incomplete sau neadecvate; în acest sens, a fost evocată jurisprudența Curții Constituționale.

În continuare, a afirmat că motivului de anulare prevăzut de art. 601 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. i se circumscrie și situația în care tribunalul arbitral încalcă principiile privind desfășurarea arbitrajului și normele de procedură.

Un alt set de critici formulate în susținerea nelegalității sentinței recurate a vizat motivarea acesteia, care, potrivit autoarei căii de atac, este insuficientă și incompletă, atât în ceea ce privește cererea principală de arbitrare, cât și cu privire la cea reconvențională.

Astfel, după prezentarea considerațiilor doctrinare și jurisprudențiale, a arătat că instanța de fond a analizat superficial motivele acțiunii în anulare, limitându-se a arăta că acestea privesc probatoriul administrat.

Potrivit autoarei căii de atac, curtea de apel era obligată să le verifice, chiar și în condițiile în care în susținerea lor au fost expuse argumente referitoare la raporturile contractuale și elementele probatorii ale cauzei.

Mai mult, recurenta a afirmat că lipsa analizei motivelor formulate în cadrul acțiunii în anulare derivă și din considerentele curții de apel prin care s-a reținut că susținerile circumscrise cazului de la art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. nu se impun a fi examinate în măsura în care hotărârea arbitrală este motivată.

Potrivit autoarei căii de atac, aparenta motivare a sentinței recurate a constat, în realitate, într-o înșiruire a susținerilor părților, în considerente generale, parțial eronate, cu privire la dispozițiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., o repetare a considerentelor sentinței arbitrale, urmate de concluzia că susținerile reclamantei nu se încadrează în ipotezele prevăzute de textul de lege enunțat.

A mai afirmat că hotărârea instanței de fond nu a verificat conformitatea sentinței atacate din perspectiva argumentelor invocate și nu a oferit un răspuns acestora, conchizând, fără nicio analiză de substanță, că acestea constituie critici de netemeinicie.

Mai mult, a arătat că în cuprinsul sentinței recurate nu au fost expuse motivele din perspectiva cărora s-a apreciat că dispozițiile care reglementează condițiile rezilierii, pactul comisoriu și răspunderea contractuală nu ar avea caracter imperativ, de vreme ce, potrivit recurentei, părțile nu pot deroga de la aceste norme.

Totodată, a susținut că motivele hotărârii referitoare la încălcarea termenului legal de desfășurare a procedurii arbitrale, nerespectarea obligației de imparțialitate a arbitrilor și dreptul la un proces echitabil sunt străine de argumentele dezvoltate de autoarea căii de atac.

În continuare, recurenta a prezentat punctual aspectele invocate pe calea acțiunii în anulare care, potrivit autoarei căii de atac, nu au fost examinate de către curtea de apel.

Autoarea căii de atac a mai afirmat că în mod greșit s-a reținut că analiza efectuată de către tribunalul arbitral cu privire la notificările de reziliere nu încălcă limitele învestirii arbitrilor, atât timp cât tribunalul arbitral nu a fost învestit cu o cerere din partea intimatei de constatare a nelegalității acestor notificări sau de conversie a lor în declarații de denunțare unilaterală a contractului.

În opinia recurentei, aceste statuări ale curții de apel încalcă principiul disponibilității.

De asemenea, a arătat că de vreme ce rezilierea contractului a fost dispusă pentru încălcarea culpabilă a obligațiilor contractuale, statuarea tribunalului arbitral, în sensul că notificările de reziliere ar reprezenta o denunțare a contractului, încalcă prevederile imperative ale art. 1.260 C. civ. și principiul conversiunii, astfel că statuările curții de apel sub acest aspect contravin normelor sus-menționate.

Dintr-o altă perspectivă, a arătat că instanța de fond nu a examinat nici împrejurarea că hotărârea tribunalului arbitral contravine dispozițiilor art. 1.516, 1.549, art. 1.551 și art. 1.553 C. civ., în măsura în care textele de lege nu condiționau eficacitatea sau validitatea notificării de reziliere de indicarea expresă a obligațiilor care au fost efectiv încălcate de cealaltă parte.

A susținut și că nu au fost analizate argumentele sale privind încălcarea principiului disponibilității și al dreptului la apărare de către tribunalul arbitral, prin faptul că nu a pus în discuția părților aspectele privind conversia actelor juridice și condițiile de validitate a pactelor comisorii.

A mai afirmat că în mod greșit curtea de apel a reținut că susținerile sale privind pretențiile intimatei pentru luna august 2017 se referă la temeinicia hotărârii arbitrale, în condițiile în care elementele avute în vedere de instanța arbitrală la soluționarea acestui capăt de cerere nu au fost puse în discuția părților și erau contradictorii.

În continuare, a susținut că în mod eronat s-a apreciat că argumentele sale referitoare la pretențiile intimatei aferente lunilor septembrie- octombrie 2017 ar fi de netemeinicie, în măsura în care autoarea căii de atac a invocat încălcarea unor norme imperative în materie de probe.

Sub acest aspect, a reluat criticile expuse pe calea acțiunii în anulare prin care s-a criticat modalitatea nelegală în care tribunalul arbitral a valorificat anumite elemente probatorii.

Totodată, a afirmat că este eronată concluzia instanței de fond, în sensul că încheierile tribunalului arbitral prin care s-a încuviințat probatoriul în cauză nu au fost atacate pe calea acțiunii în anulare, având în vedere că acestea fac corp comun cu hotărârea arbitrală, iar criticile privind nelegalitatea lor au fost prezentate în cuprinsul acțiunii în anulare.

Conchizând, a reluat argumentele din perspectiva cărora a apreciat ca fiind întemeiate motivele invocate pe calea acțiunii în anulare îndreptate împotriva dispoziției tribunalului arbitral în legătură cu pretențiile sale pentru lunile aprilie- iulie 2017.

În drept, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 25.03.2021 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; în urma analizei, acesta a fost comunicat către părți, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; doar intimata și-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 27.09.2023, instanța de recurs constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru dezbaterea acestuia

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Un prim motiv de recurs vizează interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 608 alin. (1) C. proc. civ., prin prisma cărora, analizând criticile formulate în cuprinsul acțiunii în anulare, a pornit de la premisa greșită că toate acestea privesc netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii arbitrale. Recurenta a dezvoltat argumente prin care a combătut considerentele curții de apel asupra scopului acțiunii în anulare și asupra criticilor ce pot fi subsumate motivelor prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. f), g) și h) C. proc. civ. astfel, a susținut că nu sunt corecte aprecierile potrivit cărora acțiunea în anulare nu implică o analiză logico-juridică a hotărârii arbitrale și motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. este limitat exclusiv la petitele acestei acțiuni; totodată, a arătat că motivul de la lit. g) al aceleiași norme de drept nu privește motivarea hotărârii arbitrale sub aspect cantitativ, ci calitativ, iar cel de la lit. h) impune desființarea hotărârii arbitrale în măsura în care aceasta încalcă normele imperative sau de ordine publică.

Contrar susținerilor recurentei, examinarea sentinței atacate conduce la concluzia caracterului nefondat al acestora, fiind legale statuările curții de apel asupra scopului acțiunii în anulare și naturii criticilor ce pot fi încadrate în cele trei motive de anulare pe care le-a invocat; totodată, se impune precizarea că acțiunea în anulare este calea de atac împotriva unei hotărâri pronunțate într-o procedură distinctă de cea jurisdicțională statală, fiind caracterizată prin reguli specifice, menite să asigure o anumită celeritate în soluționarea cauzei, care presupun o singură judecată în fond urmată de căi de atac restrictive, acțiunea în anulare și recursul, în cadrul cărora este exclus controlul devolutiv.

Înalta Curte observă că, prioritar analizei motivelor acțiunii în anulare formulată de S.C. A. S.R.L., instanța de fond a prezentat considerații teoretice asupra scopului acestui mijloc procedural și celor trei motive invocate, toate argumentele reținute fiind corespunzătoare reglementării legale a acestei căi de atac, care poate fi exercitată doar pentru cazurile expres și limitativ indicate de legiuitor.

Acest mijloc procedural este incompatibil cu invocarea unor aspecte de temeinicie, întrucât acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv, astfel că, așa cum a reținut curtea de apel, nu poate conduce la reanalizarea situației de fapt determinate pe baza probatoriului administrat, nici la reevaluarea raționamentului logico-juridic prin care instanța arbitrală a aplicat, la faptele cauzei, dispozițiile legale apreciate relevante. Față de aceste statuări, se observă că critica recurentei privind pretinsa apreciere a instanței că acțiunea în anuare nu implică o analiză logico-juridică a hotărârii arbitrale nu poate fi reținută, deoarece nu acesta a fost considerentul curții de apel, ci cel anterior expus, prin care s-a urmărit a se explica faptul că instanța învestită cu soluționarea acțiunii arbitrale nu poate examina nicio chestiune de temeinicie care a stat la baza raționamentului determinant al soluției pronunțate.

De asemenea, considerațiile teoretice asupra motivelor acțiunii în anulare reglementate de art. 608 alin. (1) lit. f), g) și h) C. proc. civ. au vizat clarificarea cerințelor impuse de aceste norme de drept, astfel încât părțile litigiului să înțeleagă care sunt ipotezele ce le pot fi circumscrise. Din această perspectivă, argumentele recurentei, preluate din doctrină și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Constituționale, sunt fără relevanță deoarece vizează prima parte a considerentelor hotărârii recurate, care cuprinde, așa cum s-a reținut anterior, numai considerații teoretice asupra condițiilor acțiunii în anulare.

Nu se poate reține că instanța de fond, prin interpretarea motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., a restrâns posibilitatea desființării hotărârii arbitrale prin acțiunea în anulare, în măsura în care curtea de apel a examinat și explicat cu claritate care sunt situațiile extra petitia și plus petitia, precum și noțiunea de lucru cerut, care se identifică cu obiectul cererii deduse judecății, ale cărei limite sunt guvernate de principiul disponibilității.

Nici criticile privind aprecierile teoretice ale curții de apel cu privire la motivarea hotărârii arbitrale prin prisma dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât cerințele acestei norme de drept nu sunt similare celor din materia recursului, după cum, în mod eronat, susține recurenta. În cazul prezentei căi de atac, ipoteza vizată de norma de drept arătată presupune lipsa totală a considerentelor, iar nu aspecte privind calitatea ori întinderea motivării; că aceasta este interpretarea corectă, rezultă din chiar cuprinsul acestui motiv al acțiunii în anulare care enumeră elementele hotărârii arbitrale a căror lipsă poate conduce la desființarea ei. Câtă vreme hotărârea arbitrală conține raționamentul propriu al tribunalului arbitral, nu poate fi reținută incidența art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., acest text de lege sancționând lipsa oricărei motivări, iar nu o motivare care nu ar convinge una dintre părți. Este esențial de arătat, în acest context, faptul că, inclusiv în situația în care motivarea ar fi deficitară sau criticabilă, acțiunea în anulare nu poate remedia aceste deficiențe, întrucât ele nu reprezintă în viziunea legiuitorului cauze de nulitate.

Înalta Curte va înlătura și criticile vizând aprecierile instanței de fond asupra motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., care nu au legătură cu aspectele teoretice relevate de aceasta pentru a clarifica natura imperativă a normelor încălcate, întrucât recurenta a prezentat argumente prin care a arătat că în sfera dispozițiilor imperative ale legii trebuie cuprinse atât normele de procedură, cât și cele de drept material, aspect asupra căruia nici nu s-a statuat prin hotărârea atacată.

Al doilea motiv de recurs deduce spre analiză instanței de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., chestiunea nemotivării corespunzătoare a hotărârii atacate, susținându-se, în mod nefondat, că concluziile instanței de fond se bazează pe premise greșite, ce decurg din interpretarea eronată a motivelor acțiunii în anulare. Argumentele deja prezentate subsumat primului motiv de recurs justifică în același sens concluzia că nemulțumirea recurentei vizează aprecierea criticilor sale drept aspecte de netemeinicie.

De asemenea, a mai arătat că hotărârea atacată nu cuprinde un raționament logico-juridic propriu fundamentat în raport cu criticile părților, deoarece curtea de apel nu a analizat sentința atacată prin prisma motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., nu a examinat suficient susținerile sale privind notificările de reziliere și pretențiile aferente perioadei aprilie- noiembrie 2017 și a celorlalte pretenții din cererea reconvențională, pe care le-a detaliat în memoriul de recurs și a prezentat argumente vizând temeinicia lor.

În acest context, se impune precizarea că invocarea unor vicii de motivare presupune ca hotărârii atacate să-i lipsească motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, argumentele admiterii ori respingerii cererilor părților, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C. proc. civ., precum și silogismul juridic care trebuie să susțină dispozitivul în mod coerent și consecvent, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

Dimpotrivă, examinând hotărârea recurată, Înalta Curte reține că aceasta cuprinde considerente ample prin care au fost analizate toate criticile formulate prin acțiunea în anulare în temeiul art. 608 alin. (1) lit. f), g) și h) C. proc. civ., fiind prezentate argumente proprii ale curții de apel asupra chestiunilor combătute de recurentă. Așadar, hotărârea atacată cuprinde în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției, precum și motivarea conformă în fapt și în drept. Astfel, instanța a evidențiat obiectul cauzei și statuările tribunalului arbitral pe baza probelor administrate, motivele acțiunii în anulare, a evidențiat normele de drept incidente în cauză, pe care le-a clarificat prin expunerea unor considerații teoretice, iar ulterior, le-a aplicat motivat, examinând punctual toate criticile formulate de autoarea acțiunii în anulare.

Cuprinsul exhaustiv al considerentelor hotărârii atacate, precum și calitatea acestora, relevă o motivare corespunzătoare și o aplicare corectă a normelor de procedură ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu soluția pronunțată asupra acțiunii în anulare nu echivalează cu lipsa analizei criticilor sale de natură a conferi hotărârii judecătorești un viciu de motivare, în contextul în care din aceasta rezultă în mod clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Subliniind că exigențele motivării nu presupun ca instanța să răspundă fiecărui argument adus de către părți, iar decizia recurată cuprinde considerente suficiente care să fundamenteze soluția pronunțată, să răspundă motivelor și apărărilor părților și să permită acestora și instanței de control judiciar să verifice argumentele care au stat la baza soluției pronunțate, nu se poate reține nicio încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte subliniază că argumentele prezentate prin memoriul de recurs, vizând conduita contractuală a părților, cuprinsul și efectele notificărilor de reziliere, precum și interpretarea conferită acestora de instanța arbitrală, fundamentul pretențiilor disputate în cauză, prezentate atât în susținerea cazului de casare analizat, reluate și în dezvoltarea ultimului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt aspecte de fond a căror analiză nu mai poate fi făcută în această etapă procesuală, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac, de principiu, o natură nedevolutivă.

Nici criticile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1.260 C. civ., privind confirmarea contractului, în virtutea principiului salvării actului juridic, și ale art. 1.516, art. 1.549, art. 1.551 și art. 1.553 din același cod nu pot fi reținute, fiind nefondate, întrucât privesc raporturile juridice dintre părți, cu trimitere expresă la probatoriul administrat în cauză, fără a evoca argumente care să vizeze nelegalitatea hotărârii curții de apel care, în examenul propriu, a ignorat încălcarea, de către sentința arbitrală, a ordinii publice, bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. se referă la accepțiunea restrânsă a noțiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu și impersonal, care stabilesc inderogabil modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul relațiilor socio-juridice. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părților, care, deși trasează, la rândul său, o conduită a părților, are în vedere efectele raportului juridic stabilit între acestea, adică obligația părților acestuia de a se conforma întocmai regulilor convenite de și între ele.

Prin urmare, conduita părților, contrară clauzelor contractuale, nu poate fi echivalată cu încălcarea unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispozițiile C. civ. privind executarea obligațiilor și drepturilor creditorului, rezilierea contractului, reducerea prestațiilor și modul de operare al pactului comisoriu, deoarece se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, fiind o chestiune de temeinicie care excedează controlul de legalitate permis în acțiunea în anulare, impus prin art. 608 C. proc. civ.

De altfel, toate aceste chestiuni, invocate și prin acțiunea în anulare, au fost examinate de curtea de apel, care a răspuns criticilor formulate, argumentând că, prin modul lor de prezentare, se referă la aspecte ce impun un control de fond, de netemeinicie a hotărârii arbitrale și le-a exclus din sfera art. 608 alin. (1) C. proc. civ., așa încât sunt nefondate criticile recurentei prin care a susținut că ele nu au fost avute în vedere.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 120F/08.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 23.535,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.