ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 6.232.398,04 RON reprezentând contravaloarea facturilor achitate de aceasta, în lipsa unor documente justificative, care să certifice prestarea serviciilor, astfel cum această obligație a fost constatată de Curtea de Conturi, atât prin raportul nr. x/29.11.2016, cât și prin decizia nr. 11/23.12.2016; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 793.234,07 RON reprezentând dobânda legală remuneratorie datorată începând cu data de la care pârâta a primit sumele de bani, calculată până la data de 31.03.2019, precum și a dobânzii legale calculate de la data de 31.03.2019 până la data pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata debitului principal în cuantum de 6.232.398,04 RON și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata debitului principal în cuantum de 6232398,04 RON.

Prin sentința nr. 2336/01.10.2021 Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1492 din 7 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar pe fond, admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, cu consecința schimbării hotărârii de primă instanță, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată., cu cheltuieli de judecată

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a instituției puterii lucrului judecat, susținând că plecând de la premisa nelegală potrivit căreia puterea de lucru judecat este incidentă doar atunci când există identitate de părți, instanța de apel înlătură în mod nelegal efectul puterii de lucru judecat a hotărârii definitive pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Față de soluția cuprinsă în decizia nr. 4452/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel București, instanța de apel trebuia să observe că în sarcina reclamantei au fost consolidate următoarele obligații: i) stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a plaților efectuate pentru astfel de servicii, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite; ii) recuperarea prejudiciului stabilit, inclusiv recuperarea beneficiilor nerealizate.

Prin urmare, de vreme ce A. este o filială a A. S.A., licențiată pentru a desfășura activitatea de furnizare a energiei electrice, iar A. S.A. este unul dintre organele care coordonează și controlează activitatea reclamantei, este de necontestat faptul că măsurile dispuse prin deciziile Curții de Conturi în ceea ce privește activitatea sa și cu atât mai mult aspectele generate de raporturile jurdice încheiate ca urmare a deciziilor societății mamă (in speță, intimata) îi sunt pe deplin opozabile, fiind totodată ținută să le execute.

Pe cale de consecinț, măsurile dispuse prin Decizia Curții de Conturi nr. 11/23.12.2016 și validate de către Curtea de Apel București, fiind opozabile și obligatorii în ceea ce o privește pe intimată, în mod nelegal, instanța de apel a respins acțiunea în restituire formulata de reclamantă.

In susținerea înlăturării soluției pronunțate în dosarul nr. x/2017, instanța de apel a interpretat în mod greșit că "Efectul pozitiv al puterii (sau autorității) de lucru judecat presupune cu necesitate identitatea de părți ale celor două litigii (dintre care primul soluționat definitiv)".

Instanța în mod eronat interpretează dispozițiile art. 431 C. proc. civ. alin. (2) C. proc. civ., în sensul că această ipoteză se aplică doar atunci când există identitate dintre părți, având in vedere că art. 431 reglementează o prezumție aflată la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul ca fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, fără a exista identitate de părți, dacă aceasta are legătură cu soluționarea cauzei din urmă.

Așadar, pentru a putea invoca prezumția de lucru judecat nu este necesar să fie întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior.

În cauza dedusă judecății, este de necontestat faptul că hotărârile judecătorești, prin care s-au menținut măsurile impuse prin Raportul Curții de Conturi, se bucură de putere de lucru judecat, având în vedere că prin acestea s-a stabilit în mod expres că reclamanta are obligația de a recupera sumele de bani de la terții beneficiari, mai exact de la A. S.A.

Suplimentar, puterea de lucru judecat nu are scopul de a opri judecata celui de-al doilea proces, ci prin aceasta se ușurează sarcina probațiunii, invocând în fața instanței de fond constatări ale unei instanțe anterioare, constatări ce nu pot fi ignorate.

Aceeași concluzie a fost reținută și in doctrină, indicându-se în acest context decizia nr. 1777/25.06.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție.

De vreme ce lipsa documentelor justificative și, respectiv neefectuarea serviciilor a fost stabilită cu putere de lucru judecat de către Tribunalul București în dosarul nr. x/2017, este evident că soluția instanței de apel, fundamentată aproape exclusiv pe imprejurarea că recurenta nu ar fi dovedit aspectul neefectuării serviciilor, a fost pronunțată în mod evident cu nesocotirea efectului pozitiv al chestiunii anterior dezlegate, a susținut recurenta.

Așadar, având in vedere că din dreptul comun în materia nulității actelor de procedură rezultă că se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 toate neregularitățile procedurale care atrag sansctiunea nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, este de necontestat ca hotărârea atacată este nulă prin încălcarea art. 174 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaș motiv de casare, recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor privind sarcina probei în procesul civil.

Cu privire la acest aspect, recurenta a susținut, în sinteză, că instanța de apel a respins toate argumentele sale pentru faptul că nu a făcut dovada unui fapt negativ, fapt ce putea fi demonstrat prin realizarea obligațiilor de către angajații săi, îmbrățișând în mod eronat raționamentul primei instanțe și, încălcând astfel, formele de procedură.

Prin hotărârea recurată instanța nu face altceva decât să permită unei părți să se folosească de împrejurarea că o parte nu poate dovedi un fapt negativ (probă impusă în sarcina pârâtului potrivit dispozițiilor legale) și să treacă cu vederea faptul că simpla neprezentare a documentelor justificative este o prezumție că obligațiile nu au fost îndeplinite.

O instanța diligentă în spiritul stăruirii în aflarea adevărului ar fi trebuit să pună în vedere celeilalte părți să depună aceste documente justificative, și, mai mult decât atât, ar fi interpelat-o pentru a afla dacă aceste documente există sau nu. In cauza dedusă judecății, instanța de apel nu a întreprins nicio acțiune în acest sens, ci doar s-a rezumat la a aplica principiile generale de drept în mod formal.

Instanța de apel încalcă normele de procedură care reglementează materia probelor, apreciind în mod nelegal cu privire la obligația recurentei de a face dovada unui fapt negativ, având în vedere că dispozițiile art. 1635 C. civ., stabilesc în sarcina reclamantei doar obligația de a proba existența plății, sarcina probei legată de cealaltă condiție, respectiv lipsa unui temei în baza căruia să fi fost efectuată plata, neputând fi reținută în mod legal în sarcina recurentei.

Dacă s-ar accepta o astfel de ipoteză, s-ar ajunge la situația eronată în care recurenta ar fi ținută să probeze un fapt negativ nedeterminat, respectiv faptul că serviciile nu au fost efectuate, cu toate că în mod evident era în sarcina autorului faptului pozitiv de a proba acțiunea, dovada inacțiunii fiind din punct de vedere teoretic imposibil de realizat.

Instanța, în realitate, sancționează recurenta pentru o pretinsă nedovedire a susținerilor cuprinse în cererea de chemare în judecată, ignorând prevederile art. 249 și urm C. proc. civ., dar și regulile îndatoririi de a proba, aspect ce se circumscrie noțiunii de încălcare a formelor de procedură în procesul civil, prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 174 și urm C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1635 C. civ.

Recurenta a arătat că modalitatea în care instanța de apel a apreciat cu privire la incidența art. 1635 C. civ., mai exact că acesta "se poate referi doar la actele nelegale care, pe acest motiv, sunt lovite de nulitate cu efect retroactiv, pentru că acesta este sensul și litera normei respective" este nelegală; totodată, recurenta a prezentat o serie de aspecte reținute, în opinia sa, în doctrină referitor la incidența acestui text de lege.

În continuare, recurenta a solicitat a se observa că raționamentul instanței de apel potrivit căruia "într-adevăr CCR nu poate anula contracte (și nici chiar plăți privite ca acte juridice) chiar atunci când constată anumite nelegalități, nulitatea pentru nelegalități trebuind apreciată de instanța de judecată învestită cu o astfel de cerere (acțiune) și, prin urmare, nici instanța de control a legalității rapoartelor CCR nu poate dispune anularea/constatarea nulității unor contracte, din moment ce ea a fost învestită cu o cerere cu alt obiect", este unul străin de natura cauzei având in vedere că obligația de restituire a plății nedatorate nu este nicidecum condiționată de anularea contractului încheiat între părți.

Din această perspectivă, în opinia recurentei, este surprinzătoare poziția instanței de apel care pare să ignore cu desăvârșire faptul că ne aflam în ipoteza unui contract cu executare succesivă, iar o plată nedatorată este susceptibilă de a da naștere obligației de restituire instituită de dispozițiile art. 1635 C. civ., fără ca valabilitatea convenției părților să fie în mod necesar afectată.

De altfel, dispozițiile Noului C. civ. reglementează, în mod expres, în materia restituirii prestațiilor nu doar cazul anulării cu efecte retroactive a unui act juridic, ci toate situațiile în care obligația executată este lipsită de cauză (așadar, și plata nedatorată).

Pe cale de consecință, pe lângă nulitatea contractelor pe care instanța de apel a invocat-o ca unic motiv de restituire a prestațiilor, astfel cum de altfel în doctrină s-a reținut în mod constant, una dintre principalele cauze de restituire, pe lângă nulitatea, rezoluțiunea și denunțarea actului juridic civil este și plata nedatorată.

Pe de altă parte, în doctrină s-a stabilit că, atunci când este incident art. 1635 C. civ. "este supus restituirii doar emolumentul pentru ca, uneori, părțile nu mai pot fi repuse exact in situația anterioara", așadar, concluzia instanței potrivit căreia restituirea prestațiilor în baza art. 1635 C. civ. poate fi dispusă doar atunci când actul în baza căruia se solicită trebuie să fie anulat este eronată.

Așa cum a reținut și instanța de apel, "nu orice nelegalitate înseamnă nulitate, nu orice nulitate are efect retroactiv", astfel că, prin restituirea sumelor de bani solicitate de către recurentă nu s-a solicitat și o nulitate a contractelor, astfel cum a reținut instanța în mod greșit, s-a mai susținut.

Or, din această perspectivă se observă contrarietatea raționamentului instanței, care, pe de o parte, arata că nu orice nelegalitate conduce la declararea nulității, pentru ca ulterior să rețină că restituirea plății nedatorate se produce doar atunci când actul este declarat nul cu efect retroactiv.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 478 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se solicită să se observe că argumentul instanței de apel potrivit căruia plata nedatorată reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, este eronat, aceasta afectând în mod direct soluția pronunțată de către instanța de apel.

Sub un al doilea aspect, recurenta arată că în cererea de apel nu a schimbat calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, ci doar a dezvoltat argumentele cu privire la dispozițiile art. 1635 C. civ., astfel încât solicită invalidarea raționamentului instanței de apel potrivit căruia "Invocarea plății nedatorate pentru un alt motiv decât a urmări efectele nulității (de repunere în situația, anterioară) reprezintă vădit în cauza de față un fundament juridic al obligației deduse judecații, neinvocat în fața primei instanțe și prin urmare interzis de art. 478 noul C. proc. civ..", având în vedere ca dispozițiile art. 1635 C. civ. reglementează în mod expres ipotezele și premisele obligației de restituire fără a condiționa restituirea de constatarea în prealabil a nulității convenției părților.

Plata nedatorată nu se referă numai la primirea unor bunuri fără drept, din eroare sau în baza unui act juridic desființat, ci reprezintă orice plată ce a fost făcută fără temei, restituirea nefîind condiționată de nulitatea contractului cadru în baza căruia-au efectuat prestațiile.

Prin intermediul memoriului de apel, recurenta a susținut că a criticat hotărârea tribunalului și, totodată, a explicitat și dezvoltat argumentele invocate prin cererea de chemare in judecată, situație permisă în mod expres de alin. (4) al art. 478 C. proc. civ.

Așadar, având în vedere că prin cererea de apel nu a fost schimbat temeiul de drept învederat prin cererea de chemare în judecată, ci doar s-au suplimentat argumentele învederate prin cererea de chemare în judecată, rezultă că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva înlăturării motivelor de apel invocate de reclamantă.

După redarea art. 183 din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum si valorificarea actelor rezultate din aceste activități, recurenta, a concluzionat că, de vreme ce A. este o filială a A. S.A., licențiată pentru a desfășura activitatea de furnizare a energiei electrice, iar pârâta A. S.A. este unul dintre organele care coordonează și controlează activitatea recurentei, măsurile dispuse prin deciziile Curții de Conturi în ceea ce aprivește activitatea sa și, cu atât mai mult, aspectele generate de raporturile jurdice încheiate ca urmare a deciziilor societății mamă (în speță pârâta), îi sunt pe deplin opozabile, fiind totodată ținută să le execute.

Având în vedere că măsurile dispuse prin Decizia Curții de Conturi nr. 11/23.12.2016 și validate de către Curtea de Apel București sunt opozabile și obligatorii în ceea ce o privește pe pârâtă, în mod nelegal instanțele fondului au respins acțiunea în restituire formulată în cauză.

De asemenea, este nelegală decizia recurată și sub aspectul interpretării normelor de drept material care circumstanțiază noțiunea de recunoaștere a dreptului pretins; din această perspectivă, atât acordul de prelungire a prescripției, cât și adresa privind obținerea unei soluții fiscale anticipate, reprezintă acte de recunoaștere a debitului, înlăturate în mod nelegal ca urmare a unei interpretări eronate a actului juridic dedus judecății.

Relevante pentru prezenta cauză, a mai susținut recurenta, erau considerentele și modalitatea în care pârâta a înțeles să motiveze cererea depusă la organul fiscal. Astfel, de vreme ce situația premisă este aceea că A. S.A. trebuie să restituie către recurentă întocmai sumele ce fac obiectul demersului judiciar, instanța de control judiciar este rugată să constate că erau pe deplin întrunite condițiile pentru calificarea actului ca fiind un act de a recunoaștere a pretențiilor sale.

Același raționament nelegal a fost validat de către instanța de apel și în ceea ce privește înlăturarea caracterului de act de recunoaștere a pretențiilor în ceea ce privește Acordul de prelungire a prescripției nr. 9900-9236/27.06.2017.

Or, în ipoteza în care persoana căreia i se pretinde plata unei sume de bani este de acord cu prelungirea termenului de prescripție, în mod evident, aceasta recunoaște și că datorează dreptul de creanță al cărui termen de prescripție este de acord a-l prelungi.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a instituției puterii lucrului judecat, precum și a dispozițiilor privind sarcina probei în procesul civil.

Criticile recurentei-reclamante, prin care se susține că instanța de apel a înlăturat în mod nelegal efectul puterii de lucru judecat a sentinței nr. 4452/2017 pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel București (rămasă definitivă), interpretând în mod eronat dispozițiile art. 431 C. proc. civ. alin. (2) C. proc. civ., fiind încălcate, astfel, prevederile art. 174 C. proc. civ.., nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, ea fiind la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Autoritatea de lucru judecat se poate regăsi doar între părțile din hotărârea inițială, iar atât timp cât terțul respectiv nu a fost parte la procesul inițial, extinderea unui tratament similar autorității de lucru judecat și asupra acestuia, nu ar avea o justificare.

Acțiunea dedusă judecății în dosarul nr. x/2017 s-a purtat între reclamanta A. S.A. și pârâta Curtea de Conturi a României, iar efectul pozitiv impune, chiar și din perspectiva prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ca aspectul dezlegat să vizeze raporturile dintre părți, iar nu raporturi ale uneia dintre părți cu terțe persoane.

În acest context, se cuvin a fi amintite și dispozițiile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.", astfel că, în raport de principiul relativității hotărârii judecătorești, efectele hotărârii evocate de recurenta-reclamantă nu se pot răsfrânge asupra intimatei-pârâte care nu a fost parte în acel litigiu.

În plus, se observă că art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. este o normă care arată raportul față de terți ca regulă generală. Această regulă constă doar într-o opozabilitate până la proba contrară, aspect diferit de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Din perspectiva analizei pe care prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. o implică, întrucât textul în discuție impune ca dezlegarea dată prin altă hotărâre judecătorească să privească raporturile dintre părțile cauzei pendinte, maniera în care raporturile juridice dintre recurenta-reclamantă și alte terțe persoane au fost tranșate, nu poate fi opusă în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.

Așa fiind, instanța de apel în mod just a reținut că efectul pozitiv al puterii (sau autorității) de lucru judecat presupune cu necesitate identitatea de părți ale celor două litigii (dintre care primul soluționat definitiv).

Cât privește susținerea recurentei în sensul că soluția instanței de apel este fundamentată aproape exclusiv pe imprejurarea că reclamanta nu ar fi dovedit aspectul neefectuării serviciilor, se observă că instanța de prim control judiciar a confirmat sentința prin care s-a respins acțiunea în restituire, întemeiată pe art. 1635 C. civ., reținând că ceea ce este esențial este faptul că nu au fost anulate contractele în discuție.

În condițiile în care instanța de apel a realizat o corectă interpretare și aplicare a normelor procedurale aferente lucrului judecat nu se poate susține cu temei încălcarea art. 174 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaș motiv de casare, recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor privind sarcina probei în procesul civil, susținând, în esență, că instanța de apel încalcă normele de procedură care reglementează materia probelor, apreciind în mod nelegal cu privire la obligația recurentei de a face dovada unui fapt negativ, având în vedere că dispozițiile art. 1635 C. civ., stabilesc în sarcina reclamantei doar obligația de a proba existența plății, sarcina probei legată de lipsa unui temei în baza căruia să fi fost efectuată plata, neputând fi reținută în mod legal în sarcina recurentei. Or, procedând astfel, instanța ignoră prevederile art. 249 și urm C. proc. civ., dar și regulile îndatoririi de a proba, aspect ce se circumscrie încălcării dispozițiilor art. 174 și urm. C. proc. civ.

Aceste critici nu pot fi susținute cu temei.

Astfel, din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni legate de dovada efectuării/neefectuării serviciilor, acordării consultanței care, în realitate, vizează probele (procesele-verbale de recepție, rapoartele de activitate pentru prestațiile stabilite în contracte, facturile fiscale etc.), situația de fapt, respectiv modalitatea de executare a contractelor prin referire la elemente vizând operațiunea de plată, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitat invocat.

Potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, reclamanta are sarcina dovedirii pretențiilor prin probe admisibile și apte să soluționeze cauza, legiuitorul stabilind limite în ceea ce privește posibilitatea administrării oricărei probe dacă aceasta nu este utilă și pertinentă pentru soluționarea cauzei.

Modul în care reclamanta a înțeles să-și dovedească pretențiile se regăsește în situația de fapt reținută de instanță, iar faptul că s-a apreciat că nu au fost dovedite pretențiile nu reprezintă o chestiune de nelegalitate a deciziei atacate sub aspectul nerespectării normelor procedurale.

Expunerea de către recurentă a situației de fapt ca fiind greșit reținută, alegațiile cu privire la sarcina probei, la regulile îndatoririi de a proba, precum și indicarea generică a textelor de lege care reglementează restituirea prestațiilor, nu pot atrage incidența motivului de casare invocat, ci eventuala netemeinicie a criticilor astfel formulate.

Deși recurenta-reclamantă a făcut referire la dispozițiile art. 1635 C. civ., din conținutul cererii de recurs rezultă că și această normă legală a fost invocată tot din perspectiva aprecierii probelor de către instanța de apel, întrucât recurenta nu a criticat modul în care instanța de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziții de drept material, ci și-a exprimat nemulțumirea cu privire la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză și la eficiența dată acestora de către instanța de apel, limitându-se la a menționa că aceste prevederi stabilesc în sarcina reclamantei doar obligația de a proba existența plății și că sarcina probei legată de lipsa unui temei în baza căruia să fi fost efectuată plata, nu poate fi reținută în mod legal în sarcina recurentei.

În acest context, se reține că acest motiv al recursului vizând aplicarea art. 249 și urm. C. proc. civ., astfel cum a fost susținut de către recurenta-reclamantă, ar putea reprezenta cel mult o critică vizând situația de fapt așa cum a fost stabilită de către instanța de apel, care însă nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris acestui motiv de casare, recurenta a susținut interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1635 C. civ., respectiv a prevederilor art. 478 C. proc. civ.

Criticile prin care recurenta susține că modalitatea în care instanța de apel a apreciat cu privire la incidența art. 1635 C. civ. este nelegală, respectiv cele prin care se susține că raționamentul instanței de apel privitor la unul dintre considerente, este unul străin de natura cauzei, având in vedere că obligația de restituire a plății nedatorate nu este nicidecum condiționată de anularea contractului încheiat între părți, precum și cele care privesc contrarietatea raționamentului instanței, care, pe de o parte, arată că nu orice nelegalitate conduce la declararea nulității, pentru ca, ulterior, să rețină că restituirea plății nedatorate se produce doar atunci când actul este declarat nul cu efect retroactiv, nu sunt fondate.

Astfel, potrivit art. 1635 alin. (1) C. civ. - fundamentul juridic al pretențiilor recurentei-reclamante, "restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora".

Acest text normativ enumeră situațiile în care trebuie să aibă loc restituirea prestațiilor, cu precizarea că restituirea are loc numai dacă cineva este ținut "în virtutea legii", la aceasta. Deși acțiunea de față a fost promovată ca fiind una "în restituire", ipoteza propusă de reclamantă fiind aceea a unor prestații efectuate în baza unui act juridic constatat ca fiind nelegal, recurenta-reclamantă ignoră faptul că această operațiune de restituire trebuie să aibă la bază un act juridic desființat cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din motive precizate în textul de lege enunțat.

Analiza dispozițiilor legale menționate relevă faptul că textul normativ se poate referi doar la actele nelegale care, pe acest motiv, sunt lovite de nulitate cu efect retroactiv, aspect reținut în mod corect de instanța de apel.

Așa cum a constatat instanța de prim control judiciar, în virtutea caracterului devolutiv, ipoteza propusă de reclamantă prin acțiunea introductivă nu apare ca atare în prevederile art. 1635 C. civ., iar ceea ce este esențial în cauză se referă la faptul că nu au fost anulate contractele încheiate între cele două societăți.

Prin urmare, întrucât contractele dintre părți nu au fost desființate obligația de restituire fundamentată pe dispozițiile art. 1635 C. civ. nu subzistă.

De altfel, verificând sentința tribunalului și, în condițiile în care respectivele contracte nu au fost anulate, instanța de apel a reținut că motivarea primei instanțe este atât legală și temeinică, cât și suficientă pentru justificarea soluției adoptate, răspunzând, totuși prin considerentele deciziei recurate, și celorlalte aserțiuni ale apelantei.

Din criticile aduse deciziei atacate se desprinde doar nemulțumirea recurentei față de soluția adoptată de instanță, argumentele prezentate prin memoriul de recurs aducând în discuție opiniile sale personale și o serie de aspecte doctrinare care nu au relevanța atribuită de aceasta și nici nu se pot constitui în argumente de nelegalitate apte să ducă la admiterea prezentei căi de atac.

Cât privește invocarea unui raționament străin de natura cauzei, precum și contrarietatea raționamentului instanței de prim control judiciar referitor la anumite considerente, Înalta Curte observă că recurenta prezintă doar simple alegații sumare cu privire la cele reținute de curtea de apel, fără a aduce argumente de natură juridică în sensul celor afirmate și fără a avea în vedere că invocarea plății nedatorate pentru un alt motiv decât a urmări efectele nulității (de repunere în situația anterioară) nu poate fi primită ca fiind temei juridic în apel, față de prevederile art. 478 C. proc. civ.

Criticile recurentei referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 478 C. proc. civ., vor fi reîncadrate și analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât acestea vizează reguli de procedură.

Astfel, criticile recurentei prin care se susține că, potrivit memoriului de apel, a explicitat și dezvoltat argumentele invocate prin acțiune, situație permisă în mod expres de alin. (4) al art. 478 C. proc. civ., nu sunt fondate, în condițiile în care este de natura evidenței că, prin raționamentul expus în cadrul căii devolutive de atac formulate, aceasta a invocat plata nedatorată ca temei juridic al obligației deduse judecății, pentru un alt motiv decât a urmări efectele nulității (de repunere în situația anterioară), deși, în fața primei instanțe, a fost indicat ca fundament al pretențiilor sale art. 1635 C. civ. care reglementează restituirea prestațiilor, tinzând, astfel să schimbe cauza cererii de chemare în judecată.

Așadar, întrucât potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi", în mod corect a reținut instanța de apel că un fundament juridic al acțiunii, neinvocat în fața primei instanțe, este interzis de art. 478 C. proc. civ.

În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel a dat eficiență dreptului de dispoziție al părților, neextinzând analiza la temeiuri care nu au fost invocate în acțiunea introductivă.

Având în vedere considerentele anterioare, celelalte critici ale recurentei referitoare la plata nedatorată nu se mai impun a fi analizate.

Criticile recurentei prin care se susține că măsurile dispuse prin deciziile Curții de Conturi în ceea ce aprivește activitatea sa și, cu atât mai mult, aspectele generate de raporturile juridice încheiate ca urmare a deciziilor societății mamă (în speță pârâta), îi sunt pe deplin opozabile, fiind totodată ținută să le execute, precum și cele prin care se arată că, întrucât măsurile dispuse prin Decizia Curții de Conturi nr. 11/23.12.2016 și validate de către Curtea de Apel București sunt opozabile și obligatorii în ceea ce o privește pe pârâtă, în mod nelegal, instanțele fondului au respins acțiunea în restituire formulată în cauză, nu sunt fondate.

Sub aparența unor critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă invocă, în realitate, faptul că hotărârea din apel este rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale prin raportare la situația de fapt greșit reținută.

Așa cum s-a arătat anterior și cum a reținut instanța de apel, ceea ce este esențial în cauză este faptul că nu au fost anulate contractele încheiate între cele două societăți, iar dispozițiile art. 1635 alin. (1) C. civ., se pot referi doar la actele nelegale care, pe acest motiv, sunt lovite de nulitate cu efect retroactiv.

Înalta Curte constată că, în condițiile în care nu au fost desființate contractele încheiate între cele două societăți, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele cuprinse în art. 1635 C. civ. și, pe cale de consecință, acest text de lege nu poate fi aplicabil, legal și temeinic statuându-se astfel de ambele instanțe devolutive.

Cât privește chestiunea puterii de lucru judecat reiterată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reamintește concluzia prezentată mai sus, în sensul că, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi reținut, în prezenta cauză, un efect pozitiv de lucru judecat al sentinței civile nr. 4452/21.11.2017 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 1613/16.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Susținerile recurentei, în sensul că decizia recurată este nelegală și sub aspectul interpretării normelor de drept material care circumstanțiază noțiunea de recunoaștere a dreptului pretins, au în vedere aspecte de netemeinicie, în condițiile în care aduc în dezbatere chestiuni de apreciere a probatoriului cu referire la acordul de prelungire a prescripției, respectiv la adresa privind obținerea unei soluții fiscale anticipate, care au fost înlăturate, în opinia recurentei, în mod nelegal, ca urmare a unei interpretări eronate a actului juridic dedus judecății.

Cu alte cuvinte, interpretarea probelor de către instanța de apel este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, iar în recurs nu se poate cenzura maniera în care instanța de prim control judiciar a apreciat și evaluat probele administrate în cauză.

Așa find, cum, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspectele de netemeinicie excedează analizei instanței de recurs.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, iar nicio regulă de procedură nu a fost încălcată, nefiind astfel incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1492 din 7 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2023.