ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1323/2016

Decizia nr. 1323/2016

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele dosarului constată următoarele;

Prin sentința civilă nr. 5284 din 30 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca prescrisă, cererea având ca obiect pretențiile reclamantei SC A. SRL, prin administrator judiciar SC B. SPRL, decurgând din facturile întocmite pentru transporturile în care reclamanta figurează în calitate de transportator.

A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SRL, prin administrator judiciar SC B. SPRL.

A respins, în rest, cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar SC B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâtă, având ca obiect cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, soluționată prin încheierea de ședință din 03 octombrie 2013, raportat la facturile întocmite pentru transporturile în care reclamanta figurează în calitate de transportator, instanța de fond a avut în vedere încheierea contractului de transport din 15 iunie 2006, respectiv un nou contract cadru de transport la 01 martie 2009.

În ceea ce privește facturile și scrisorile de trăsură în care reclamanta figurează în calitate de transportator, iar la rubrica „denumirea produselor sau a serviciilor” se precizează că sunt facturate doar servicii de transport, iar nu alte servicii conexe, s-a prezumat că aceste facturi dovedesc faptul că reclamanta s-a comportat ca transportator, iar nu ca societate de agenție sau prestator al unor servicii complexe, situație în care se aplică dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. c) din Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România referitoare la Convenția de Transport internațional de mărfuri pe șosele la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972.

Potrivit dispozițiilor art. 32 „acțiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenții se prescriu în termen de 1 an. (…). Termenul de prescripție curge: a) în caz de pierdere parțială, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost eliberată; b) în caz de pierdere totală începând de la a 30-a zi după expirarea termenului convenit sau, dacă nu a fost convenit niciun termen, începând de la a 60-a zi de la primirea mărfii de către transportator; c) în toate celelalte cazuri, începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport”.

S-a motivat că art. 32 face parte din cap. V intitulat „reclamații și acțiuni”, distinct de cap. IV intitulat „răspunderea transportatorului” astfel că acest articol se aplică tuturor acțiunilor izvorând din Convenția de Transport, iar nu doar acțiunilor întemeiate pe dispozițiile din cap. IV, referitor la răspunderea transportatorului, în interpretarea textului de lege conform principiului „ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus - unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem”.

De altfel, plata prețului de către beneficiar către transportator este o obligație decurgând în mod direct din Convenția de Transport, astfel că acțiunea în plata prețului (respectiv a accesoriilor acestuia) se include în mod firesc în termenul folosit de textul de lege invocat „acțiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenții”.

Părțile nu au contestat împrejurarea că în speță este aplicabilă Convenției de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România, domeniul de aplicare al acesteia fiind definit de art. 1 din convenție, privind oricare contract de transport de mărfuri pe șosele, cu titlu oneros, cu vehicule, când locul primirii mărfii și locul prevăzut pentru eliberare, așa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două țări diferite, dintre care cel puțin una este țara contractantă, independent de domiciliul și de naționalitatea participanților la contract.

De altfel, și reclamanta și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile Convenției De Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România, art. 969 C. civ. și art. 43 C. com.

S-a motivat că în facturile în cauză nu este prevăzut un termen de plată, iar scadența debitului principal s-a împlinit, potrivit modului de calcul prezentat de reclamantă cel mai târziu la 28 septembrie 2009.

Tribunalul a constatat prescris debitul decurgând din transporturile în care reclamanta figurează în calitate de transportator, reținând dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958, potrivit căruia împlinirea termenului de prescripție privitor la debitul principal se aplică și accesoriilor - dobândă, penalități.

Raportat la restul sumelor solicitate, prima instanță a reținut că nu se aplică dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. c) din Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță a reținut că,

la data de 24 octombrie 2007, reclamanta SC A. SA, în calitate de aderent, a încheiat cu SC D. SA contractele de factoring, având ca obiect operațiuni de factoring derulate între factor și aderent în condițiile stabilite în contracte.

Reclamanta nu a invocat existența vreunui alt contract de factoring, deși adresa de notificare comunicată pârâtei este emisă în numele altei societăți de factoring - SC E. SA.

Contractul din 2007 se intitulează „Contractul de factoring export”.

Ambele contracte prevăd ca obligații ale factorului colectarea creanțelor provenite din contractele comerciale ale aderentului cu debitorii acceptați, respectiv finanțarea aderentului; în plus, contractul din 2007 prevede ca obligații ale factorului administrarea și protecția împotriva riscului de neplată.

Potrivit art. 4.2 din contractul din 2007 aderentul este de acord ca, după epuizarea tuturor etapelor parcurse de factor pentru recuperarea din resursele aflate în contul de factoring și/sau în conturile curente de disponibilități, să plătească contravaloarea facturilor/creanțelor contestate sau nu la plată de către debitori (inclusiv dobânzile, comisioanele și spezele aferente), sume care nu au fost recuperate integral de către factor și/sau pentru care factorul are drept de regres conform contractului. S-a reținut dreptul de regres pe care și-l exercită factorul asupra aderentului, conform condițiilor generale, respectiv în situațiile prevăzute de art. 8.1 din condițiile generale: cesiunea devine inoperantă, aderentul a modificat condițiile de plată sau livrare, aderentul sau debitorul au contravenit reglementărilor sau legislației române sau străine, aderentul nu-și îndeplinește obligațiile, creanțele fac obiectul unor litigii, debitorul invocă compensarea, etc.

Așadar, reținând că cesionarea facturilor s-ar fi făcut în temeiul contractelor invocate de reclamantă, încheiate cu SC D. SA, care și-ar fi substituit ulterior pe SC E. SA, calitate în încasarea și executarea facturilor o are factorul, iar nu aderentul.

Din probele aflate la dosar s-a reținut că prin adresa din 25 martie 2009 înaintată către SC C. SA, reclamanta a comunicat pârâtei că a început cooperarea cu cea mai mare societate de factoring din Austria - SC E. SA, care i-ar permite să opereze mai ușor și mai eficient exporturile în Germania. În adresă se precizează că din acest motiv, cu efect imediat toate facturile pentru export vor menționa că au fost cesionate acestei societăți și că urmează a fi achitate exclusiv în contul indicat în adresă.

În adresă se prevede ferm că SC E. SA va deveni creditor pentru creanțele SC A. SRL și pentru a fi considerate valid și integral achitate, sumele scadente vor fi plătite în contul menționat.

Prin urmare, s-a reținut că, în mod expres, la data de 25 martie 2009 reclamanta a comunicat pârâtei că, urmare a încheierii unui contract de factoring, cu efect imediat, toate facturile vor menționa că au fost cesionate societății de factoring din Austria SC E. SA.

Din interpretarea adresei menționate rezultă că au fost transmise, fără distincție, toate facturile având ca obiect exportul în Germania, acestea fiind transmise cu efect imediat, prin urmare facturile cu scadența ulterioară datei de 25 martie 2009 urmau a fi plătite societății de factoring.

Împrejurarea că a operat o transmitere a dreptului de creanță de la reclamantă către societatea de factoring SC E. SA este confirmată de conținutul adresei emise către pârâtă, în sensul că „pentru a fi considerate valid și integral achitate, sumele scadente vor fi plătite în contul menționat”, „SC E. SA va deveni creditor pentru creanțele noastre”.

S-a considerat că nu este relevantă apărarea reclamantei în sensul că, urmare a notificărilor și corespondenței dintre părți, pârâta a achitat la data de 6 mai 2010 facturi restante în cuantum de 227.224,86 euro, în contextul în care nu se face dovada directă că suma achitată privește facturile pentru care în speță se solicită penalități de întârziere. Pe de altă parte, împrejurarea că pârâta ar fi achitat creanțele cedate către reclamantă nu confirmă calitatea procesuală activă a reclamantei.

Față de cele reținute, instanța de fond a respins, ca prescrisă, cererea având ca obiect pretențiile reclamantei decurgând din facturile întocmite pentru transporturile în care reclamanta figurează în calitate de transportator, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SRL, prin administrator judiciar SC B. SPRL și a respins, în rest, cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prima instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect cheltuieli de judecată, formulată de pârâtă, în condițiile în care ordinele de plată depuse de aceasta la dosar în copie nu sunt semnate pentru conformitate cu originalul și la rubrica „detaliile tranzacției nu se face referire la facturile fiscale a căror plată o solicită pârâta.

Procedura în fața instanței de apel;

I. Împotriva încheierii din 03 octombrie 2013 și împotriva sentinței civile nr. 5284 din 30 octombrie 2014 a declarat apel principal reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar SC B. SPRL, apreciind că este nelegală și netemeinică soluția instanței de fond pentru următoarele considerente:

A. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune (soluționată prin încheierea de ședință din data de 03 octombrie 2013) susține, în esență că, raportul juridic derulat între părți, nu a fost reglementat (numai) de prevederile Convenției din 19 mai 1956 referitoare la Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972. ci, mai ales, de prevederile speciale ale contractului de servicii (contract nenumit) încheiat între părți, respectiv Acordul de cooperare SC A. SA - SC C. SA (document bilingv - anexa 1) prin care se reglementa procedura de lucru între părți cu privire la .prestarea serviciilor de logistică, organizarea transporturilor, transportul și alte activități conexe privind distribuția de autovehicule produse de SC F. SA”; contractul-cadru de transport din 15 iunie 2006 și contractul-cadru de transport (anexa 3) din 1 martie 2009. SC A. SA.

Pentru prestarea acestor activități complexe a perceput, în baza Acordului de cooperare și a contractelor subsecvente, prețul prestațiilor, fiind facturată contravaloarea activităților complexe și conexe transportului în cazul fiecărui transport în parte organizat și gestionat de reclamantă.

Convenția din 19 mai 1956 referitoare la Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972 („Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România”) reglementează oricare „contract de transport de mărfuri pe șosele, cu titlu oneros, cu vehicule, când locul primirii mărfii si locul prevăzut pentru eliberare, așa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două țări diferite, dintre care cel puțin una este țara contractantă (…) (art. 1) părțile la Convenția de Transport fiind expeditorul mărfii și transportatorul (art. 5. pct. 1. Scrisoarea de trăsura este întocmită în trei exemplare originale, semnate deși de aceste semnături putând să fie imprimate sau înlocuite prin ștampilele expeditorului și transportatorului, dacă legislația țării în care este întocmită scrisoarea de trăsură o permite. Primul exemplar se remite expeditorului, al doilea însoțește marfa, iar al treilea se reține de transportator”).

Din verificarea sumară a scrisorilor de trăsură depuse la dosarul cauzei se observă cu ușurință faptul că părțile la Convenția de Transport sunt diferite - în fiecare din documentele de transport depuse - de cele din Acordul de cooperare, contractul-cadru de transport din 15 iunie 2006 și a contractului-cadru de transport din 1 martie 2009, în această situație fiind evident faptul că prevederile Convenției de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România nu sunt aplicabile raportului juridic specific existent între reclamantă și pârâta SC C. SRL. prevederile acestei convenții aplicându-se strict cu privire la marfa transportată și condițiile efectuării transportului între părțile contractului de transport (expeditor și transportator).

În această situație, prevederile restrictive ale art. 32 din Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România cu privire la termenul de prescripție nu sunt aplicabile raportului juridic dintre reclamantă și pârâta SC C. SRL prescripția dreptului de a cere plata accesoriilor prețului pentru prestarea serviciilor fiind guvernat de prevederile dreptului comun în materie.

Astfel, având în vedere faptul că cea mai „veche” factură emisă asupra pârâtei la data de 16 martie 2009 (a se vedea anexa 7) a fost închisă prin plata efectuată de SC C. SRL la data de 6 mai 2010 - dată la care, astfel cum afirmă pârâta în întâmpinare a recunoscut debitul de 227.224.86 euro - de la această dată începe să curgă un nou termen de prescripție pentru reclamarea accesoriilor prețului pentru prestațiile complexe efectuate de subscrisă. Se observă că prezenta cerere introductivă a fost introdusă în termenul general de prescripție, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 137 C. proc. civ., art. 5 din Convenția din 19 mai 1956 referitoare la Convenția de Transport internațional de mărfuri pe șosele din România, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972 și al prevederilor art. 16, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, a solicitat să se respingă excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

B. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active susține, în esență următoarele:

Instanța reține corect în considerentele sale faptul că prin adresa din data de 25 martie 2009 a comunicat pârâtei faptul că „toate facturile pentru export în Germania vor menționa că au fost cesionate societății SC E. SA Viena (…)”.

Însă, din verificarea atentă a facturilor depuse la dosarul cauzei se observă că niciuna dintre acestea nu poartă mențiunea că a fost cesionată în favoarea factorului și, coroborat cu faptul pe care l-a afirmat, că notificarea nu putea să se refere decât la facturi ce urmau să fie emise și care aveau scadența după data notificării, respectiv după data de 25 martie 2009. În contractul de factoring sunt menționate mai multe societăți comerciale - parteneri de afaceri ai reclamantei astfel că devine logic faptul că, în privința pârâtei SC C. SRL, nu puteau să retroactiveze și să aibă aplicabilitate prevederile unui contract de a cărui existență nu avea cunoștință, chiar dacă contractul de finanțare fusese semnat în anul 2007.

A subliniat că între factor și aderent nu a intervenit o cesionare a contractului în baza căruia au fost emise facturile, nu a intervenit o cesionare a facturilor emise în activitatea comercială a reclamantei. În temeiul contractului de factoring s-a transmis factorului numai dreptul administrare a creanțelor reclamantei asupra debitorilor acceptați (SC C. SRL) și de colectare a creanțelor/încasare a facturilor. Toate celelalte drepturi ale reclamantei reglementate sau care derivă din Convenția de Transport din 15 iunie 2006 și Convenția de Transport din 01 martie 2009 au rămas nealterate în urma semnării contractelor de factoring, în mod special se referă la dreptul său de a calcula și percepe penalități de întârziere la plata facturilor, astfel cum este reglementat în contractele de transport și în Condițiile User.

Având în vedere cele precizate, este evident faptul că pentru facturile ce fac obiectul prezentului dosar, al căror sold pozitiv de 227.224.86 euro i-a fost plătit prin transfer bancar la data de 6 mai 2010 nu i-a fost în nici un fel afectat dreptul de a promova prezenta cerere în pretenții pentru accesorii ale principalului de 227.224.86 euro.

II. Pârâta SC C. SRL a formulat apel incident solicitând instanței să modifice:

- încheierea din data de 03 octombrie 2013 în măsura în care aceasta a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, și, pe cale de consecință, să admită excepția prescripției pentru toate creanțele invocate în cererea de chemare în judecată;

- sentința nr. 5284 octombrie 2014, în măsura în care aceasta a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, și, pe cale de consecință, să admită integral cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din etapa fondului, precum și să oblige apelanta-intimată la suportarea cheltuielilor de judecată ale pârâtei în apel.

Prin Decizia civilă nr. 1569 de la 14 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SRL - SC D. SA - prin lichidator judiciar SC B. SPRL împotriva încheierii de ședință de la 03 octombrie 2013 și împotriva sentinței civile nr. 5284 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu apelantă pârâtă SC C. SA.

A admis apelul incident declarat de apelantă pârâtă SC C. SA împotriva încheierii de ședință de la 03 octombrie 2013 și împotriva sentinței civile nr. 5284 din 30 octombrie 2014 pronunțate de Tribunalul București secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu apelanta reclamantă SC A. SRL - SC C. SA - prin lichidator judiciar SC B. SPRL.

A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a obligat reclamanta SC A. SRL la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 80.659,19 lei, reprezentând onorariu de avocat în fond.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins cererea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel instanța de apel și-a fundamentat decizia pe următoarele considerente.

În considerarea dispozițiilor art. 294 și ale art. 295 C. proc. civ. referitoare la judecata apelului principal, precum și ale art. 293 C. proc. civ. aplicabile apelului incident, a reținut că, în cauză trebuie să se verifice, în prealabil, calitatea în care a acționat reclamanta în derularea raporturilor juridice deduse judecății și în funcție de aceasta, determinarea legii aplicabile în susținerea, respectiv în combaterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Pornind de la conținutul cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că reclamanta, în calitate de casă de expediții și transportator a derulat cu pârâta raporturi comerciale începând cu 2004, și că obiectul cererii îl constituie obligarea la plata penalităților de întârziere pentru servicii de transport.

La 15 iunie 2006 reclamanta a încheiat cu pârâta contractul cadru de transport (în aplicarea prevederilor Acordului de cooperare care reglementa procedura de lucru între părți). La 01 martie 2009 s-a încheiat între părți un nou contract de transport, prin care s-a modificat parțial versiunea anterioară.

S-a susținut de către reclamantă, atât în fond cât și în apel, că nu a acționat în calitate de transportator, ci în calitate de prestator de servicii, conform Acordului de Cooperare (prestare de servicii de logistică, organizarea transporturilor, transportul și alte activități conexe).

Instanța de apel a constatat că, în facturile anexate cererii de chemare în judecată, reclamanta figurează în calitate de transportator.

Acest aspect a fost constatat și de instanța de fond, reținând faptul că reclamanta a emis facturile în calitate de transportator, iar la denumirea produselor și serviciilor se precizează că au fost facturate servicii de transport, astfel încât se prezumă că reclamanta a acționat în această calitate.

Cu privire la dispozițiile legale aplicabile în cauză, referitoare la termenul de prescripție, Curtea a apreciat, contrar celor susținute de apelanta reclamantă, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Convenției referitoare la Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România, respectiv dispozițiile art. 32 pct. 1 lit. c), care prevăd că „acțiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenții se prescriu în termen de 1 an (...) începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport.

Ca urmare, reținând calitatea de transportator al reclamantei și dispozițiile legale aplicabile (art. 32 alin. (1) lit. c) din Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România), văzând încheierea instanței de fond din data de 3 octombrie 2013 (aflată la fila 258 vol. I dosar Tribunalul București), Curtea a considerat nefondate susținerile apelantei reclamante cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește motivele din apelul principal referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru facturile emise după data de 25 martie 2009, data notificării emise de SC A. SRL către SC C. SA (aflată la fila 90 vol. IV dosar Tribunalul București) văzând motivele invocate de pârâtă în apelul incident, dar și cele susținute de această parte în fața instanței de fond, precizările făcute de apelanta pârâtă și consemnate în încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2014 (fila 97 vol. IV dosar Tribunalul București) și încheierea de ședință din data de 29 mai 2014, aflată la fila 103 vol. IV dosar fond, Curtea de apel a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost invocată de pârâtă odată cu depunerea la dosar a notificării din data de 25 martie 2009, după soluționarea de către prima instanță a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la facturile pentru care reclamanta a acționat în calitate de transportator, respectiv după precizările cu privire la facturile rămase.

Prin notificarea emisă de SC A. SRL la 25 martie 2009, reclamanta a informat pârâta că „toate facturile pentru export Germania vor menționa că au fost cesionate societății SC E. SA Viena”, că vor fi achitate în contul expres indicat, precum și faptul că, SC E. SA va deveni creditor pentru creanțele SC A. SRL.

În vederea colectării creanțelor sale, SC A. SRL încheiase 2 (două) contracte de factoring cu SC D. SA, contractele de factoring din 24 octombrie 2007.

Instanța de fond a apreciat că nu poate reține cu certitudine că cesionarea facturilor s-a făcut în temeiul contractelor de factoring, însă a arătat că, în mod cert, a operat o transmisiune a dreptului de creanță către SC E. SA urmare a notificării din 25 martie 2009.

Văzând conținutul notificării din 25 martie 2009, aceeași concluzie a fost reținută și de instanța de apel, cu privire la ceea ce s-a prevăzut expres în conținutul notificării, anume că apelanta reclamanta SC A. SA nu are calitatea de creditor pentru facturile emise începând cu data de 25 martie 2009, calitate pe care a dobândit-o Intermarket Bank.

Este prevăzut expres în conținutul notificării faptul că SC E. SA va deveni creditor pentru creanțele SC A. SA.

Ca urmare, a celor reținute, Curtea a apreciat că motivele din apelul principal, invocate sub aspectul excepției lipsei calității procesuale active sunt nefondate.

În ceea ce privește motivul din apelul incident prin care pârâta tinde la schimbarea sentinței apelate, în sensul de a se constata prescris întregul debit, fiind invocate dispozițiile art. 293 C. proc. civ., Curtea a constatat că invocarea excepției prescripției pentru întregul debit pentru prima dată în apel nu contravine, în principiu, dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nefiind o cerere nouă formulată pentru prima dată în ape, ci este o excepție de drept material ce poate fi invocată oricând (în cauză, fiind aplicabile dispozițiile legale referitoare la prescripție anterioare modificării C. civ. și Decretului nr. 167/1958 prin Legea nr. 71/2011).

Însă, într-o ordine de soluționare a excepțiilor, Curtea de apel a avut în vedere faptul că excepția lipsei calității procesuale active este o excepție de procedură ce are prioritate în soluționare față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, care este o excepție de drept material (de fond), în acest sens fiind și dispozițiile art. 137 C. proc. civ., în vigoare la data introducerii acțiunii.

Pentru considerentele reținute în combaterea apelului principal, pe aspectul excepției calității procesuale, Curtea de apel a apreciat că motivele din apelul incident, prin care se tinde la schimbarea sentinței apelate, în sensul de a se constata prescripția dreptului la acțiune pentru toate pretențiile deduse judecății, nu se mai impun a fi analizate.

Motivele din apelul incident, referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată în fond, au fost găsite întemeiate.

Din înscrisurile depuse în fața instanței de fond pentru justificarea cheltuielilor de judecată ale pârâtei, aflate la filele 145 și următoarele vol. IV dosar fond, reprezentând onorariu avocat, se constată că la rubrica „detaliile tranzacției” este menționat nr. inițial al Dosarului Tribunalului Argeș x/1259/2012, care este instanța inițial investită cu cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, sub acest aspect, Curtea a admis apelul incident și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond de către pârâtă, în cuantum de 80.659,19 lei, reprezentând onorariu avocat.

În ceea ce privește cererea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată din apel, Curtea față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a respins-o, ca neîntemeiată, pentru că nu au fost depuse înscrisuri care să ateste efectuarea unor cheltuieli de judecată în această etapă procesuală.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC A. SRL

- SC D. SA (în continuare „SC A. SRL”), persoană juridică română în faliment, legal reprezentată prin lichidator judiciar SC B. SPRL, prin avocat ales G.

Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului, respingerea excepției lipsei calității procesuale active și a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune cu privire la recuperarea dobânzilor legale datorate pentru neplata la termen a facturilor emise pentru servicii conexe transporturilor și pentru servicii de transport, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei rejudecare instanței de fond.

A criticat decizia recurată pentru nelegalitate si netemeinicie, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Recurenta a motivat că instanța de apel a săvârșit o greșeală prin determinarea cadrului juridic aplicabil numai prin referire la mențiunile înscrise în factură, respectiv „servicii de transport”, fără a ține cont de Acordul de cooperare SC A. SRL - SC C. SA (document bilingv - anexa 1) prin care se reglementa procedura de lucru între părți cu privire la „prestarea serviciilor de logistică, organizarea transporturilor, transportul și alte activități conexe privind distribuția de autovehicule produse de SC F. SA”, de contractul-cadru de transport din 15 iunie 2006 (anexa 2) și de noul contract-cadru de transport din 1 martie 2009 (anexa 3), precum și, mai ales, de conținutul fiecărui contract de transport încheiat în calitate de transportator sau casă de expediții, contract concretizat și dovedit cu scrisoarea de trăsură aferentă.

Arată

că raportul juridic dintre părți a fost unul complex întrucât, pe lângă contractele de transport ce s-au executat, în calitate de transportator (cu parc propriu de autovehicule) sau în calitate de casă de expediții (cu subcontractori), cele trei contracte menționate, fac vorbire de o plajă mai mare de activități ce urmau a fi prestate în beneficiul intimatei pârâte, pentru realizarea scopului declarat de părți.

Reiterează

motivele de apel și notele scrise depuse la fondul cauzei, potrivit cărora interpretarea prevederilor Convenției din 19 mai 1956 referitoare la Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972 trebuie să se facă ținând cont de regulile generale de interpretare a normelor juridice și a actelor juridice (Convenția internațională fiind, în fond, un contract între toate statele - părți semnatare), precum și de prevederile exprese stabilite de art. 31 și 32 din Convenția din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor, raportat la prevederile art. 31 din

Legea nr. 590/2003 - Legea privind tratatele, „Un tratat trebuie s

ă fie interpretat cu bună credință potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său.” și „Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare în deosebi la lucrările pregătitoare și la împrejurările în care a fost încheiat tratatul fie pentru a se confirma sensul rezultând din aplicarea articolului 31, fie pentru a se determina, sensul (...)”.

Mai arată că a făcut

trimitere expresă și a citat din comentariul pe articole al textului convenției, referitoare la Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România) întocmit sub egida Națiunilor Unite, în comisia specializată Unidroit (în care România are reprezentanți, ergo lucrările acestui institut sunt opozabile și țării noastre) în anul 1975 de unul din participanții la negocierile pentru finalizarea și adoptarea textului Convenției de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România. Profesorul universitar H. (Austria) (a se vedea parag. 16 din Comentariu). Recurenta indică adresa unde poate fi găsit textul integral al Comentariului.

Recurenta consideră

că atât instanța de fond cât și cea de apel au determinat în mod greșit cadrul legal aplicabil speței și, fără a analiza temeiurile de drept invocate, au respins apărările sale și au admis excepția prescripției dreptului la acțiune.

Solicită ca instanța de recurs să țină seama în analiza recursului de susținerile pe care le-a detaliat pe larg atât în motivele de apel, cât și în notele și precizările scrise depuse la fondul cauzei pe aspectul prescripției.

Referitor la excep

ția lipsei calității procesuale active a motivat că instanța a admis-o fără a ține cont de întregul cadrul juridic aplicabil, a ținut cont numai de conținutul adresei din data de 25 martie 2009, prin care a comunicat pârâtei faptul că „toate facturile pentru export în Germania vor menționa că au fost cesionate SC E. SA Viena, (…)”, fără a analiza în detaliu și a interpreta în mod corect prevederile contractuale și legale aplicabile.

Motivează că nu este îndeplinită condi

ția Legii nr. 469/2002 referitoare la înscrierea pe factură a mențiunii privind cesionarea în favoarea factorului, iar din prevederile exprese ale contractelor încheiate cu SC D. SA din 24 octombrie 2007, cărora le sunt aplicabile Condițiile generale, rezultă că nu ne aflăm în fața unui contract de factoring standard, astfel cum este definit de legea română sau de Convenția Unidroit cu privire la factoringul internațional, semnată la Ottawa, la 28 mai 1988, și, în completare, Convenția Națiunilor Unite privind cesiunea de creanță în comerțul internațional de la New York din 2001, ci, părțile, recurenta și SC D. SA, au denumit contract de factoring un contract mult mai complex, de cesionare a administrării și colectării creanțelor, combinat cu un contract de finanțare, de creditare a operațiunilor curente ale recurentei, de obținere a capitalului de lucru, cu acordarea unei garanții mobile costând în valoarea facturilor de încasat.

Arată că din analiza atent

ă a prevederilor art. 3.1, 3, 4, 3.7, 4.1 (v) și a mecanismului stabilit la art. 5 - Acoperirea riscului de neplată, în mod special 5.3, 5.5, 5,6, 5.10 și 5.12 din Contratul din 2007, reiese că, pentru facturile neîncasate de factor sau încasate peste termenul / perioada de finanțare agreată în contract, sumele finanțate sunt purtătoare de dobânzi penalizatoare (art. 4.1 (v)) care au cel mai mare nivel - dobânda curentă plus 6 puncte procentuale pe an - sumele urmând a fi în mod automat recuperate de factor din contul aderentului (recurentei) în condițiile prevederilor art. 5.12 și 4.4.

Plafonul finan

țării acordate pentru facturile emise de recurentă asupra pârâtei este menționat în anexa referitoare la debitorii cedați, fila 2, unde se menționează suma de 100.000 euro pentru o perioadă de 45 zile de la emiterea facturii (scadența maximă). În situația depășirii acestei perioade de timp, se aplică mecanismele de recuperare a sumelor avansate de factor.

Precizează

că între factor și aderent (recurenta) nu a intervenit o cesionare a contractului în baza căruia au fost emise facturile, nu a intervenit o cesionare a facturilor emise în activitatea comercială, ci în temeiul contractului de factoring s-a transmis factorului numai dreptul administrare a creanțelor recurentei asupra debitorilor acceptați (SC C. SRL) și de colectare a creanțelor/încasare a facturilor. Toate celelalte drepturi ale recurentei reglementate sau care derivă din Convenția de Transport din 15 iunie 2006 și Convenția de Transport din 01 martie 2009 au rămas nealterate în urma semnării contractelor de factoring, în mod special dreptul de a calcula și percepe penalități de întârziere la plata facturilor, astfel cum este reglementat în contractele de transport și în Condițiile User.

Pentru motivele mai sus expuse recurenta consideră

că instanța de apel a ajuns la o decizie nelegală, deoarece instanța de apel a interpretat greșit actele juridice deduse judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora (art. 304, pct. 8 C. proc. civ.), iar hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304, pct. 9 C. proc. civ.), o interpretare greșită a actului juridic și chiar a actelor normative aplicabile fiind de natură să determine o soluție greșită.

Cu privire la apelul incident declarat de SC C. SRL,

în temeiul prevederilor art. 274, alin. (3) C. proc. civ., motivează că în situația se consideră că instanța a admis în mod corect cererea pârâtei, solicită ca, având în vedere situația concretă a părților și valoarea pricinii, să se dispună micșorarea onorariului solicitat la un cuantum rezonabil, având în vedere că suma solicitată și acordată de instanța de apel - 80.659,19 lei reprezintă aproximativ 33% din valoarea reclamată, sumă nejustificat de mare și neobișnuită în raport cu practica avocațială.

Înalta Curte analizând recursul în cadrul controlului de legalitate reține următoarele:

Prealabil analizei motivelor de recurs instanța supremă notează că recurenta prezintă critici circumscrise soluționării greșite a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a excepției lipsei calității procesule active.

Recurenta nu a prezentat în memoriul de recurs încadrarea motivelor dezvoltate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pe care le-a indicat în partea finală a cererii de recurs. În acest context, instanța urmează să califice criticile formulate în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., cu observația că niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu se referă la greșita interpretare a legii.

Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. privește greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, iar textul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează cazul de nelegalitate constând în lipsa temeiului legal, încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În cadrul primului motiv de recurs recurenta reclamantă prezintă critici subsumate soluționării greșite a excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că instanța de apel nu a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii și nu a ținut cont de argumentele invocate și de probele administrate.

Invocă natura complexă a raportului juridic dintre părți, arătând că instanța de apel nu a determinat cadrul juridic aplicabil prin raportare la Acordul de cooperare dintre părți, prin care se reglementa procedura de lucru cu privire la prestarea serviciilor de logistică, organizarea transporturilor, transportul și alte activități conexe privind distribuirea de autovehicule produse de SC F. SA și nu a ținut seama de contractele cadru de transport și de conținutul fiecărui contact de transport pentru a observa că, pe lângă activitățile de transport, cele trei contracte fac vorbire de o plajă mai mare de activități ce urmau a fi prestate în beneficiul pârâtei pentru realizarea scopului declarat de părți.

Recurenta-reclamantă, deși se referă la natura juridică complexă ce caracterizează contractele încheiate cu pârâta nu prezintă veritabile critici de nelegalitate din această perspectivă care să permită încadrarea lor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Argumentația prezentată nu pune în evidență niciuna din ipotezele acestui caz de nelegalitate referitoare la schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actelor juridice deduse judecății prin interpretarea greșită a acestora. Instanțele devolutive au reținut că reclamanta a acționat în calitate de transportator și nu de prestator de servicii, concluzie desprinsă în urma analizei contractelor de transport încheiate între părți și a celorlalte înscrisuri care reliefează prestarea serviciilor de transport de către recurentă. Această constatare a instanțelor nu a fost combătută prin motive temeinice de nelegalitate, context în care se reține ca fiind pe deplin stabilită natura juridică a contractelor încheiate între părți, ca fiind aceea de contract de transport și că recurenta-reclamantă a acționat în calitate de transportator în raport cu pretențiile care fac obiectul acțiunii deduse judecății.

Pornind de la această constatare, este neîntemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 pct. 1 lit. c) din Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România cu ocazia soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune. De altfel, recurenta nu aduce nici un argument prin care să critice soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ci doar a susținut că raporturile juridice născute între părți nu pot primi calificarea de contracte de transport pentru a justifica astfel că nu se aplică prevederile Convenției de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România și că termenul de prescripție este cel general de 3 ani, iar nu termenul special de 1 an prevăzut de art. 32 pct. 1 lit. c) din Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România.

Conven

ția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România are caracter imperativ (așa cum este stipulat în art. 41 al Convenției) și, ca atare, aplicarea sa nu poate fi înlăturată nici măcar dacă vreunul din contractele invocate în cauză ar fi prevăzut aceasta, iar termenul de prescripție prevăzut de această Convenție este aplicabil oricărui transport de mărfuri pe șosele, indiferent de calitatea părților. De altfel, chiar în contractele încheiate s-a prevăzut de părți că toate transporturile vor fi făcute în conformitate cu Convenția de Transport Internațional de Mărfuri pe Șosele din România.

Referirile făcute de recurentă, la acte și lucrări prezentate atât în apel cât și în primă instanță nu pot face obiectul analizei în recurs deoarece nu sunt prezentate aspecte concrete, punctuale care să se constituie în critici de nelegalitate pe care instanța să le ia în analiză. Trimiterile generale făcute la toate motivele de apel și la precizările depuse în primă instanță nu țin seama de natura specifică a căii de atac a recursului, care conferă cadrul unui control de legalitate asupra deciziei pronunțate de instanța de apel, decizie care constituie obiectul analizei în recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active recurenta relevă faptul că a încheiat cu SC D. SA contractele de factoring din 24 octombrie 2007, iar instanțele devolutive nu au interpretat și nu au determinat corect cadrul aplicabil speței și condițiile generale ale acestora, făcând o calificare greșită a raportului juridic supus analizei.

În acest context, pentru a justifica legitimarea procesuală activă recurenta susține că, în calitate de aderent, în temeiul contractului de factoring a transmis factorului numai dreptul de administrare a creanțelor pe care le deținea asupra debitorilor cedați și de colectare a creanțelor/încasare a facturilor dar, cu toate acestea, dreptul de a calcula și percepe penalități aparține tot recurentei.

Efectul esențial al contractului de factoring constă în cesiunea creanțelor și este înscris în art. 2.1 din Condițiile Generale de Factoring: „Aderentul cesionează factorului creanțele deținute de Aderent împotriva debitorilor săi acceptați de Factor în prealabil”. În temeiul art. 1.1 din Contractul de Factoring Export „Condițiile generale sunt parte integrantă din contract”.

În temeiul art. 3.1 din Contractul de Factoring Export „factorul își asumă administrarea, colectarea, finanțarea și protecția împotriva riscului” dar, totodată, prin cesionarea acestor creanțe, „devine titularul tuturor drepturilor, acțiunilor, privilegiilor, ipotecilor sau oricăror altor garanții” așa cum rezultă din art. 2.2 din condițiile generale.

Devenind titularul tuturor drepturilor aferente creanțelor cesionate rezultă că factorului i s-a transmis și dreptul asupra accesoriilor aferente creanțelor cesionate, motiv pentru care, în mod corect, s-a reținut că recurenta-reclamantă nu justifică legitimarea procesuală activă pentru a pretinde penalități de întârziere aferente creanțelor cesionate.

Cât privește interpretarea textului din conținutul notificării din 25 martie 2009, este de reținut că acesta se referă la creanțele neîncasate (categorie din care face parte și creanța totală pretinsă pe calea acțiunii deduse judecății), iar formularea la timpul viitor se referă la plățile care vor fi efectuate pentru sumele datorate și neîncasate.

Sub un ultim motiv de recurs recurenta solicită reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, acordate pentru faza procesuală a apelului deoarece le consideră într-un cuantum prea mare.

Instanța supremă reține că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. presupune verificarea aspectelor ce țin de temeinicia modului de soluționare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excede controlului de legalitate specific recursului.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, SC D. SA, prin lichidator SC B. SPRL, împotriva Deciziei civile nr. 1569 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 septembrie 2016.