ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1227/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1227/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1227/2016

Deliberând asupra

cererii de recurs, constată următoarele:

decembrie 2009 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie a României, reclamanta SC A. SRL prin

administrator B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC C. SA (fostă SC

D. SA), SC E. SRL și F.: să se constate nulitatea absolută a actelor de novație

la contractele de leasing, întrucât acestea nu au fost semnate de ambii

reprezentanți ai SC A. SRL, fiind făcute în dauna societății; să se dispună

repunerea părților în situația anterioară semnării actelor de novație nule

absolut; să se dispună obligarea pârâtei SC E. SRL la predarea către SC A. SRL

a bunurilor ce formează obiectul contractelor de leasing; să se dispună

obligarea, în solidar, a pârâților SC E. SRL și F. la plata sumei de 256,47

lei/zi, calculată începând cu data semnării actelor de novație și până la

restituirea efectivă a bunurilor, sumă reprezentând profitul zilnic pierdut ca

efect al lipsei de folosință pentru cele trei autovehicule de transport. În

plus, s-a cerut să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin încheierea din

21 septembrie 2010, instanța a luat de faptul că reclamanta a

renunțată la judecată față de pârâtul F.

Pârâta SC E. SRL a

formulat, la data de 26 septembrie 2012, cerere reconvențională, care a fost

anulată pentru neachitarea taxei arbitrale.

La data de 5

noiembrie 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul renunțării la

judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților SC E. SRL și F.

la plata despăgubirilor reprezentând profitul pierdut prin lipsa de folosință

și a solicitat ca Tribunalul Arbitral să pronunțe o hotărâre prin care: a) să

constata nulitatea absolută a „actelor de novație prin schimbare de

debitor" încheiate la 31 iulie 2009 în legătură cu cele trei contracte de

leasing; b) să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii

actelor de novație prin obligarea pârâtei SC E. SRL la predarea celor trei

autovehicule și obligarea pârâtei SC C. SA (fostă SC D. SA) „să transfere

dreptul de proprietate asupra acestor autovehicule către reclamantă".

La data de 13 martie

2013, pârâtă SC E. SRL a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a

lui B., în calitatea acestuia de semnatar al cererii de chemare în judecată

pentru reclamanta SC A. SRL.

Prin sentința

arbitrală nr. 106 din 6 iunie 2013, tribunalul arbitral a admis excepția lipsei

calității de reprezentant invocată de pârâta SC E. SRL și în consecință a

anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL.

Totodată, a obligat reclamanta la plata sumei de 12.418,10 lei către pârâta SC

E. SRL cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei

hotărâri, tribunalul arbitral a reținut că, în raport cu considerentele Deciziei

nr. 426 din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel București,

menținută prin Decizia nr. 2309 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, rezultă că această chestiune a dreptului de

reprezentare a societății reclamante de către cei doi asociați

și administratori a fost tranșată cu putere de lucru judecat, în

sensul că dreptul de reprezentare aparține în comun celor doi asociați care nu

pot lucra independent atunci când nu există acord asupra actului ce urmează a

fi încheiat. Totodată, s-a reținut că ceea ce este stabilit printr-o hotărâre judecătorească

este obligatoriu atât pentru părți, cât și pentru instanțele judecătorești și

cele arbitrale, neputându-se limita ori nesocoti hotărârile pronunțate în alte

litigii între aceleași părți și care rezolvă aceeași problemă de drept.

De asemenea, tribunalul

arbitral a mai reținut că cererea arbitrală trebuie semnată de persoanele

care reprezintă societatea reclamantă potrivit prevederilor actului constitutiv

și dispozițiilor legale în vigoare aplicabile organizării și

funcționării societăților comerciale cu răspundere limitată, precum

și faptul că, în speță, contractul de asistență juridică

trebuia, la rândul său, încheiat de comun acord de cei doi asociați

administratori.

A mai apreciat

tribunalul că asociatul B. are la dispoziție acțiuni în răspundere

pentru încălcarea sau depășirea limitelor mandatului de către asociatul

său.

sentințe arbitrale a formulat acțiune în anulare reclamanta SC A. SRL. Prin

sentința civilă nr. 85 din 1 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant și a

fost anulată acțiunea în anulare ca fiind formulată de o persoană fără calitate

de reprezentant.

În motivarea

soluției, Curtea a reținut că mandatul de administrator al semnatarului

acțiunii în anulare, dl. B., a expirat încă de la data de 26 noiembrie

2011, deci anterior sesizării instanței cu această cerere, motiv pentru care

s-a constatat că cererea în anulare a fost formulată de reclamantă printr-o

persoană care nu are calitatea de reprezentant, câtă vreme mandatul său de

administrator a expirat, astfel că în temeiul art. 161 alin. (1) C. proc. civ.

a dispus anularea cererii.

S-a mai constatat că

Hotărârea Adunîrii Generale a Acționarilor din data de 4 iunie 2012 prin

care asociatul B. s-a numit administrator unic al reclamantei, nu este de

natură să îi confere calitatea de reprezentant legal având în vedere că prin

rezoluția din 6 martie 2013 s-a respins cererea de înregistrare a acestor

mențiuni.

sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, care a fost admis prin Decizia

nr. 2129 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a

II-a civilă, în sensul casării sentinței nr. 85 din 01 octombrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și trimiterii

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,

reținându-se incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivat din aplicarea greșită a

prevederilor art. 161 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (1) și

(3) C. proc. civ.

Pentru a

pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că

pe rolul Curții de

Apel București se află în rejudecare după casare Dosarul nr. x/116/2010, având

ca obiect litigiul dintre reclamanții

SC A. SRL

și G. și pârâtul F. pentru excluderea acestuia

din urmă și reglementarea situației juridice a societății reclamante. S-a mai

reținut că, la momentul judecării prezentului litigiu, cauza se afla încă

pe rolul instanțelor, ceea ce confirma existența unei situații litigioase,

astfel încât pentru corecta soluționare a excepției lipsei calității de

reprezentant a societății reclamante, care la acel moment avea doi

administratori cu mandatele expirate, s-a impus unirea acestei excepții cu

fondul, cu atât mai mult cu cât admiterea excepției s-a bazat pe alte

considerente decât acelea avute în vedere de tribunalul arbitral.

De asemenea, s-a

apreciat că se impune și analiza incidenței în cauză a dispozițiilor art.

44 alin. (1) C. proc. civ. în sensul desemnării unui curator special.

după casare, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a

pronunțat sentința civilă nr. 177/F din 22 septembrie 2015, prin care

a

respins

excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii în anulare.

Totodată, a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC

A. SRL, împotriva sentinței arbitrale nr. 106 din 06 iunie 2013 pronunțate de

Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie a României în Dosarul nr. x/2009 având ca obiect acțiune în

constatare nulitate act juridic, obligația de a face și pretenții, în

contradictoriu cu intimații pârâți SC E. SRL și SC C. SA.

Prin aceeași

hotărâre a fost obligată reclamanta SC A. SRL la plata sumei de 6.200 lei

cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC E. SRL.

În motivarea

soluției, Curtea de Apel București a reținut, cu privire la

excepția lipsei

calității de reprezentant a semnatarului acțiunii în anulare, că la

momentul analizării excepției, semnatarul acțiunii în anulare, dl. B.,

a făcut dovada calității sale de reprezentant al societății

reclamante SC A. SRL.

Astfel, prin

sentința civilă nr. 3282 din 02 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/116/2010, rămasă

irevocabilă prin Decizia nr. 797 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus

excluderea asociatului F. din societatea reclamantă SC A. SRL, urmând ca

părțile sale sociale să fie preluate de asociatul B. Totodată, a fost

obligat asociatul exclus la plata către societate a sumei de 244.005 lei cu

titlu de daune interese.

Astfel, Curtea de

Apel a respins excepția lipsei calității de reprezentant a

semnatarului acțiunii în anulare constatând că asociatul rămas, dl. B.,

are dreptul de a reprezenta societatea față de prevederile art. 76 alin.

(1) teza finală raportate la cele ale art. 197 alin. (3) și ale art. 196

1

din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, el fiind asociat

unic rămas al societății petente, reținându-se și faptul că la data formulării

acțiunii în anulare societatea petentă SC A. SRL avea doi administratori,

cu mandate expirate din data de 26 noiembrie 2011, precum și faptul că

situația litigioasă dintre acești doi asociați-administratori a

fost declanșată anterior formulării acțiuniii în anulare.

Pe fondul cauzei,

Curtea de Apel a respins criticile reclamantei referitoare la neconstituirea

tribunalului arbitral în conformitate cu convenția arbitrală, motiv

prevăzut de art. 364 lit. c) C. proc. civ., reținând că prin clauza compromisorie

se explică modul în care s-a ajuns la constituirea tribunalului arbitral din

trei arbitri, respectiv câte unul pentru fiecare parte și un supraarbitru

desemnat de arbitrii părților, iar în speță părțile au fost în

număr de trei ca urmare a intervenirii actelor de novație. Mai mult decât

atât, s-a mai reținut că reclamanta nu a contestat această compunere în

fața instanței arbitrale.

Reclamanta a invocat

și încălcarea prevederilor art. 17 din Regulile de procedură arbitrale

publicate la 29 martie 2010, însă această susținere nu a fost primită de

Curtea de Apel având în vedere că sesizarea Curții de Arbitraj a avut loc

la data de 04 decembrie 2009, anterior publicării regulilor de procedură

invocate de petentă, reguli ce nu și-au găsit aplicabilitatea în cauză.

Curtea a respins ca

nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. g) C.

proc. civ., apreciind că nu se poate reține lipsa din cuprinsul hotărârii

arbitrale a motivelor de drept pentru care s-a admis excepția lipsei

calității de reprezentant.

În urma examinării

hotărârii atacate, Curtea a constatat că aceasta cuprinde toate elementele

menționate de legiuitor la lit. g) și anume: dispozitivul, motivarea,

data și locul pronunțării, semnătura arbitrilor, iar din cuprinsul

sentinței arbitrale s-a reținut că excepția lipsei calității de

reprezentant a semnatarului acțiunii arbitrale a fost analizată de tribunalul

arbitral prin prisma tuturor aspectelor invocate în speță, motivarea cuprinzând

prezentarea coerentă și efectivă a examenului critic al tribunalului arbitral

de natură să susțină rezultatul deliberării.

Criticile reclamantei

întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., referitoare la

încălcarea unor dispoziții imperative ale legii prin hotărârea arbitrală, respectiv

art. 68 și art. 69 alin. (1) din Regulamentul arbitral prin raportare la art. 151

C. proc. civ. și art. 77 din Regulamentul arbitral, art. 76 alin. (2) raportat

la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,

art. 10 alin. (2) prin raportare la art. 51, art. 53 alin. (1) și (2) din

Regulamentul arbitral au fost, de asemenea, considerate a fi nefondate, cu

motivarea că dreptul instanței arbitrale de a repune cauza pe rol, atunci când

apreciază că se impune acest lucru, nu poate fi cenzurat de instanța de

control, fiind un aspect de ordin subiectiv, iar prin repunerea cauzei pe rol

dezbaterile au fost redeschise, astfel că excepțiile de ordine publică, cum

este cea a lipsei calității de reprezentant a semnatului cererii, pot fi

discutate și soluționate prin hotărârea arbitrală.

Sub acest aspect, s-a

mai susținut că, prin repunerea cauzei pe rol și redeschiderea

dezbaterilor, excepția soluționată prin hotărârea arbitrală apare ca

fiind invocată în cursul litigiului arbitral.

În ceea ce

privește critica reclamantei referitoare la încălcarea dispozițiilor art.

76 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (3) coroborate cu art. 79 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990, Curtea de Apel a reținut că acestea nu au caracter

imperativ, nefiind vorba de dispoziții legale ce prescriu o anumită

conduită.

Mai mult, s-a

reținut că aceste critici privesc în realitate temeinicia hotărârii

arbitrale atacate, iar controlul efectuat de Curte este un control de

legalitate și nu de temeinicie a hotărârii, conform art. 364 C. proc. civ.

S-a apreciat că

nesocotirea cerințelor impuse de art. 112 C. proc. civ. și art. 38 alin.

(1) din Regulamentul arbitral, prin nedepunerea dovezii calității de

reprezentant al părții pentru persoana care semnează cererea arbitrală pe

toată durata arbitrajului a condus la admiterea excepției lipsei

calității de reprezentant.

În consecință,

s-a apreciat că nu a fost încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1, privind accesul la justiție,

în speță fiind vorba de o sancțiune aplicabilă reclamantei conform art.

161 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de Apel a mai

reținut că aspectul moral sau legal al menținerii actelor de novație de

către tribunalul arbitral excede atât prevederilor art. 364 C. proc. civ., cât

și soluției pronunțate de tribunalul arbitral, acesta neanalizând fondul

cauzei. S-a apreciat că admiterea excepției lipsei calității de reprezentant nu

are drept efect menținerea actelor de novație, aspect asupra căruia instanța arbitrală

nu s-a pronunțat, reclamantă având posibilitatea de a formula o nouă acțiune

arbitrală având același obiect, cu respectarea însă a cerințelor de formulare a

cererii de arbitrare.

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin care a solicitat

admiterea căii extraordinare de atac, modificarea sentinței atacate, în

sensul admiterii cererii, anulării sentinței arbitrale și rejudecarea

cauzei pe fond în limitele convenției arbitrale cu consecința constatării

nulității absolute a actelor de novație prin schimbare de debitor

încheiate la 31 iulie 2009 la contractele de leasing. Totodată, s-a solicitat

repunerea părților în situația anterioară semnării actelor de

novație nule absolut, precum și obligarea pârâtei SC E. SRL să predea

reclamantei SC A. SRL bunurile care fac obiectul contractelor de leasing

anterior evocate.

O primă critică

invocată de recurenta-reclamantă privește încălcarea dispozițiilor art. 364

lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul arbitral a fost constituit în

conformitate cu convenția arbitrală, Curtea de Apel București considerând în

mod eronat că nu există o încălcare a dispozițiilor art. 17 din Regulile de

procedură ale Curții de Arbitraj Internțional publicate în M. Of. partea I nr. 197

din 29 martie 2010. De asemenea, s-a susținut că în mod greșit s-a

reținut că în cauză nu ar fi existat o încălcare a dispozițiilor

obligatorii ale art. 345 și art. 347 alin. (1) C. proc. civ. atunci când s-a

desemnat un tribunal compus din 4 arbitri, cu toate că prin clauza

compromisorie inserată la art. 14.3. din contractele de leasing părțile au

convenit în mod expres ca tribunalul arbitral este compus din 3 arbitri.

O altă critică,

întemeiată pe art. 364 lit. g) C. proc. civ. vizează lipsa motivelor de drept

care au condus la admiterea excepției lipsei calității de

reprezentant al societății. Sub acest aspect s-a arătat că, în motivarea

hotărârii, Curtea de Apel București a făcut trimiteri doar la

dispozițiile art. 112 C. proc. civ. și art. 36 alin. (1) din Regulile

de procedură arbitrale, prevederi care însă în opinia reclamantei nu au

legătură cu excepția invocată în cauză.

Recurenta-reclamantă

a precizat, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 364 lit. i) C.

proc. civ. privind încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, faptul

că instanța fondului nu mai avea posibilitatea legală ca după închiderea

dezbaterilor să accepte cereri sau înscrisuri noi, indiferent de natura lor, susținându-se

totodată că excepțiile puteau fi invocate doar în cursul judecății,

potrivit dispozițiilor art. 136 C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a

mai reținut că au fost nesocotite prevederile art. 151 C. proc. civ. în

momentul repunerii cauzei pe rol în vederea discutării unei cereri de

suspendare, precizând că în mod greșit instanța s-a pronunțat

asupra excepției lipsei calității de reprezentant a lui B. în

situația în care aceasta fusese invocată după închiderea dezbaterilor.

Referitor la

excepția lipsei calității de reprezentant a lui B.,

recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit intanțele

anterioare au admis

excepția

lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de arbitrare pe motiv

că nu și-a dat acordul și celălalt co-admnistrator care semnase actele de

novație ce erau atacate prin acțiunea arbitrală, cu toate că reclamanta

invocase practica constantă a instanțelor de judecată în ceea ce privește modul

de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a unei societăți în

situații de genul celei deduse judecății în care administratorul, chiar și cu

mandatul expirat ori în lipsa acordului celuilalt co-administrator are dreptul

să apere interesul patrimonial al societății.

Pe fondul cauzei, au

fost prezentate critici și cu privire la reținerea eronată de către

Curtea de Apel referitoare la lipsa caracterului obligatoriu al

dispozițiilor art. 76 alin. (2) raportate la cele ale art. 197 alin. (3)

din Legea nr. 31/1990, susținând că acestea nu sunt norme de recomandare,

ci norme obligatorii ce se aplică tuturor societăților comerciale.

În consecință,

s-a susținut că poziția instanței arbitrale și a Curții de Apel București

se află în contradicție cu textele de lege anterior evocate, cu puterea de

lucru judecat a Deciziei nr. 797 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a respins excepția lipsei

calității de reprezentant a lui B., precum și cu toate celelalte hotărâri

irevocabile pronunțate în litigiile purtate între SC A. SRL, SC E. SRL și F.,

litigii în care Tribunalul Călărași, Curtea de Apel București și Înalta Curte

de Casație și Justiție au apreciat că administratorul B. are calitate de

reprezentant al SC A. SRL și are deptul să apere interesele societății.

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurilor de drept invocate, potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL

Oltenița este fondat.

Primul motiv al

recursului vizează greșita soluționare a motivului de acțiune în anulare

întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. c) C. proc. civ., referitor la greșita

constituire a tribunalului arbitral din 4 arbitri, în condițiile în care prin

clauza compromisorie inserată în contractele de leasing părțile au convenit ca

instanța arbitrală să fie compusă doar din 3 arbitri.

Înalta Curte de

Casație și Justiție arată că potrivit art. 358

12

C. proc. civ.,

orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale,

constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor (...)

trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de

înfățișare în fața tribunalului arbitral, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.

Semnificația decăderii care sancționează neinvocarea excepției în limitele

stabilite de lege, este aceea că partea pierde dreptul de a pune în discuție

orice neregularitate legată de aspectele delimitate de acest text, atât în fața

tribunalului arbitral, dar și în fața instanței sesizate cu acțiunea în

anularea sentinței arbitrale pentru motivul întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit.

c) C. proc. civ. Așadar, partea interesată nu va se va putea prevala, pentru a

obține anularea sentinței arbitrale, de greșita constituire a tribunalului

arbitral, dacă nu și-a conservat acest drept încă din procedura arbitrală prin

invocarea excepției în condițiile stabilite.

Din acest punct de

vedere sunt corecte constatările primei instanțe care a reținut că Societatea SC

A. SRL, reclamanta, nu a contestat în arbitraj aspectul invocat ca motiv de

nelegalitate pe calea acțiunii în anulare, înlăturând corect motivarea acesteia

că o contestație de acest fel ar fi fost formulată. În realitate, din examenul

actelor de procedură la care chiar SC A. SRL a făcut referire, se poate reține

că la primul termen de înfățișare în arbitraj, 15 iunie 2010, s-a consemnat

prin încheiere declarația părților referitoare la lipsa oricărei obiecțiuni

legate de constituirea tribunalului arbitral, recurenta fiind reprezentată la

acel termen de avocat. Prin neinvocarea excepției în limitele fixate de lege,

partea a decăzut din dreptul de a cere constatarea nelegalei constituiri a

tribunalului arbitral, astfel cum a reținut și Curtea de Apel București,

decădere care își menține efectele și în calea de atac promovată.

Pe cale de

consecință, acest motiv de nulitate a sentinței arbitrale nu mai putea fi

invocat prin acțiunea în anulare, așa cum corect a reținut instanța de fond,

chiar dacă această constatare a fost subsecventă interpretării clauzei

compromisorii contractuale și a modului de aplicare a regulilor de procedură

arbitrale din 29 martie 2010. iar critica din recurs formulată pe aceste

temeiuri nu este fondată.

Al doilea motiv al

recursului vizează greșita soluționare de către prima instanță a motivului de

nulitate al acțiunii în anulare întemaiat pe dispozițiile art. 364 lit. g) C.

proc. civ. Recurenta a susținut că prima instanță a refuzat să observe că

admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a fost justificată pe

considerente de drept lipsite de orice legătură cu instituția juridică ce

reglementează excepția procesuală admisă. Cu alte cuvinte, recurenta critică

maniera echivocă în care prima instanță a soluționat acest motiv de nulitate,

refuzând să admită lipsa evidentă de motivare a sentinței arbitrale.

Nici aceasta critică

nu este fondată. Dimpotrivă, Curtea de Apel București a arătat că tribunalul

arbitral și-a argumentat soluția prin invocarea instituției autorității lucrului

judecat și raportarea concretă la probele cauzei. Astfel, s-a reținut, plecând

de la natura de act de dispoziție a unei cereri de arbitrare de natura celei

promovate, că instanța arbitrală a fost preocupată să dezvolte raționamentul

care a justificat soluția, iar referirea la dispozițiile art. 112 C. proc. civ.

și la cele ale art. 36 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrale nu are un

caracter preponderent, ci doar dezvoltă raționamentul juriciar prin explicații

referitoare la cuprinsul și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o

cerere adresată organelor jurisdicționale.

Într-adevăr,

analizând excepția, instanța arbitrală a plecat de la premisa că angajarea

societății printr-o acțiune în justiție trebuie făcută prin reprezentanții săi

legali, stabiliți potrivit actelor constitutive sau statutelor adoptate în

conformitate cu legea, evocând o suită de hotărâri judecătorești intrate în

puterea lucrului judecat, prin care s-a tranșat că, în cazul analizat, în SC A.

SRL administratorii societății puteau lucra numai împreună în acțiunile de

administrare a societății. Plecând de la aceste premise, instanța arbitrală a

reținut că dincolo de aspectele tranșate cu autoritate de lucru judecat nu are

nicio putere de apreciere și evocând condițiile pe care o cerere de arbitrare

trebuie să de indeplinească, potrivit art. 112 C. proc. civ. și art. 36 din

regulile de arbitraj, a conchis că excepția procesuală evocată trebuie admisă.

Acestea fiind, în

sinteză, considerentele mult mai pe larg prezentate de instanța arbitrală, nu

se poate reține că motivul de nulitate întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit

g) C. proc. civ. putea fi considerat fondat, iar prima instanța a evocat corect

aceste aspecte atunci când a relevat că hotărârea atacată transpune elementele

silogismului juridiciar care susține soluția și răspunde dezideratului

motivării sale necesare și suficiente pentru respectarea tuturor garanțiilor

legate de legalitatea procedurii.

În fine, ultimul

motiv de recurs vizează și greșita dezlegare dată ultimului motiv de anulare a

sentinței arbitrale.

S-a arătat că prima

instanță respins apărarea reclamantului referitoare la imposibilitatea

invocării excepției lipsei calității de reprezentant după închiderea

dezbaterilor în fața instanței arbitrale, considerând greșit că aceasta mai

putea fi analizată în aceste condiții.

Înalta Curte

consideră că referirile primei instanțe la dispozițiile art. 67 alin. (3), art.

68 și art. 69 alin. (1) din regulamentul arbitral aplicabil, precum și la cele

ale art. 151 din C. proc. civ. sunt corecte, iar dispozițiile evocate au fost

corect aplicate. Mai mult, subliniază că potrivit art. 91 din Regulile de

procedură arbitrală, aceasta reguli se completează cu cele ale codului de

procedură civilă.

Or, în măsura în care

excepțiile de ordine publică, altele decât cele prevăzute de art. 68 din

regulamant și art. 358

12

C. proc. civ., pot fi invocate oricând pe

parcursul litigiului arbitral, iar excepția în discuție a fost una de ordine

publică, rezultă că invocarea acesteia putea fi făcută chiar după reținerea

cauzei în pronunțare, înainte ca tribunalul arbitral să fie dezînvestit prin

pronunțarea sentinței. În condițiile învocării unei excepții absolute, dată

fiind obligația instanței arbitrale de a respecta principiul legalității și de a

răspunde tuturor apărărilor părților cu respectarea principiului

contradictorialității și a dreptului al apărare, instanța arbitrală era

obligată să repună cauza pe rol pentru noi dezbateri asupra excepției cu care a

fost sesizată.

Atât demersul

instanței arbitrale, cât și modul de dezlegare dat de prima instanță aceste

chestiuni sunt corecte, iar criticile recurentei nu au fundament juridic.

Sunt însă corecte

criticile subsumate literei i) a art. 364 C. proc. civ., în măsura în care s-a

considerat de către prima isntanță că nu au fost încălcate dispoziții

imperative ale legii, atunci când instanța arbitrală a admis excepția lipsei

calității de reprezentant în privința SC A. SRL.

Înalta Curte

subliniază că însăși Curtea de Apel Bucureși care a soluționat acțiunea în

anulare a observat valența dublă a problemei calității de reprezentant a

societății reclamantei, aceasta având atât o componență de drept material, cât

și una de drept procesual. Aceasta, întrucât a sesizat, pe de-o parte, că numai

caracterul absolut al excepției a permis invocarea sa în orice stadiu al

procedurii arbitrale, iar pe de altă parte a reținut că soluția instanței

arbitrale a fost impusă de art. 161 C. proc. civ.

Cu toate acestea,

atunci când a verificat aplicarea corectă a legii de către tribunalul arbitral,

prima instanță a analizat exclusiv aplicarea normelor de drept material pretins

încălcate de instanța arbitrală, impunând concluzia că dispozițiile art. 76 alin.

(2), art. 79 alin. (1) și art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu sunt

norme cu caracter imperativ întrucât nu ocrotesc un interes general, ci doar

unul particular, astfel încât nu pot fi invocate pe calea acțiunii în anularea

sentinței arbitrale, conform art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Înalta Curtea arată,

în primul rând, că nu există o suprapunere totală între normele imperative și

cele care ocrotesc un interes public sau de ordine publică, existând o parte

semnificativă a normelor imperative care ocrotesc ordinea privată. Din acest

punct de vedere poate fi invocată ca motiv de anulare a unei sentințe arbitrale

încălcarea unei norme cu caracter imperativ, chiar dacă scopul normei

imperative nu se îndreaptă către protejarea unui interes public sau a ordinii

publice, cum este cazul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, chiar

dacă din hotărâri judecătoreși cu caracter definitiv și irevocabil a rezultat

că în cadrul SC A. SRL cei doi administratori, B. și F., trebuia să acționeze

în comun și nu puteau acționa independent în chestiuni care țineau de

administrarea societății, dar și că aceștia nu puteau lucra decât împreună prin

decizii adoptate în unanimitate, Înalta Curte reține că instanța arbitrală nu a

evaluat dacă, în condițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, reclamanta

putea fi reprezentată în jurisdicția arbitrală doar de asociatul și

administratorul B., iar Curtea de Apel a considerat că încălcarea acestor

dispoziții nu poate fi evocată, deoarece acestea ocrotesc un interes privat.

Aceste considerente

sunt greșite. În contextul celor arătate, dispozițiile art. 79 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990 au caracter imperativ, în măsura în care prin aceste

dispoziții se impune subiectelor vizate o interidicție de la care, sub o

anumită sancțiune, aceasta nu pot să deroge.

Înalta Curtea arată

că se impune verificarea modului în care, în cauză, încălcarea art. 79 din

Legea nr. 31/1990 se repercutează asupra problemei reprezentării judiciare a SC

A. SRL în fața instanței arbitrale numai de către asociatul și administratorul B.,

verificare care nu a fost realizată la judecata în primă instanță.

Astfel, verificând

actul de sesizare a instanței arbitrale, elementele acțiunii, în special

obiectul cererii și calitatea în care părțile stau în judecată, incidența

dispozițiilor legale imperative va trebui să fie analizată și din perspectiva

normelor procesuale care reglementează, de asemenea imperativ, excepția

procesuală a lipsei calității de reprezentant. În acest context, Înalta Curte

evocă chiar considerentele deciziei Curții de Apel București prin care s-a

statuat că dl. B. a făcut dovada calității sale de reprezentant a reclamantei

prin depunerea deciziei irevocabile care certifică împrejurarea că semnatarul

acțiunii este și reprezentantul societății SC A. SRL.

De aceea, pentru

toate considerentele prezentate în această decizie, se

impune admiterea recusrului și, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (5) C.

proc. civ., casarea sentinței atacate și trmiterea cauzei la aceeași instanță,

pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL Oltenița împotriva sentinței civile nr. 177/F

din 22 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2016.